Capitolul IXVasile Alecsandri

V. Alecsandri (1821-1890) era moldovean prin tată şi mai curând muntean prin mamă; dar prin amândoi părinţii avea mult sânge grecesc, din al grecilor de aici, bineînţeles. Nuanţa sa temperamentală se lămureşte deplin prin această împrejurare. El are aristocratismul elinic, infatuarea aceea stăpânită cu amabilitate (era de un orgoliu imens), oroarea de mediul insalubru şi vulgar, aptitudinea înnăscută pentru viaţa în cercurile fine şi la curte, darul convorbirii. Junimiştii şi-l aminteau venind la şedinţele lor. Poetul obsecvios şi rece strângea mâna lui Maiorescu şi a lui Jacques Negruzzi, care se grăbeau să-l împingă fotoliul şi saluta global şi cu dignitate restul asistenţei ridicate respectuos în picioare. Elinitatea, în sens românesc, a lui Alecsandri se verifică în nostalgia statornică de mare şi de spaţiul exotic, în călătoriile lui neîntrerupte, în oroarea de frig, de zăpadă. Iarna poetul hibernează la Mirceşti, primăvara iese „â la recherche du soleil”. Munţii înălbiţi de nea, brazii încărcaţi cu ţurţuri preferă să-l vadă de pe ferestrele castelului Peleş, cu picioarele „pe covoare groase unde nu pătrunde frigul”. Ceaţa Parisului i se pare infernală, cimeriană şi lumea aceasta „bântuită de stihii, vânt, umezeli, ger, neguri” o socoteşte greşit concepută, pricină de fiori şi triste cugetări. Şi în afară de asta Alecsandri e indolent, căutător de inerţie, de kief. El e un „culbec” închis în casa lui, un peştişor încălzindu-se la soare, la superficia apei, încercând un sentiment penibil la ideea deplasării. Avea impresia că dacă şi-ar fi constrâns gândul vagabond spre un scop precis, ar fi făptuit o acţiune rea, ca şi când ar fi împuşcat o rândunică. Destul de bogat, Alecsandri a călătorit cu voluptate toată viaţa, cercetând îndeosebi mările calde, scăldându-se pe ţărmurile lor, căutând vehiculele legănate, trăsurile de poştă, corăbiile, gondolele, mereu cu nostalgia îmbarcării, până într-atât că la Marsilia, văzând două vapoare, unul pentru China, altul pentru America, e de turburare. O astfel de pasiune pentru elementul acvatic nu e proprie românului carpatin. Alecsandri are în preajma Mirceştilor o copie redusă a apelor exotice, lunca Siretului, regiune băltoasă printre mari sălcii, sugerând miniatural misterioasele lacuri meridionale şi pe marginea cărora cade în extatica lui solară. În poezia populară poetul a găsit un corespondent al firii sale amabile. Poezia folclorică, în latura erotică în care a folosit-o, e fără tragism, uşor oftătoare, elementar sensuală, diminutivală şi în fond glumeaţă. Alecsandri, care s-a căsătorit foarte târziu din raţiuni de pur confort casnic, a avut multe iubiri ce n-au zdruncinat firea lui calmă. Vestita Niniţă (Elena Negri, sora lui C. Negri), obiect al sentimentalei Steluţe, a scos poetului câteva accente duioase, pe care biografia le dovedeşte fără profunditate. Elena Negri fusese căsătorită, nu era deci Virgina imaculată asemeni divinei Beatrice, greu de atins, dureros de pierdut.

Foarte mult din opera poetică a lui V Alecsandri s-a perimat. Însă meritul istoric al poetului, chiar pentru această parte, rămâne inatacabil. Alecsandri a luat poezia populară (din care a făcut o culegere), mai potrivită sensibilităţii contimporanilor şi i-a dat mici retuşări coloristice în stil romantic. Suntem în epoca lui Prosper Merimee, a interesului pentru romanţele spaniole şi baladele sârbeşti. Găseşti în Doine sugestii de mari tablouri, litografii fantastice în care o Babă Cloanţă săvârşeşte nocturnele călăriri satanice, ori şapte fraţi încălecaţi pe zmei aleargă pentru o fată cu flori galbene în păr. Mai ales caracteristică este jalea într-o geografie fabuloasă, făcută din pustiuri, din prăpăstii, în care călugăriţa lunatecă se înfundă în mari păduri la chemarea iubitului anonim: Hai cu mine-n codrul verde Să vezi şoimul de pe stâncă Hoţul lui Alecsandri e cam în stilul piraţilor romantici, grandilocvent, teatral, omorâtor de ciocoi (genul lui Ed. About pare evident):

