Calistrat Hogaş

Calistrat Hogaş (1849-1917) e un profesor, deci un cărturar. Literatura lui e livrescă, fără a fi seacă, pedantă cu prospeţime. Hogaş e paralizat de respect pentru clasici şi nu îndrăzneşte să scrie decât la bătrâneţe, după îndelungi examene de conştiinţă. Omul care a corectat mii de teze e sever cu sine însuşi. Boema lui turistică se adaptează mediului în care trăieşte. E maniac la modul sublim. Sub gâtul lui gol, ca al unui condamnat la moarte căruia i s-a tăiat gulerul, atârnă o enormă lavalieră neagră. Se culcă devreme, se scoală cu găinile, iarna, vara, merge numai în surtuc sau cu o pelerină pe umeri, vara îşi pune opinci în picioare şi cu bocceaua la spinare şi într-un costum neverosimil o ia la picior spre munţi. În proza sa nesigură şi genială se văd urmele profesorale, poncifele. Toate figurile din poetică sunt puse la contribuţie, dar mai ales se recurge la elementul livresc. Gluma miroase a catedră şi prietenii de la Viaţa românească, prinzându-l mecanismul, îi trimiteau scrisori cu titluri de fantezie: „Bătrânule Fakir şi delicioasă scrumbie”, „Ilustrule Belezis şi graţioasă balenă”, „Ilustrule Ahasverus şi somnorosule morun”, „Drăgălaşă Giocondă şi frumoasă Fiametta”, „Voluminoasă Saltea a lui Solomon şi graţioasă Regină de Saba”. Hogaş are propensiune spre bombasticul oratoric şi spre hiperbolă. Fundamental, literatura lui e nu se poate mai specific românească, reluând tipica regresiune la geologia primitivă. Sadoveanu îşi creează teritoriul lui primordial într-un spaţiu transcendent, Hogaş se mulţumeşte doar să pună între Piatra-Neamţ şi mânăstiri distanţa dintre două continente. Pentru a putea păşi îndărăt spre alt mileniu, scriitorul se lasă de un miraj la care îl ajută percepţia lui delirantă. Hogaş nu poate păstra proporţia normală a dimensiunilor: totul e sau colosal de mare sau imens de mic şi călătorul ţine la ochi o lunetă marină pe care o întoarce într-un fel şi-ntr-altul. El are viziuni. Stând culcat în iarbă, vede patriarhi şi îngeri, sau muntele i se arată ca o scară biblică spre cer. Totul e „deşirat şi colosal”, orice stâncă este „enormă”, solitudinea e absolută, mortală, pădurea se arată fantomatică, emiţătoare de sonuri teribile, plină de batraciene hidoase. Scriitorul are o mare sensibilitate pentru elementul teluric şi munţii iau sub pana lui siluete de monştri vii. Dimpotrivă, pajiştile cu flori colcăie de viaţă edenică în felul insulei din Cezara şi de pe ele fluturi se ridică în stoluri delirante. Hogaş porneşte spre munţii Neamţului, aşa de lipsiţi de mister pentru el, ca un explorator pe valea Yukonului sau pe muntele Kilimandjaro. Scoarţa modestă a solului natal e înălţată şi sălbăticită, făcută, spre plăcerea expediţiei, impracticabilă. O mare doză de savuros donchişotism intră în maniera povestitorului, a cărui Rosinantă se cheamă Pisicuţa şi care are şi un Sancho Pancha în făptura unui tovarăş leneş, somnoros şi mâncău, înveşmântat pe jumătate cetăţean, pe jumătate militar. Homerismul lui Hogaş e acela romantic al lui V. Hugo, cu aceleaşi enormităţi, realisme fantastice şi monstruozităţi. Jurnalul scriitorului român e şi el o „legendă a secolelor” proiectată în spaţiu, în care se caută antideluvianul, biblicul, barbaria jovială, mirificul şi grotescul. Se cultivă antiteza crudă. Omul e sau cu picioarele candide, sau fabulos de murdar, lucrurile sunt peste orice măsură vechi, un covrig uscat e „fosil”, o cutie de sardele alterate, o piesă arheologică, purtând „toate semnele caracteristice şi distinctive ale unei adânci antichităţi”. Jegul ciobanilor ia proporţii mitice. Un băietan de crâşmă e vârât „în nişte ciobote unse cu dohot şi croite dintr-o vacă întreagă”, mămăliga e mestecată cu piciorul unui scăuieş, într-o odaie e atâta goliciune că „ai fi putut prea bine învârti o mâţă de coadă şi n-ar fi avut de ce se prinde”. Ochiul scriitorului măreşte şi diformează în sensul enormului şi sălbaticului, fiind producător de fantasmagorii. Toate simţurile de altfel sunt iritate. Pantagruelismul lui Hogaş e înrudit cu flămânzeala lui Creangă şi cu gastronomia primitivă a lui Sadoveanu. Foamea e sălbatică, cinele sunt uriaşe. Scrobul e făcut dintr-un număr infinit de ouă, borşul e un ocean, mămăliga apare ca mâncarea sacră, care neînghiţită la vreme pricinuieşte căderea individului în lumea umbrelor.

