B. Fundoianu

Tradiţionalismul lui B. Fundoianu e un panteism olfactiv şi tactil, o îmbătare de exalaţiile vitale. Poetul are o capacitate extraordinară de a se bucura de prezenţa materiei. Totul îl îmbată: târgul care „miroase-a ploaie”, creşterea „de sfeclă, de mărării, de ceapă”, nările boilor cu „miros de lapte şi de râpi”, fânul plin de mireasmă udă”, bălăcirea porcilor în noroi, răcoarea cărnii cartofului, izul vinului din cramă, parfumul gutuii, aburul jimblei, chiar mirosul de doctorii. Evreu, B. Fundoianu e invadat de o nostalgie de bucolic, caracteristică rasei sale biblice şi potrivită vieţii evreilor din nordul Moldovei. În Herţa trec cirezile în sunetele talangei în vreme ce evreul bătrân între flăcările lumânărilor cântă căderea Ierusalimului: Cine-aducea deodată cirezile din câmp? Aveau şi-atunci ochiul de sticlă, gâtul strâmb, dar aduceau în uliţi baliga din păşune şi în surâs o scamă din soarele-apune… Deodată după geamuri se aprindeau făclii; o umbră liniştită intra în prăvălii prin uşile-ncuiate şi s-aşeza la masă. Tăcerea de salină încremenea în casă şi-n sloiul nopţii jgheabul ogrăzii adăpa. Bunicul între flăcări de sfeşnic se ruga: „Să-mi cadă dreapta, limba să se usuce-n mine de te-oi lua vreodată-n deşert, Ierusalime!” Poetul a refăcut chiar, cu mare talent, pe Horaţiu, în Lui Taliarh, cu o recepţie sensorială inexistentă în model: Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ţine vremea; ca mâine, peste inimi, va izbuti tăcerea şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi, amurgul care-aleargă după cireadă, roş, Ca mâine, toamna iară se va mări prin grâne şi vinul toamnei poate nu-l vom mai bea. Ca mâine.

Poate s-or duce doi cu ochi de râu în ştiri, să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.

Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate; poate-am să uit nevasta şi vinul acru, poate…

Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.