Ceea ce supără îndeosebi pe cititorul de azi este erotica lui Alecsandri cu dulcegăria ei prea cunoscută. Zamfira cu umedă „guriţă”, cu flori pe „sânişor” consultă luna asupra simţirii din „inimioară”, când pasărea doarme cu capul „sub aripioară”. Elena fusese o „frumoasă îngerelă cu albe aripioare”, dătătoare de „plăceri încântătoare” şi „dulci sărutări”. Doi flăcăi muşcă sânul a două fete şi le sărută după numărul mărgelelor din salbă, apoi pleacă „cântând în poieniţă”, cu „salba-n chinguliţă”.

Originalitatea lui Alecsandri nu s-a arătat în toată puterea decât târziu prin pe drept preţuitele Pasteluri. De obicei se observă aici percepţia naturii, totuşi nu aceasta e formula critică de înţelegere cea mai adecvată. Alecsandri, om indolent şi terorizat de intemperii, ascuns iarna în casa lui de la Mirceşti pe care zăpezile o apasă cu albele lor blănuri, se dedă kiefului său hibernal la gura sobei (succedaneu de soare) şi creează astfel la noi poezia intimităţii:

Groaza de fenomenul boreal i-a prilejuit lui Alecsandri câteva strofe ce sunt mici capodopere. În Miezul iernii, joasa temperatură usucă pădurea în sunetul de orgă al vântului, prefăcând totul în diamante: în păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârţie sub picioare.

În Iarna, închipuirea e o vreme îngrozită de putinţa unei ninsori totale, de sfârşit de lume, până ce zurgălăul spulberă sinistrul vis:

Romanticii cădeau în melancolii în faţa lacurilor. Pe Alecsandri îl umple de o surdă spaimă şuierul vântului:

Prin temperamentul său de şopârlă, Alecsandri notează în chip fericit plăcerea nemişcării la soare, pirotirea euforică:

Călătorul pasionat din el evocă nostalgic şi cu destulă policromie, la vederea cocorilor, marile regiuni toride:

Alecsandri a presimţit parnasianismul (şi nu s-ar putea şti în ce măsură l-a cunoscut), mergând instinctiv în sensul contemporanilor lui Gautier şi Menard. Impasibilitatea asiată a mandarinilor printre lacuri placide şi plante exotice l-a încântat (recunoştea şi acolo euforia indolenţei) şi pastelele sale chineze, delicate ca nişte desene pe porcelană, sunt surprinzătoare:

Deşi poetul nu se poate abţine de a nu lega o mică intrigă amoroasă, absolut puerilă, între un mandarin şi o mandarină, încheierea e de o fineţă caligrafică neîntrecută:

Un alt pastel chinez are un aer factice de paravan falsificat. Oricum, tăind plictisitoarele dulcegării, desenul rămâne interesant:

Mai departe, în Legende, prinzând cu uşurinţă maniera lui V. Hugo, fără a pătrunde în subtilităţile ei, Alecsandri trece de la porcelana fină la fantasticul monstruos şi colosal. Eroicul acestor lungi naraţiuni puternic oratorice, presărate cu liste lungi de nume proprii cărora le lipseşte rezonanţa orchestrală, este cam fanfaron şi sadic. Dar se întâlnesc fragmente remarcabile. Iată o pădure crispată, dementă:

Sau o miniatură persană:

Piesa de rezistenţă a culegerii este Pohod na Sybir, romanţă intenţionat monotonă şi declamatorie în felul Grenadirilor lui Heine, de o compoziţie savantă, în care fiece repetiţie cade ca un ropot de tobe sinistre. Tema este veşnica groază a lui Alecsandri de geruri, reprezentată prin viziunea unei deportări în Siberia:

O mare parte din activitatea sa Alecsandri o consacră teatrului, care convenea spiritului său critic, bonom şi aspiraţiei lui la succesul imediat. În bună măsură a localizat. Ginerele lui Hagi Petcu este Le gendre de Mr. Poirier a lui Augier în dialect moale moldovenesc şi în decor oriental. Politeţa franceză e înlocuită cu ceremonia fanariotă: „Plecăciune, beizade… Mă simt foarte cinstit, bei-mu… de vreme ce vărul evgheniei-voastre v-au proskalisit, nu încape nici o aporie…” Farmazonul din Hârlău, Modista şi cinovnicul, Creditorii, Doi morţi vii, Agachi Flutur, Chir Zuliaridis, Sgârcitul risipitor, Sfredelul dracului şi altele sunt prelucrări de piese franceze, mărturisite ori presupuse, în stil vodevilesc, cu obişnuita tipologie a comediei franceze în care zgârcenia primează. Alecsandri contribuie cu o veselie nesilită şi cu geniul numelor proprii burleşti: Jignicerul Vadră ot Nicoreşti, Şatrarul Săbiuţă, Postelnicul Taki Lunătescu, Nastasi Cârcei, Nae Năucescu, Lică Panglică, Tingerică-Rumenică, Curculets Istets, Fărocoastă, Balamucea-Parcea, Toader Buimăcilă, Ghiţă Coşcodan, Chir Chirilă, Şatrarul Nărilă etc. Dintre toate aceste piese, reprezentabile sunt încă Iorgu de la Sadagura şi seria peripeţiilor cucoanei Chiriţa (Chiriţa în Iaşi sau două fete ş-o neneacă, Chiriţa în provincie, Cucoana Chiriţa în balon). Cea dintâi înscenează conflictul între tombatere şi bonjurişti. Pitarul Enachi Damiean, om de modă veche, cu antereu, blană şi căciulă brumărie, îşi aşteaptă cu masă întinsă pe nepotul Iorgu de la „afcademiile din Sadagura”. Pentru a scoate în evidenţă înapoierea pitarului, prin care se apără caricat o teză, autorul scoate pe scenă pe Gahiţa Rosmarinovici, femeie cu idei înaintate, tot atât de legitime în fond, umflate şi ele. Gahiţa poartă beretă cu pene, rochie bufantă de coloare vie şi evantai. Umerii şi braţele îi sunt goale, obrazul foarte dres e împestriţat cu benghiuri. Tânărul Iorgu, sosind în costum bonjurist şi cu lornion în mână, e plăcut surprins de occidentalismul Gahiţei. El cere numaidecât „Madamei felicitatea declinaţiei” numelui ei, iar Gahiţa nu poate refuza „desirul” unui „Monsiu” aşa de distins, care o contemplă prin lornion, fiindcă „cetirea necontenită a uvrajelor” i-au „cam slăbit puterea razelor vizuale”, altfel zis „ochelnica”. Chiriţa este o contesă d’Escarbagnas şi după cum s-a dovedit o Madame Angot, personagiu popular în teatrul bulevardier de la începutul veacului XIX. Ea e o cochetă bătrână şi totdeodată o bună mamă, o burgheză cu dor de parvenire, dar şi o inteligenţă deschisă pentru ideea de progres, o bonjuristă în fine. Amestecul de anteree şi fracuri din aceste vodeviluri, de moldovenească grecizantă şi jargon francoromân, de tabieturi patriarhale şi de inovaţii de lux occidental, dă un tablou inedit, încântător pentru ochiul de azi. Veselia nebună a cupletelor, învârtirea în danţ a personagiilor, bufoneria enormă, dar nu trivială, dau naştere unei plăcute emoţii arheologice. Leonaş cere, de pildă, sub ameninţare de sinucidere, portretul Chiriţoaei, iar aceasta cu multe mofturi de ingenuă scoate din sân o adevărată cadră de perete. Surugiul dezvoltă pe scenă un repertoriu întreg de ocări: „Hi, hi, hi, hi, copii… Nu mă lăsaţi… Hi, hi, tătucă… Hi, hi, mânca-v-ar lupii… Hi, Iudă… Hi, jupitule. Iaca mă!… C-or să mă lase în troian… Hi, hi, da, hi… Lua-v-ar dalacu… Prohodi-v-ar cioarele!… „ Se mai pot nota micile operete naţionale (Nunta ţărănească, Paracliserul etc.), din care cea mai interesantă este Sinzianaşi Pepelea, obârşie a viitoarelor basme dramatizate din literatura română. Avem de a face cu un Papură-împărat, după a căruia fată, Sinziana, aleargă Pepelea, Pârlea-vodă (simbol al secetei), Lăcustă-vodă şi alţii. Fata e furată de un zmeu. Fabulosul e umplut cu bufonerii, nu totdeauna de bun gust, cu aluzii la stări prezente, de altfel ca şi în basmele dramatizate ale lui Carlo Gozzi. Tândală şi Păcală, sfetnici fricoşi şi fără onestitate, sunt din tagma lui Pantalone şi a lui Tartaglia.