D. D. PĂTRĂŞCANU.

Comicul lui D. D. Pătrăşcanu (1872-1937) e mai mult de ordinul bufoneriei, trăind din situaţii caricate şi din mecanizări. Un inspector vizitează o şcoală provincială, se loveşte de uşă, îşi face un cucui în frunte, e luat în primire de directoare şi mânuit ca un automat, sfârşeşte prin a scrie în condica de inspecţie contrariul de ceea ce gândeşte. Un francez aclimatizat, Jean Renaud, invită pe un prieten la masă (idee luată probabil din Mark Twain). Francezul arată invitatului apartamentul său, „mon cabinet de travail”, „la salle de bain”, „la salle î manger”, care toate sunt de o indigenţă caricaturală, apoi îl ospătează mizerabil conform unui meniu solemn în care se văd scrise mâncări pretenţioase ca Aperitifs î la russe, Consomme Richelieu au fumet de celeri, Pommes de terre î la frangaise, sauce divine. La punctul Corbeille de fruits, amfitrioana pune pe masă un pumn de nuci. Doi soţi se pregătesc de bal şi obişnuitele mici tragicomedii ale îmbrăcării iau o formă atât de catastrofală, încât soţul nu mai vrea să meargă la bal, când e aproape gata, iar soţia aruncă în capul bărbatului un lighean cu apă. Compunerile care exprimă, pe urmele lui Caragiale şi Sadoveanu, umorul inocenţei, în care se evocă într-o limbă plină de mireasma moldoveniei şi a scripturilor fericirile oamenilor simpli sunt cele mai merituoase. În Timotheiu mucenicul este fermecător stilul biblic prin care preotul şi ascultătorul său îşi îndreptăţesc libaţiile. Bucata memorabilă a lui Pătrăşcanu e Inzăpădiţi, analiză a euforiei ebrietăţii, înrudită cu aceea din schiţa Călătorului îi şade bine cu drumul a lui Brătescu-Voineşti. Todiriţă Naum şi Iorgu Chirilovici s-au înzăpezit la Paşcani tocmai de revelion. Şeful de gară îi invită să petreacă cu ai săi şi cei doi se simt cum nu se poate mai bine. Lupta între dorinţa de a rămâne şi falsa veleitate de a pleca formează umorul compunerii, a cărei tehnică stă în transcrierea dialogului, foarte caragialian în substanţă, însă de o savuroasă încetineală moldavă.

JEAN BART.

Jean Bart, cu numele adevărat Eugeniu P Botez (18741933), divulgă în Jurnalul de bord, cu o graţioasă erudiţie ce aminteşte Nautica lui Baldi, terminologia marinărească (siflii, navă, cabestan, manele, provă, babord, tribord, pupă, gabie, arboradă, sarturi, zburători, vergi etc.). Nuvelele, mai curând nişte amintiri sentimentale, arată pretutindeni simpatie pentru sălbăticiuni (oameni şi animale). Ca o culme de rezistenţă la civilizaţie e citabil cazul lipovenilor din Deltă care emigrează în Siberia de răul legilor: „Nu mai putem trăi aci, sunt prea multe legi. Nu mai e chip de stat din pricina legilor.” Ironia faţă de inutila complicaţie a vieţii civile o strecoară autorul în istorii al căror agent epic este formalismul excesiv. Vameşul unui port măsoară riguros locul ocupat de o cireadă de vite ce urmează a se îmbarca şi nu admite nici un fel de murdărie. Un viţel născut pe chei şi neprevăzut în permisul de export dă naştere la cele mai ridicule încurcături. Un vas român suferă mari dificultăţi la Liverpool, din cauză că a adus pe bord un câine şi animalele vii nu pot debarca în Anglia. Unui ţăran autorităţile comunale îi fac din răzbunare act de deces, îi refuză dările sub cuvânt că e mort, dar îl urmăresc pentru neplata lor. Ţăranul înjură tribunalul şi, deşi mort, e osândit la închisoare, după care întâmplare rămâne puţin scrântit, cu obiceiul inofensiv de a vârî capul pe uşa tribunalului şi a striga: „Huideo! Ho! Chioaro!” cu privirile la imaginea Justiţiei legate la ochi. Europolis, simpatic roman maritim, adoptă un zolism în modul mai emoţionat şi mai artist al fraţilor de Goncourt, fiindcă urmăreşte cauzele sociale prin care o femeie se prăbuşeşte. Romanul e alcătuit din scene de comedie şi din momente patetice, îmbinate cu înlesnire într-o naraţiune obiectivă, care, fără a atinge complexitatea, stârneşte îndeajuns meditaţia asupra eternului uman. Stamate Marulis, patronul cafenelei din faţa debarcaderului din Sulina, primeşte din America o scrisoare de la fratele său Nicola, îmbarcat pe vremuri marinar pe un vapor francez. Un american, fie şi din Guyana, nu poate fi decât miliardar. Colonia grecească întâmpină triumfal pe Nicola, care vine cu fata sa Evantia, născută din convieţuirea cu o indigenă de culoare. Toţi cred că e bogat. Toată tragedia rezultă de aici. În realitate Nicola e un fost ocnaş fără nici un ban. Când se află acest lucru, toată lumea îl părăseşte, omul cade în mizerie, devine contrabandist şi e împuşcat, fata ajunge stea de cabaret, după ce un ofiţer o sedusese, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi se stinge cu nostalgia Ecuatorului. Fiinţa exotică transplantată în teritoriu neprielnic care piere pe malul Dunării, dezgustată de carne şi cu dorul bananelor şi nucilor de cocos, existenţa rătăcitoare a lui Nicola sugerează un lirism naval, o tristeţă a dezadaptării, amintind nostalgiile cu corăbii, porturi şi cabarete de mateloţi ale lui Pierre Loti, de la care pare a veni şi simpatia pentru femeile de culoare, bineînţeles fără maturitate artistică.