Alice Călugăru
Puţin cunoscuta Alice Călugăru, autoare a unui volum de versuri româneşti Viorele (1905) şi a unui roman francez La tunique verte (publicat sub numele Alice Orient), a risipit prin reviste (Semănătorul, Viaţa literară, Luceafărul, Viaţa românească) poezii abundente în compoziţie, nu bogate în imagini, înclinate a transcrie polifonia din univers, ţârâitul greierilor, sfârâitul fusului, ritmurile universului:
Aud cântarea lumii şi ritmu-l bate des
şi veşnice cadenţe din glasurile-l ies.
E-ntâi sonorul cântec stăpânitor al mării
Ce-n ritmul grav se duce şi vine-n largul zării…
Cum trece carul vremii cu mii de roţi pe ceas
El bate drumul vieţii în ritmicul său pas
Şi morile ce-n ape şi-n vânturi grai frământă,
Cu măsurate glasuri cântarea pâinii cântă.
Şi-n urmă când ne ducem pe poarta vieţii mari în ritmul tânguirii, bat clopotele rari.
E o poezie feminină, având ca fond senzaţia directă a lumii, percepţia ploaiei, a apelor, a căror cadenţă olarul o presimte în învârtirea urciorului. Poezia reprezentativă este Şerpii, traducând sub imaginea reptilelor orgoliul femeii fascinatoare de a vedea fiinţele masculine târându-l-se pe dinainte:
Mă reazăm de-un copac ş-acolo aştept tot neamul vostru-nvins
Să mi se-adune la picioare cu trupuri acere de spadă,
Să nalţ, încolăcind pe braţu-mi întins, sălbatica mea pradă
Şi-n cingători însufleţite să las să-mi fie brâu-ncins.
Făr’ de putere împotrivă-mi, pădurea-ntreagă-mi este roabă,
Ea ce mă-nlănţuia cu aspra-l mireasmă şi cu teama grea,
De-acum împărăţia-l toată de taină şi fior e-a mea
Şi-nveninata-l vrăjmăşie e cucerita mea podoabă.