Dintre piesele masive apare mai bine construită comedia severă Boieri şi ciocoi, care osândeşte generaţia venală a vechii protipendade de la 1840-1846, aceea care s-a lăsat cumpărată de evreii imigraţi, spre a fi săpată la rându-l de parveniţi ca Lipicescu şi pitarul Slugărică. Interesul piesei rezidă mai ales în desfăşurarea înceată şi amănunţită, în lipsa unei expoziţii morale bogate şi în coloratura epocală a scenelor.

Adevărata maturitate dramatică a lui Alecsandri începe cu De-spot-vodă, piesă cu mult din maniera lui V. Hugo, fără beţia lirică şi retorica aceluia, cu o viziune a lumii în schimb mai pozitivă. Conflictul fundamental, consacrat în teatrul istoric românesc, este nu între indivizi, ci între ambiţia voievodului pe de o parte şi rezistenţa tradiţiei şi a corpurilor constituite pe de alta. Vechiului cor din tradiţia elină îi ia locul ţărănimea, factor ostil şi totdeauna spectator impasibil al agitaţiei eroului, în spiritul unei religii a deşertăciunii. Criteriul faptelor fiind pe acest pământ bunul-simţ, obiceiul pământului, eroii inteligenţei şi ai iniţiativei fac în acest teatru o figură mizerabilă şi antipatică. Despot e un aventurier ambiţios, inteligent, cult, mare seducător de oameni, uşor pompos şi fantaron, cum se şi cuvine unui conducător. El câştigă numaidecât pe toţi. Prăbuşirea lui nu se poate explica prin trădarea unei femei ori a unor unelte de înălţare, ştiut fiind că un principe găseşte oricând alte femei şi alţi acoliţi care să-l înconjure. Despot cade prin chiar însuşirile lui, incompatibile cu starea ţării, prin idealurile lui utopice. Universitate la Cotnar, cruciadă împotriva Semilunei, astea nu încălzesc pe boierii conştienţi de imposibilitatea lucrurilor. Scena finală, cu discursul emfatic, foarte academic („Mi-arunc din cap coroana!… Din mână sceptru-mi scot… Nu mai sunt domn!… Acuma ucideţi pe Despot!”) e plină de adevăr local. Boierimea şovăie o clipă, uluită de oratorie, totuşi Despot cade înjunghiat, fiindcă istoria Moldovei arată cum că mijlocul tradiţional şi sănătos de a scăpa de un pretendent extern este uciderea.

Prin Fântâna Blanduziei, Ovidiu şi o altă dramă, Virgiliu, anunţată, dar neefectuată, V. Alecsandri înţelegea să definească drepturile geniului în genere şi ale sale în particular. Campania de denigrare pornită împotrivă-l îndeosebi de Al. Macedonski (devenit în prima piesă Zoil) îl atinsese. Horaţiu, socotindu-se geniu, mai presus de ultragiile vârstei, speră să obţină dragostea sclavei Getta, pe care o iartă de necorespundere numai graţie împrejurării că aceasta îi regăseşte manuscrisul pierdut al Artei poetice. Ovidiu se crede autorizat să iubească orice femeie, fără a fi urmărit de gelozie şi să-şi ridice ochii chiar asupra nepoatei împăratului: Cezar, mă mir de-al tău sarcasm, Tu care cu poeţii trăieşti în confrăţie…

Horaţiu şi Virgiliu posed-o-mpărăţie Ca tine, al lor geniu cu-al tău în zbor unit Clădesc din timpul nostru un secol strălucit.

