G. Ibrăileanu

Studiul Opera literară a dlui Vlahuţă, ce a servit ca teză de doctorat, este schiţa esteticii lui G. Ibrăileanu (1871-1936). Criticul ia atitudine împotriva poziţiei absolute a lui Titu Maiorescu, după care scriitorul n-ar fi influenţat de mediu, dar combate şi teoria mediului a lui Gherea, sub cuvânt că acesta nu ţine seamă că artistul se naşte cu un temperament puternic şi îndărătnic. „A nega orice influenţă e a admite punctul de vedere al lui Schopenhauer; a admite totala putere educativă a mediului, ori a scriitorului, e punctul de vedere al lui Locke, concepţia tabulei rasa”. Ibrăileanu utilizează, în vederea concilierii celor două poziţii, teoria „selecţiei naturale”, dar într-un chip figurat. Genurile „sunt expresia literară a unor anumite temperamente intelectuale şi afective”, iar „aceste feluri de temperamente există desigur în orice vreme”. Şcolile literare se reduc şi ele la temperamente (Ibrăileanu a intuit cercetările tipologice germane, după care concepte ca romantic şi clasic, gotic şi elin nu sunt simple momente istorice, ci categorii universale, repetabile). Insă reducând noţiunile de gen şi şcoală la temperamentul scriitorului, care e un absolut, cum se face puntea de trecere de la libertate la necesitate? Un scriitor „se naşte” ceea ce este, pesimist ori optimist, cerebral ori pasional, iar mediul îl „selectează” după aspiraţiile sale. Dacă un pesimist apare într-o epocă deprimată, el e selectat numaidecât şi devine reputat. Dacă însă contrazice aspiraţiile vremii, este respins. Insă un scriitor mare e atât de complex încât orice epocă va găsi în el o latură selectabilă. Un astfel de scriitor are o soartă „plină de peripeţii”. Este un fel de a spune că artistul, fiind inefabil în esenţa lui, e multiplicat prin interpretare la infinit. Sunt artişti care se „conformează”, urmărind deliberat mişcările mediului. Subînţelesul este că ei sunt inferiori, că n-au o facultate dominantă („la qualite maitresse” a lui Taine), adică o personalitate, împrumutând doar succesiv aspiraţiile vremii. Cam în această categorie pare a pune Ibrăileanu pe Vlahuţă şi pe Gherea. Metoda corelativă acestei teorii e următoarea: criticul va studia opera în sine sub raportul conţinutului şi al însuşirilor creatoare (stadiul estetic maiorescian). Apoi vor fi arătate cauzele într-un sens cu totul exterior, fiindcă scriitorul „se naşte”. Criticul va introduce opera în genus proximum, în şcoala şi mediul respectiv, apoi va arăta notele ce deosebesc pe autor de alţi scriitori ai vremii, note aparţinând aşadar naturii sale libere, diferentiae specificae. Sub numirile de sincronism şi diferenţiere, E. Lovinescu a reluat mai târziu aceste elemente.

Dacă orice artă iese din zugrăvirea realităţilor care nu sunt decât „naţionale”, atunci orice adevărat artist are un specific, ba ceva mai mult, cu cât o operă e mai naţională, cu atât se apropie cu mai multă probabilitate de artă. S-ar înţelege că specificul e un aspect fatal, condiţionat de calitatea etnică a scriitorului. Ibrăileanu îl vede însă ca un postulat. După un anume examen, el a ajuns la concluzia că moldovenii şi în parte şi ardelenii deţin procentul maxim de specificitate, care constă mai ales în spiritul critic, muntenii având mai degrabă spirit politic. Deci sorţii cei mai mari de a se apropia de creaţie l-ar avea moldovenii. Asta însă atinge pe românii nemoldoveni şi pe scriitorii de îndepărtată origine străină, ca Ibrăileanu însuşi. Atunci Ibrăileanu produce neaşteptata teorie a „ralierii”. Specificul românesc, reprezentat numai de moldoveni, pluteşte peste solul moldav, indiferent de origine. Oricine aderă la acest spirit capătă specific şi fiindcă şi muntenii (vezi cazul Caragiale, Brătescu-Voineşti) pot adera, colaborând la Viaţa românească (toată sofistica are scopul subtil de a dovedi că adevărata „viaţă românească” e numai în revista ieşană), în măsura ralierii devin specifici. Spiritul critic în cultura românească e o aplicare a teoriei specificului, cu observări juste şi atitudini de partizan. Dar cartea rămâne o admirabilă demonstraţie de volubilitate sofistică şi de beţie de idei. Ea încântă intelectul şi-l invită la gândire şi e o adevărată dramă ideologică, o capodoperă în felul ei, care a avut o înrâurire covârşitoare mai ales în socioligie.

De la Ibrăileanu încoace o mulţime de sociologi văd istoria modernă a României ca o desfăşurare continuă de silogisme, în care o eroare politică nu-l decât o eroare de gândire. Cu vioiciuni orientale, Ibrăileanu continuă, cum nu s-ar părea, spiritul lui Maiorescu.

G. Ibrăileanu n-a scris decât puţină critică propriu-zisă şi aceea despre autorii preferaţi. Stilul ei vorbit, repezit, o face neatractivă. Impresia primă e a unei oarecare vulgarităţi în expresie, a lipsei de fineţă. Şi dimpotrivă, fineţa e calitatea dominantă a criticului. Lipsit de darul de a sugera prin cuvânt impresia şi de o suficientă cultură pentru a încadra faptul în serii istorice şi de a-l da vizibilitate, Ibrăileanu se sileşte să argumenteze emoţia estetică, să ergoteze. Pentru cine are gustul infinitului mic, talentul criticului este învederat. El emite valuri-valuri de consideraţii, de asociaţii şi de distincţii, lăsând în drum o mulţime de paranteze şi întorcându-se spre a pune numeroase note, aplicând la critică, cu anticipare, metoda de evocare a lui Proust. Abia după ce opera a fost făcută bucăţi pe masa de disecţie, criticul, plin de sânge pe mâini, izbuteşte a-l pune diagnosticul, niciodată în chip scurt, dar totdeauna în spiritul adevărului.

Adela e romanul unui cazuist, însetat de certitudini şi înspăimântat de contradicţiile ce răsar la tot pasul, al unui intelectual cu acţiunea erotică paralizată de prea multă disociaţie. Emil Codrescu, cvadragenar îndrăgostit de mult mai tânăra Adela, e încurcat de mărunte cazuri de conştiinţă mărite cu lentila şi făcute aducătoare de anxietăţi, întoarce vorbele femeii pe toate părţile ca de pe o catedră scolastică, zădărnicind prin raţiocinări şi scrupule intimitatea, până ce femeia, agasată, pleacă.