Ion Pillat

Ion Pillat (1891-1945) a început cu poeme de un parnasianism exuberant, ţipător, sub direcţia lui Al. Macedonski, însă cu reminiscenţe din mai toţi poeţii români (Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc). Impulsiunile sălbatice împrumutate de la poetul Nopţilor sunt de un delir factice, totuşi de o artă deplină pentru un începător atât de tânăr: E-n mine-o herghelie de armăsari. Sunt unii Mai albi ca spuma albă zvârlită-n vânt de mare, Mai albi decât e coama Licornii legendare, Iar alţii, fără pată, sunt negri ca cărbunii.

Sub regimil simbolismului se observă apoi primele creionări ale aşa-zisului tradiţionalism, care nu este la început decât o foarte originală adaptare a acelei poezii franceze care evoca în linia lui Verlaine secolul lui Watteau, parcurile, menuetele şi carnavalurile. În loc de „masques et bergamasques” avem epoca „bonjuriştilor” şi a crinolinelor, printr-o reluare de altfel a unei idei din C. Stamati: Caleaşcă, drum de noapte, păduri adânci de fag şi prin frunzişe lună cernită-n ceaţă fină, Poiene necosite de mult şi miros vag De flori de fân în floare, de fragi şi de sulfină…

În pace sufletească topindu-se se-alină Realitatea vremii pe al naturii prag. Prin ce metepsichoză revăd obrazul drag Al fetei de-altădată în albă crinolină.

Aceiaşi ochi sălbatici, acelaşi zâmbet trist, Din care făurisem a dorului povară şi cu acelaşi tânăr şi palid bonjurist…

Când ea, înfăşurată în vălul de percal Îmbălsămat de fuga zefirului de vară, Visa la iarnă baluri la consulul muscal.

Tot acum se schiţează şi o poezie intimistă a odăii, a relicvelor, cu elemente autohtone: în casa amintirii nu-l astăzi şi nu-l ieri, Căci orologiul vremii a încetat să bată Şi clipa netrăită a îngheţat pe el. Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură Miresmele cosite a florilor de fân, Păstrate sub răcoarea pânzetului de in.

Înlocuindu-se havuzurile cu balta şi păşunile franceze cu Bărăganul, căpătăm o pictură superioară de-un impresionism fumuriu şi dezolat ca al pânzelor lui Andreescu. Seara la Miorcani aduce aminte, prin vastitatea orizontului, de Zburătorul: Ritmic lanuri nesfârşite mişcând valul lor de spice, îl pornesc din capul zării ca să-l frângă-n cap de sat; îl izbesc de-un dig de cridă, îndârjit şi îndesat; Il resfiră printre case, ce se-ncearcă să-l despice Şi-n ogrăzi îmbălărite, străbătând, l-au revărsat.

Ca un far de piatră, turnul, dârz biserica-şi ridică. Clopotul de seară-l paznic veşnic trist şi veşnic treaz. O cireadă răzleţită la păşune pe izlaz Pare-un stol de păseri albe ce se lasă fără frică În furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz.

Volumul care a consacrat pe Ion Pillat ca poet original şi tradiţionalist este Pe Argeş în sus, nu mult deosebit de celelalte dar mai condensat. În locul umbrelor secolului al XVIII-lea francez apar aici boierii autohtoni, Brătienii, romanticii noştri, bunicul iuncher sub Ghica-vodă, bunica oferind dulceaţă de chitră. Evocând mai ales locurile natale, propria-l familie, poetul pune vibraţie sufletească. El are tactul de a îndepărta orice impresie de imitaţie, alegând versul învechit al lui Alecsandri, căruia îi respectă chiar stângăciile. Totdeodată devine un cântăreţ al roadelor pământului, pe care le expune cu voluptate. Priveliştea autohtonă este zugrăvită cu imagini locale, pridvor, livezi de pruni, suman alb de zăpadă, bunicul este evocat cu tabieturile lui valahe, prin putina în care făcea băi de nuc, casa bătrână prin mirosuri de şerbeturi: Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă Ca o bunică bună la nepoţelul mic. Pe-atunci ştiam că-l vie; azi nu mai ştiu nimic: Apăs cu nepăsare de om pe-a uşii clampă.

Sub coperişul care îi sta ca un bonet, Glicina ce pe tâmple cădea ca o şuviţă. Şi, mirosind a floare de tei, a lămâiţă, A cantalup, a lissă de chitră, a şerbet, În fiece odaie dezvăluiam cu frică Alt gând din al ei suflet curat şi românesc. Ce nu-mi cuprinde mintea, deşi îmbătrânesc, Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.

Pendulele bătrâne mai bat acelaşi ceas, Prelung, ca o dojană, în liniştea sonoră, Dar timpul intră-n casă trântindu-l altă oră şi inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas!

Sunt căutate îndeosebi fructele savuroase, într-o lirică a bucătăriei şi a cămarei cu ceva lacom de pictură flamandă, modelui fiind Verlaine şi Samain. Peisajul întreg e o cămară ce trebuie savurată cu nasul, trecutul, copilăria se condensează în fructe: Prin iarnă din cămara zăvorită Se furişează cald miros de mere, Readucând în vremea viscolită A toamnelor trecută mângâiere.

Copilăria-mi toată dă buzna la uluci, Când stă la poartă coşul cu struguri şi cu nuci.

Capodopera lui Ion Pillat este Aci sosi pe vremuri, paralelă graţioasă între două veacuri, simbolizare spectaculoasă a uniformităţii în devenire: În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi şi din berlină Sări subţire-o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac, Bunicul meu desigur i-a recitat „Le Lac”.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad, Îi spuse „Zburătorul” de-un tânăr Eliad.

Ca ieri sosi bunica. Şi vii acuma tu: Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduce prin lanul de secară, Ca dânsa tragi în dreptul pridvorului, la scară.

Subţire, calci nisipul pe care ea sări. Cu berzele într-însul amurgul se opri.

Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, aproape pueril, Când ţi-am şoptit poeme subtile de Merill.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună Şi-am spus „Balada Lunei” de Horia Furtună, M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

De aci încolo Ion Pillat îşi sistematizează descoperirea, prefăcând-o în „tradiţionalism”. El caută a se reînnoi mereu şi e oricând un poet interesant, mai mult de afectare artistică decât de sentiment.