Întâia dramă e amabilă, spectaculoasă, poetică nu în poezia exterioară, foarte superficială, cât în problema de bază. Horaţiu suferă criza lui Goethe, o vitalitate sufletească excepţională în lupta cu fireasca ruină a omului. Ovidiu însă e o piesă falsă, în care timp de patru acte se pregăteşte indignarea lui August, pentru ca în al cincilea toate personagiile principale să se adune în chip artificial la căpătâiul poetului muribund, la Tomis. Ovidiu are viziunea României viitoare:

Proza este partea cea mai trainică a operei lui Alecsandri. Exonerat de obligaţia metrică şi de gravitatea lirică, scriitorul îşi revarsă în pură divagaţie toate darurile sale amabile: umor, pictură, înlesnire orientală de narator. Neavând invenţie, el înclină spre jurnalul de călătorie, gen atunci la modă, ilustrat de Chateaubriand şi de Lamartine, pe care, în lipsa marelui sentiment geografic, îl interpretează în sensul lui Al. Dumas şi Ed. About. Cu ochiul unui desenator pasionat de detalii inedite, surprinzând exoticul fără a-l transfigura, Alecsandri are predispoziţia statornică, de categoria spiritului critic, de a nota grotescul şi pestriţul, pretenţia de „humour” britanic. Buchetiera din Florenţa e o nuvelă romantică de tipul tenebros, în care tot ce poate interesa este o îngroşare cu pensula a misteriosului italic în câteva graţioase gravuri de epocă, din care se poate reţine interiorul Domului Santa Maria del Fiore cu ecourile lui de orgă. Istoria unui galbăn şi a unei parale e condusă într-un spirit cu totul francez. Galbenul, trecut din mână în mână, povesteşte paralei vicisitudinile sale, desfăşurând o galerie de tineri, de la bonjuristul cu frac până la despuiatul lăieţ. Un salon din Iaşi reprezintă o colecţie de instantanee umoristice de epocă, confruntări între bonjuriştii cu frace şi legături albe la gât, semănând a „ciocli din Paris” şi a „ahtori nemţi”, stârnind ilaritatea bătrânilor, care la rându-le, împiedicaţi în anterie, răscopţi în giubele, suportă ironia tinerilor: „Boieriul: Ce face? Poate blana mea nu-l frumoasă? Ce râdeţi, mă rog, ce râdeţi?

Domnul P: Râdem, pentru că ţi-e blana de râs.” Dridri, roman abia început, e notabil doar prin stilul de epocă, prin câteva gravuri de interior modern luxos, prin cutare scenă pitoresc fioroasă de viaţă hoţească la 1848. Spiritual este de asemeni jurnalul călătorului francez la Balta-Albă, cu tot acel amestec bizar de evropenism maxim şi primitivitate. Călătoria în Africa nu-l un simplu jurnal, ci un sistem narativ pe principiul Decameronului, în care planul exterior e mereu străpuns de planuri lăuntrice. Astfel întâlnim acolo o istorie cu bandiţi italieni, pe tema monstrului sensibil, de tipul Quasimodo, detestat de lume. Veselia e agreabilă şi factice, ţinuta generală uşuratică şi persiflantă, rezultatul artistic o colecţie de planşe impresioniste de un exotism cald, în mijlocul cărora atrage atenţia în mod deosebit piaţa africană cu amestecul de arabi, berberi, negri şi evrei, cu grămezile de curmale putrede, harbuji necopţi, smochine de India, alune negre întinse pe rogojini sub un soare vărsând torente de foc.

Critica lui Alecsandri, întemeiată pe ideile de progres şi conservaţie cu măsură, care sunt ale lui C. Negruzzi şi Kogălniceanu şi vor fi ale lui Maiorescu, e numai o varietate, literar vorbind, a operei umoristice. O veselie nestinsă o alimentează, fie că u scurt e pus să se jeluiască redacţiei, fie că se parodiază pumnuleanul-ciune: