ISTORIA LITERARA CA ŞTIINŢA INEFABILĂ şi SINTEZA EPICA.

I Istoria literară este, cu anume condiţii proprii, un capitol al istoriei generale, cel puţin sub raport fundamental, căzând sub problematica teoretică şi metodologică a celei din urmă. Am schiţat odată, vorbind despre Tehnica criticii şi a istoriei literare1, aceste prableme. Fără vreun efect social vizibil. Istoricul literar român continuă a fi impermeabil la orice speculaţie şi nu-şi dă măcar silinţa a raporta opera istorică a unui autor la concepţia acestuia despre istorie. Găsesc folositor a reveni asupra chestiunii, de astă dată cu un mai dezvoltat aparat critic, fiindcă intelectualul român mi se pare a suferi de bibliolatrie, ca să întrebuinţez o expresie a lui Lessing2.

Întrebarea capitală cu privire la istorie este dacă ea reprezintă o ştiinţă de explicaţie legală, ca ştiinţele naturale, în stare de a formula propoziţii necesare şi a prevedea, sau o simplă fabulă cu obiect real însă accidental, sub regimul celei mai haotice empirii. Antichitatea a cunoscut amândouă aceste ipoteze. Polibiu numea istoria’

1 G. Călinescu, Principii de estetică, Buc, Flund. Regele Ca-rol II, 1939.

2 W. Dilthey, Das Erlebnis und die Dichtung. Achte Auflage. Leipzig u. Berlin, B. G. Teubner, 1922, p. 110.

Curat narativă pragmatiki istoria, iar istoria didactică, întemeiată deci pe noţiunea necesităţii, apodiktiki istoria?

În vremurile din urmă, socotindu-se deopotrivă exagerat a tăgădui în câmpul istoriei, orice inteligibilitate sau a afirma stricta apodieticitate, pentru salvarea unei „Wissenschaft”, s-a adaptat formula istoriei „genetice”, care adică acceptă cauzalitatea, însă numai pe linia particularului. Astfel Gabriel Monod, ca să cităm pe unul dintre o mie, înţelege prin istorie „totalitatea manifestărilor de activitate şi de gândire umană, considerate m succesiunea lor, în dezvoltarea şi raporturile lor de conexitate sau de dependenţă”4. Se accentuează aşadar în istorie procesul istoric însuşi, prin cercetarea contiguită-ţilor.

Se întâmplă că una din cele mai limpezi formulări ale concepţiei genetice, cu mare răsunat în lumea specialiştilor, a fost aceea a lui A. D. Xenopol, om cu un limbaj filosofic aproape naiv, dar tocmai de aceea capabil de a surprinde pe gânditorii complicând criptic probleme simple.3 Xenopol deosebea faptele de repetiţie din ştiinţele mai mult sau mai puţin exacte, de faptele de succesiune din istorie, care nu se pot formula în legi ci numai grupa în serii fenomenale, stabilindu-^se între ele raporturi de la cauză la efect.

Un examen critic al aoestei definiţii nu va pune în măsură a descoperi sofismul ce se ascunde în aşa-zisa cauzalitate serială. E o adevărată paradoxie a susţine că

3 Emst Bemheim, Lehrbuch der historischen Methode und der Geschichtsphilosophie. Mit Nachweis der wichtigsten Quellen unid Hilfsmittel zum Studium der Geschichte. Fünfte und sechste, neu bearbeitete und vermehrte Auflage. Leipzig, Verlag von Duncker u. Humblot, 1908, p. 28.

4 De la Méthode dans les Sciences, II-e éd. Paris, Felix Alean, 1910 (Art. Histoire).

5 A. D. Xenopol, Principes fondamentaux de l’histoire. Paris, Leroux, 1899. (La Théorie de l’histoire. Paris. 1908.) Vezi şi seriosul studiu al lui Octav Botez, Alexandru Xenopol, teoretician şi filosof al istoriei (studiu critic). Buc, Ed. Casei şcoalelor, 1928. De observat că în anul în care Xenopol dădea publicităţii „principiile” lui, N. Iorga îşi deschidea cursul cu o lecţie Despre con-cepţia actuală a istoriei şi geneza ei, în care lua în dermare încercările de legalizare a observărilor istorice.

Pot exista raporturi de la cauză la efect între două fenomene particulare, fără mijlocirea unui universal. Nu există cauze accidentale, toate cauzele sunt necesare şi când vorbim de explicaţii accidentale în câmpul ştiinţei ne referim la raporturi universale, la care nu ne aşteptam: în acea sferă a experienţei. Un deces prin accident nu înseamnă un deces ieşit din câmpul necesităţii, căci şi moartea prin glonte se poate exprima printr-o propoziţie universală. Separaţia pe care o face Xenopol între fenomenele repetabile, ca un criteriu distinctiv între ştiinţele naturale şi istorie, este neîntemeiată şi lucrul a fost observat şi de alţii, cel puţin în parte. Istoria nu e antinomia ştiinţei, ci chiar condiţia ei. Într-adevăr, cum s-ar putea stabili raporturi necesare între fenomene, dacă ele nu se repetă sub speţa infinităţii? Şi oare ce înseamnă repetabilitate dacă nu istoria însăşi? Mecanica planetară, ca ştiinţă, n-ar exista fără revoluţia planetelor şi nici zoologia dacă capra n-ar naşte pe iadă, aşadar fără istorie astronomică şi fără istorie naturală. Şi nu se poate spune nici măcar că în ştiinţele naturale e vorba de o repetare de elemente identice, iar în istorie de o succesiune de elemente inedite. De fapt nu există decât o singură istorie, eîmp de explorare şi al ştiinţelor naturale şi al istoriei politice şi anume istoria pur şi simplu ca devenire. Iada nu seamănă întocmai cu capra şi nu se repetă fenomenul, care, ca fenomen, prin definiţie este ireductibil, ci unele note dominante intrând în constituţia noţiunii, capră”. De asemeni în istoria fenomenelor aşa-zise istorice, singularitatea sistematică, lăsând la o parte deocamdată absurditatea gnoseologică a unei atari teorii, ar duce la anularea oricărei cunoaşteri. Memoria istoricului, respectiv a umanităţii, nu e aşa de încăpătoare încât să reţină atâtea particularităţi. Cine s-a gândit să scrie vreodată o istorie a valurilor, sub cuvânt că fiecare vine cu ineditul său? Dacă universul ar fi (absurditate!) cu totul nemişcător, el s-ar reduce la un fenomen unic absolut inedit, dacă pot să mă exprim astfel. Atunci, lipsind putinţa comparaţiei şi a disociaţiei, mintea umană ar fi lovită de monotonie şi anulată de absurditate. De fapt ea nici n-ar putea exista, procesul fiind definiţia ei. Dar tot de monotonie s-ar sufoca şi o minte expusă unui inedit continuu. Variabilitatea absolută anulează in-teligibilltatea necesară funcţionării intelectului, care, în imposibilitate de a reţine, oboseşte şi uită. Remediul împotriva uitării este analogia, deci abstragerea şi un fapt istorie memorabil înseamnă propriu-zis un fapt devenit inteligibil. Nu are nici un sens să faci „istorie”, adică descripţia mişcătorului, dacă n-ai sentimentul intim că în miezul lucrurilor e ceva nemişcător. Cine are cultul exagerat al particularului cade victimă universalului, căci, neputând reţine nimic stabil, ajunge la noţiunea permanenţei instabilităţii, adică la scepticism. Hegel este mai aproape decât oricare teoretician al istoriei de adevăr. Logică şi istorie sunt momente corelative, logica se relevă în istorie, istoria fără inteligibilitate, adunare de momente eterogene, este iraţionalul, neantul însuşi. O istorie nu e istorie decât cârud relevă un program logic. Numai în modalitatea exprimării logicului stă diferenţa între istorie şi ştiinţele naturale.

Va să zică nu poate fi deosebire esenţială între fenomenele repetabile şi cele singulare, procesul repetiţiei, a-dică istoria fiind condiţia însăşi a universalului. Dar să ne întoarcem la explicaţia genetică, prin conexiune, de care se face atâta uz şi abuz, ca de o procedare esenţial deosebită de explicarea legală. Raport, cauzal” între momente particulare este cum aim spus un paradox, pentru că orice raport cauzal este eo ipso necesar. E de prisos a mai insista asupra faptului că, deoăşind treapta senzaţiei confuze, percepţiile noastre sunt nişte aperceoţii, că limbajul însuşi cerebralizează orice cunoaştere. Descripţia pură fără mişcare de definire şi generalizare este o utopie psihologică. Când zic, descriind un înger: „această fiinţă are două mâini”, gândesc mental, subsumând unei noţiuni: e un biman”. „Are aripi”, adaug (iar mental observ: „e o volatilă”). „Părul îi cade ondulat şi blond pe umeri”, continui (iar în minte zic: e o făotură feminizată”). „Ţine în mână o spadă”, urmez (dar mental generalizez: „e un războinic”). Prin urmare descrierea se face prin raportări continui la universale, e un adevărat congres de judecăţi necesare, fără a se stabili însă o Ierarhie între ele. Fenomenul descris este desigur un singular, compus însă din universale, adică dintr-o varietate de note, care fiecare în parte poate intra în componenţa unei noţiuni. Prin notele sale, Napoleon e stu-diabil în antropologie, în anatomie, în fiziologie, în psihologie, în chimie etc. Înlăturând toate aceste note-ferestre către universalitate nu mai rămâne nimic. Singulară este aşadar numai interferenţa universalelor. Firul de iarbă nu-l mai puţin personal şi istoric decât Napoleon şi valul de asemeni şi înţeleg pe individul prea contemplativ care ar plânge când un picior ar strivi acest fir de iarbă şi alte valuri ar turti acest – val. Scriind istoria firului de iarbă, evoci nu mai puţin un număr inevitabil de legi.

Ce înseamnă a stabili raporturi de la cauză la efect între două fenomene singulare? A plouat mult şi trifoiul a crescut mare. Cum am putut ajunge să formulez un raport de conexiune între aceste momente? Evident, numai pe baza propoziţiei necesare că umiditatea ajută vegetaţiei. Câtă vreme n-am acest aviz favorabil de la intelect, raportul de contingenţă nu se poate constitui. O pisică neagră păşeşte pe sub candelabru şi acesta se stinge brusc. Fenomenele sunt contigue ca acelea din istorie, nu-mi trece de loc prin gând totuşi să accept vreo conexiune între ele, fiindcă sunt încredinţat că pisicile nu sting focarele electrice. Admit că împărăteasa Maria-Luiza a dat naştere regelui Romei iar nu unei statui nu numai în baza documentelor, ci fiindcă acest lucru e posibil biologiceşte. Dimpotrivă, acceptând ca un miracol imaculata concepţiune, omul de ştiinţă respinge o astfel de geneză nesusţinută de nici o judecată universală. Nici o relaţie genetică nu se poate enunţa în istorie fără o premisă majoră, subînţeleasă. De aş afirma că atunci când a izbucnit un război au înflorit ca niciodată toţi merii, nimeni nu mă va lua în serios, ceea ce înseamnă că toată lumea e de acord că nu poate fi, sub speţa universalităţii, conexiune între războaie şi înflorirea merilor. Dar dacă explic Revoluţia Franceză prin carenţa pâinii, asta da, e cu putinţă, pentru că subnutriţia provoacă răscularea mulţimilor. Într-un cuvânt, o propoziţie particulară nu e valabilă dacă nu se poate converti, mental, într-una universală. Un raport absolut singular e o absurditate. Raporturile seriale de la cauză la efect se pot proclama numai în măsura în care sunt sprijinite, discret, de raporturi necesare. Ideea aceasta de discreţie logică formează de altminteri esenţa istoriei şi asupra ei vom reveni.

În orice caz, de la ideea necesităţii necesare în istorie şi până la istoria concepută sistematic, cu indiscreţie, ca o demonstraţie de legi, nu-l decât un pas. Poziţia apodictică a avut şi are adepţii săi, e drept, azi, din ce în ce mai rari. Primează aci concepţia biologică a fenomenelor istorice (civilizaţii, popoare, state) văzute ca nişte organisme cu naştere, creştere, apogeu, declin şi moarte. Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence de Montesquieu6 intră în această categorie. Să nu uităm că Istoria Imperiului Otoman de D. Cantemir purta titlul latin de Historia incremento-rum atque decrementorum Aulae Othomanicae, că Stolnicul Cantacuzino vorbea ide trei stepene: urmare, stare şi eaborâre. Celebra teorie cu corsi şi ricorsi din Principi di una scienza nuova1 de Giambattista Vico are punct de plecare providenţialist, uşor de tradus însă în termeni raţionalişti, pentru că Providenţa se exprimă în ordinea naturală şi prin sensul comun. Istoriile particulare ale naţiunilor cu ale lor „sorgimenti, progresaşi, staţi, decadenze e fini‘1, înfăptuiesc perpetuu o istorie ideală eternă. E cum am zice că individul promovează speţa. Asta duce la viziunea cieloidală.

Spengler, prin a sa Decadenţă a Occidentului8, nu se depărtează de această concepţie biologică a creşterii şi morţii civilizaţiilor. El însuşi pretinde a face „morfologia” istoriei universale. Unul care reia, fără să ştie, ideea stepenelor Stolnicului Cantacuzino este Kurt Breysig. Acesta studiază sistematic ipoteza „creşterii” biologice, căutând s-o traducă în reguli („Wachstumsregeln”) şi s-o

6 Nouvelle édition annotée par Gabriel Compayré. Paris, A. Colin, 1894.

7 Milano, Sonzogno.

8 O. Spengler, Der Untergang des Abendlandes. Umrisse einer Morphologie der Weltgeschichte. München, 1918-1922.

Combine cu teoria tipurilor şi a ciclurilor. El admite curajos „die Gesetzhaftigkeit der Geschichte”9. Capitolele socotite de noi drept simple diviziuni practice (Urzeit, Altertum, Mittelalter etc.) sunt considerate de Breysig ca „trepte” necesare de creştere a umanităţii, în felul, cum filosofii culturii întrebuinţează „stilurile” (clasic, gotic, baroc, romantic). Punându-se în poziţie transcendentă, adică părăsind serialitatea şi observând, indiferent unde şi când, aceste faze care implică fiecare, structural, o economie şi un spirit, autorul va constata medievalism la cartaginezi ori primitivitate la unele grupuri umane moderne. Unele state ating toate formele, altele îşi întrerup creşterea. Pe de altă parte, traiectoria omenirii („Der Werdegang der Menschheit”) fiind spirală, unele trepte refac cu variante trepte mai vechi. Astfel, prin răsucirea spiralei, Urzeit, Mittelalter şi Neueste Zeit demokratisch stau una sub alta (şi într-adevăr Urzeit-ul e caracterizat prin economie comunistă, evul mediu prin corporatism), în • vreme ce în partea dimpotrivă stau Altertum Neuere Zeit, Neueste Zeit, imperialistisch (?), luând ea bază structura antichităţii care e notabilă prin autoritatea regală10. Este firesc ca Breysig să fi pus un semn de întrebare după imperialistisch. Exact nu putea prevedea viitorul. Dar observaţia lui îi spunea că după o fază democratică, ieşită din revoluţie împotriva absolutismului regal, urmează în chip necesar. În haine de aparenţă democratică, o nouă formă, des Kaisertumsgedankens, des Cäsarismus”. Aşa după Republica Romană, aşa după Revoluţia Franceză. Constatarea aceasta constituie a 29-a regulă a creşterii umanităţii. Celelalte reguli nu sunt mai puţin judicioase. Astfel regula a 17-a stabileşte de fapt ivirea din treapta Altertum a treptei Mittelalter, semnalând cum se naşte o clasă feudală. Înscăunarea unei puternice regalităţi

9 Kurt Breysig, Der Stufenbau und die Gesetze der Weltgeschichte. Zweite stark vermehrte Auflage. Stuttgart u. Berlin. J. G. Gotta’sche Buchhandlung Nachfolger, 1927.

10 Kurt Breysig, Der Weg der Menschheit (Vom geschichtlichen Werden, Umrisse einer zukünftigen Geschichtslehre), III-er Band. Stuttgart u. Berlin, J. G. Gotta’sche Buchhandlung Nachfolger, 1923.

Aduce după sine crearea unei nobilimi de războinici şi funcţionari şi o satisfacere a familiilor scoase din competiţie prin titluri de înaltă nobleţă.

Ştiinţificismul acesta este vădit incomod. Dacă toate evenimentele istorice pot fi reduse la un prototip, ce nevoie este de a mai nara. Enunţarea legii ajunge. Nu-î nici o trebuinţă să umplem tomuri întregi cu mereu alte experienţe asupra fierberii apei. Folosind pe rând apă din Volga, din Nil, din Tibru, din Mississipi şi tot astfel la infinit. Suntem edificaţi. În realitate faptele intrând în naraţia istoricului sunt aşa de complexe, încât simplificarea şi ridicarea spre legi, chiar posibilă teoretic, nu poate fi niciodată transcrisă definitiv. Toţi avem în faţa evenimentului istoric un,. Sentiment” de în teii-gibilitate, dar toţi sintern totdeauna refractari oricărei generalizări. O pagină de interpretări istorice irită şi scandalizează. Ea poate cel mult interesa ca eseu, pentru farmecul subiectiv al speculaţiei unui autor, avem totuşi noi înşine speculaţia noastră şi preferăm faptele nude ca să medităm noi asupra lor.

Am constatat prin urmare până acum că o încercare de a concilia în marginile unei ştiinţe particularitatea faptelor istorice cu postulatul explicaţiei este concepţia genetică, pe care o adoptă în special francezii, G. Monod în istoria generală, G. Lanson în istoria literară, dar şi germanii. Emst Bemheim11 respinge explicaţia prin tipuri generale ori prin legi de dezvoltare, admiţând numai contiguitatea serială, în sens regresiv. Istoria studiază faptele spaţiale şi temporale ale evoluţiei umanităţii în cauzalitatea lor de dependenţă… Der Ausdruck «Kausalität» ist nicht im Sinne mechanischer Kausa-r lität gemeint”, observă Bemheim, ceea ce înseamnă că nu e vorba propriu-zis de cauzalitate, ci de contingenţă. Dar am explicat că raportul genetic este de fapt susţinerea unei simple contingenţe printr-o propoziţie necesară, ceea ce Bemheim nu recunoaşte, fiindcă nu e filosof.

O altă teorie încercând împărţirea contrastelor ridicate de istorie este aceea a valorilor, ilustrată mai ales Op. Cât., p. 9, p. 33, p. 117 şi passim.

De Heinrich Rickert şi care atinge un nivel filosofic mai înalt.12. Rickert vrea să depăşească istorismul ce duce la nihilism şi să ajungă peste el, la intemporal şi etern, întâi analizează, ca să elimine, regimul ştiinţelor naturale13. Nu e posibilă aici cunoaşterea fără concepţie, de vreme ce ştiinţa nu studiază direct fenomenele, ci prin mijlocirea noţiunilor. Iar aceste noţiuni, la rându-le, nu sunt un simplu conglomerat de note, ci un complex de însuşiri la care a prezidat o judecată. Fiecare noţiune este definită. Mecanismul cunoaşterii ştiinţifice constă în fond în raportarea obiectelor de observaţie la conceptele definite, Sn raportarea cailor concreţi la conceptul de cal, obiectul ştiinţelor naturale fiind Anonimul; adică abstractul. Rickert admite chiar că s-ar putea ajunge la nişte „ultime lucruri” reprezentând esenţa eîmpului de observaţie. Cum se vede, el e un neoplatonic şi revine asupra ideii de prototip. Ştiinţa nu se ocupă cu realitatea „aşa cum este ea”, „so wie sie ist”, ci cu transcendentele dindărătul ei14 şi cultivă „clarificarea” mai mult decât descripţia. Şi vorba lui Goethe: „Das Höchste wäre zu begreifen das alles Faktische schon Theorie ist”. Idealul ar fi să concepi că empiricul este la drept vorbind teorie15. Fără îndoială, dintre toate ştiinţele naturale mecanica teoretică este aceea care se apropie mai mult de idealul logic.

Se înţelege de la sine că şi;”+oria ca să devină o ştiinţă are nevoie de un factor transcendent fenomenului pur, de un concept, dar fiindcă aci nu e posibilă noţiunea prin definire, Rickert recurge la conceptul isto-

12 O idee despre teoria valorilor îşi poate cineva face în limba română din lucrarea de informaţie conştiincioasă Filosofia valorii de Petre Andrei (Buc, Fund. Regele Minai I, 1945).

13 Heinrich Rickert, Die Grenzen der naturwissenschaftlichen Begriffsbildung. Eine logische Einleitung în die historischen Wissenschaften. Zweite neu bearbeitete Auflage. Tübingen, J. C. B. Mohr (Paul Siebeck), 1913.

14 Heinrich Rickert, Kulturwissenschaft und Naturwissenschaft. Zweite umgearbeitete und vermehrte Auflage. Tübingen, J. C. B. Mohr (Paul Siebeck), 1910.

15 Die Grenzen., p. 117.

Rie sau individual, la un fel de „fier de lemn”. Să vedem ce înseamnă aceasta. Rickert este unul din acei mulţi în Germania, promovatari, pe urmele lui Hegel şi ale lui Dilthey, ai unei Kulturwissenschaft, ai unei mai bine zis filosofii a culturii. Produsul spiritual al omenirii, văzut ca un pereeptum, în plan obiectiv, poate. Deveni obiect de ştiinţă. Dar fenomenul cultural are aspect specific particular, este opera unei personalităţi, a unui popor, ca atare el nu încape în sfera ştiinţelor cu concept abstract, întemeiate pe cauzalitate. Sfera culturalului se înrudeşte cu aceea a organicului, întrucât stă. sub regimul explicaţiei teleologice. Asta înseamnă că faptele particulare sunt raportate la un scop şi capătă o notă de valoare după proximitatea faţă de acesta. Explicaţia aparţine practicului, în înţelesul curent filosofic. Şi deci n-are de-a face în mod direct cu „binele” şi „răul” din etică, ori cu „frumosul” şi „urâtul” din estetică, deşi cu toate acestea sintern în acelaşi plan. Putem foarte bine să zicem despre un monstru organic că e „rău” întrucât n-a atins finalitatea pe care o atribuim sforţării sale, scopul fiind ratat. Rickert introduce în bună măsură istoria în sfera culturalului, recunoscând totuşi că., printr-o parte ea nu se desprinde de materie. „Die Geschichte hat unter anderen gewiss auch, aber durchaus nicht nur mit Geist zu tun.”16 Insă prin toate aspectele ei ea se supune explicării teleologice comune biologiei spirituale şi celei materiale.

Caracteristica faptului istoric este „die Einmaligkeit”, aş traduce. În spiritul lui D. Cantemir,. Osingurădatita-tea”. Împrejurarea de a fi numai o dată. De aceasta se leagă condiţia unui conţinut de o maximă bogăţie prin raport la sfera minimă, spre deosebire tocmai de conceptul abstract unde conţinutul e minim şi sfera foarte largă. Noţiunea istorică reprezintă un individ, este indivizibilă, nu poate pierde nici o notă fără a se periclita. Cleopatra cu alt nas nu mai este Cleopatra istorică, devine abstracţia femeie. Aşadar tocmai notele distine-

16 Heinrich Rickert, Die Probleme der Geschichtsphilosophie_ Eine Einiuehrung. Dritte umgearbeitete Auflage, Heidelberg, Carl Winter, 1924, p. 25.

Tive, care înăbuşe tipicul, constituie caracterul conceptului istoric. Acesta trebuie să fie mereu, altfel”, „die Andersartigkeit”, „altfelitatea” fiind principiul său. Raporturile dintre conceptele istorice sunt şi ele deosebite de raporturile între conceptele din ştiinţele naturale. O noţiune abstractă intră ca o notă în conţinutul sau cu sfera în sfera altei =>- Astfel noţiunea european intră ca notă (exemplele sunt ale noastre) în conţinutul ideii francez, iar ideea de francez intră cu sfera sa în sfera noţiunii european. Insă francezii sunt europeni numai în baza împrejurării că ocupă un spaţiu în Europa, nu fiindcă sunt raţionalişti, se cheamă întâmplător Lamartine sau V. Hugo şi au făcut revioluţia. Dimpotrivă, noţiunea concretă a istoricului intră cu totalitatea ei de note, ca un întreg indivizibil, într^o altă totalitate, care este „mediul” său, „die Umwelt” şi care la rându-l nu poate fi explicată decât ca un întreg indivizibil, „altfel” faţă de alt întreg. Rickert e înrâurit de biologi şi expresia „Umwelt” e mânuită de J. von Uexkiill17. Făcând aplicare, Napoleon cu toate notele sale personale nu poate fi înţeles decât în mijlocul Fran+ei napoleoniene, precum însă o Franţă napoleonică fără Napoleon cu toate însuşirile sale rămâne ininteligibilă. Într-adevăr, Franţa numai ca simplă abstracţie ar fi fost o Franţă cu regim imperial: cu Napoleon, ca personalitate, constituie „altfelitatea” epocii bonapartiste. In termeni biologici, frunzele ca in-divizi sunt o parte a individului pom, nu simple simboluri şi dacă le rupi pomul e diminuat. Şi la fel marea, în care peştele intră ca parte, reprezintă mediul indivizibil fără de care nici peştele nu trăieşte. Rickert subliniază deci importanţa personalităţii şi pe ea se întemeiază şi teoria valorilor. Individul în ştiinţele naturale este doar „exemplar” prin notele esenţiale, referit la conceptul definit. Individul istoric şi cultural prin caracterul său de „unicat” este, faţă de alt individ mai mare în care intră ca parte constitutivă, semnificativ, „bedeutsam”, iar noi am zice mai bine, ca să semnalăm că ne întoarcem la noţiuni vechi, reprezentativ. Goethe,

17 Jakob von Uexkül’l, Umwelt und Innenwelt der Tiere, Berlin, Springer, 1909.

Element constitutiv al poporului german, e reprezentativ pentru acesta. Bach este. Bedeutsam” pentru familia lui. Şi asta nu prin câteva note esenţiale, ci prin complexitate. Valoarea lui Goethe este de a fi înfăptuit un. Individ german, spiritualiceşte, mai plin.

Exemplul pe care îl dă Rickert spre a-şi susţine teza valorii ca funcţie a indivizibilităţii e acela al diamantului Kohinoor. Tăiat în bucăţi, a^sit diamant nu mai prezintă acelaşi interes. Valoarea îi vine din personalitate, din inedit. Esenţa lui e totalitatea. Noi am propune un exemplu mai bun, acela al monumentului arhitectural, a cărui valoare iese din coordonarea părţilor şi utilitatea totului şi care demontat nu mai înseamnă nimic. Structura indică direcţia teleologică.

În privinţa proclamării valorilor, Rickert afirmă la început oă istoricul nu are a califica însuşi faptul istoric ci numai a-l raporta la valori, adică a revela semnificaţia pe care faptul a avut-o pentru cei care s-au văzut reprezentaţi în acel fenomen. Dar mai târziu îşi schimbă opinia în sensul raportării fenomenelor istorice la subiectul practic al istoricului însuşi, cu motivarea că nu poţi înţelege valorificările făcute de alţii dacă nu le retrăieşti însuţi. Istoricul nu poate nara ceea ce nu-l interesează.18 într-un cuvânt, istoricul nu e un contemplativ, ci un participant activ la determinarea valorilor.

Cât despre metodă, omul de ştiinţă naturală procedează abstractiv, ridicându-se spre tipuri, istoricul şi omul de ştiinţă culturală face între feluritele particulare o alegere, o,. Auswahl”, spre a găsi pe cel mai „semnificativ”.

Un adept a lui Rickert este sociologul german Max Weber, care primeşte şi el raportarea faptelor istorice la

18 „. Es wird z. B. niemand politische Geschichte schreiben oder lesen, der nicht die. Politischen Werte zu seinen eigenen positiven oder negativen Wertungen în Beziehung, setz, das heisst zu politischer Fragen ueberhaupt irgendein wertendes Verhaeltnis hat denn er wuerde, ohne auf diesem Gebiete selbst ein wertender Mensch zu zein, die Werte, welche die Auswahl des historischen Stoffen leiten, nicht verstehen, und daher an den Stoffe selbst auch nicht das geringste historische Interesse haben” (Die Probleme der Geschichtsphilosophie, p. 66).

• valori, însă la valorile prezente. Chiar şi Emst Bemheim era de părere că trecutul se înţelege prin prezent: „. Es ist darum eine grosse Einseitigkeit, zu sagen, die Geschichte lehre uns die Gegenwart aus der Vergangenheit verstehen wenn man nicht hinzfügt; und sie lehrt uns die Vergangenheit durch die Gegenwart verstehen”19. Numai că Bemheim nu explica dacă referinţa era la propoziţii teoretice ori practice. În subtanţă Max Weber adoptă şi conceptele particulare cărora le zice „Idealtypen” şi care nu sâmt ieşite pe calea abstragerii, prin definiţie, ci de-a dreptul dintr-un particular, ridicat arbitrar la rangul de normă printr-o judecată personală de valoare.20 Aceste idei-tipuri reprezintă o economie specială a cunoaşterii numai în câmpul istoriei şi al culturii, unde e foarte greu să defineşti prin genul proxim şi diferenţa specifică. Ca şi Bergson, Max Weber socoteşte că ideile sunt nişte simple mijloace de a produce o tăietură în fluxul empiric şi dacă o idee-tip izbuteşte să coordoneze şi să ne facă să gândim, ea e bună. Cum este un german? Întrebăm. Cine poate răspunde? Intelectualul fin nu stă la îndoială, ia persoana lui Goethe şi o ridică la rangul de idee-tip, zicând: germanul este goethean. Ideea este contestabilă ca şi „bovarismul”, care şi el nu există pozitiv, însă ajută comprehensiunii lumii haotice a istoriei.

Printre teoreticienii germani a istoriei literare teoria individualului în funcţie universală sub unghiul de vedere al unei biologii culturale e foarte răspândită. De altminteri se reeditează cu altă terminologie cultul geniului, fie om, fie popor. Vom reţine doar esenţa ideilor lui Herbert Cysarz.21 Acesta concepe istoria literaturii ca o „Geisteswissenschaft”, ceea ce înseamnă, în spiritul lui Rickert, că ea se occupa cu obiecte spirituale individuale.

19 Emst Bemheim, Lehrbuch., p. 15-15.

20 Max Weber, Gesammelte Aufsätze zur Wissetischaftslehre. Tübingen, 1922.

21 Herbert Cysarz, Literaturgeschichte als Geisteswissenchaft. Kritik und System. Halle an der Saale, Max Niemeyer, 1926. Un tablou general asupra evoluţiei concepţiilor istorico-literare în Germania în Werner Mahrholz, Literarge schichte und Literarwissen-schaft. Zweite, erweiterte Auflage. Leipzig, A. Kröner, 1932.

Cum se poate aduce particularul, viu care trăieşte un moment, un „Zeitpunkt” intensiv, la calitatea extensivă a duratei („Zeitraum”), cum e posibil „verabsolutieren”, „ concretul, se lămureşte prin aceea că omul poate retrăi anume clipe eminente ale istoriei, aeordându-le o valoare, spaţializându-le. Cysarz combină idei din Bergson cu idei din Dilthey. Valoare înseamnă după Cysarz aşadar a hărăzi viaţa postumă prin retrăire, iar nu a idealiza. Vita. Nuova a fost un lucru cultural viu şi e acum nemuritoare, fiindcă trăieşte mereu prin noi. „Unsterblich aber ist nicht, was immer gilt und niemals lebt noch gelbet; unsterblich ist, was einmal höchstes Leben war und immer wieder höchstes Leben ausstrahlt, wie Dantes Vita Nuova.” In felul acesta individualul se fixează. Cysarz reia toată logica cultural-biologieă a lui Rickert, socotind că raporturile dintre individ şi sfera mai largă pe care o reprezintă este de la individ la individ, în sensul relaţiei de la tot la parte. Insă partea nu e o subdiviziune abstrasă de tot, fiindcă „Individuum est ineffabile”, imposibil de analizat, ci o imagina a totului, reproducând în mic morfologia întregului. Deci Cysarz revine la imaginea alche-mieă răspândită în romantism a geniului care e un microcosm faţă de macrocosm, sau „makranthropos”, cum? Zice Novalis. Geniul e un nou „Zentrum”, care descopere morfologia lumii cărei îi aparţine, un simbol, o hieroglifă a ei. Istoricul procedează totdeauna monografic, ştiind că descriind structura unui individ a deschis o perspectivă spre un plan mai vast.

Relativ la introducerea criteriului valorii în istorie, merită a fi menţionat Emst Troeltsch, care era un profund spirit etic, dorind moralizarea politicii. „. Die Politik muss bis zu einem gewissen Grad humanisiert und ethisiert werden können.”22 Troeltsch nu şi-ar exprima această: dorinţă dacă n-ar crede în posibilitatea ei, dacă într-un cuvânt n-ar socoti că în realitate istoria aspiră la înfăptuirea idealurilor etice. Misiunea istoricului constă deci’

22 Emst Troeltsch, Der Historismus und seine Ueberwindung. Fünf Vortraege, Eingeleitet von Fr. von Huegel-Kensington. Berlin, Pan Verlag Rolf Heise, 1924, p. ioi. Vezi şi Der Historismus und seine Probleme (1922) de acelaşi.

În a descoperi în enormul râu al vieţii nişte puncte fixe care să constituie un sistem de valori permanente. In ultima analiză, aceste valori sunt acelea care intră în sistemul Eticei. Cu o deosebire. Etica conştiinţei e o disciplină curat formală, mânuind abstracţii desprinse de istorie, în vreme ce valorile etice ale Istoriei se exprimă în persoane concrete, în fapte istorice. Ele constituie valorile culturale şi se cercetează în „Geisteswissenschaften”. Şi Troeltsch va să zică exaltă personalitatea, în care vede o sinteză etică a haosului istoric. In epocile critice lipsite de orientare, apare deodată geniul care pune ordine şi dă sens negurii, definind o valoare. Insă epocile nu sunt totdeauna conştiente de valorile pe care le perpetuează. De multe ori cristalizările lor se operează, până la apariţia geniului definitor, în sfera inconştientului. Ideea aceasta era şi a lui Hegel, care afirma că un erou chiar poate fi un agent inconştient al Spiritului.23 Proprii geniului sunt libertatea şi creaţia, iar cum libertatea este esenţa însăşi a eticii, geniul realizează o valoare etică.

În general toţi teoreticienii istoriei sunt de acord a susţine că fără un factor transcendent nu se poate scrie istorie, întâmplarea în sine, „das Geschehen”, nu constituie veritabila „Geschichte”. Istoria e mai mult decât istorisirea. „Geschichte ist mehr als Geschichte.”24 De aceea unii şi adoptă vorba „Historie”.

A contesta acum cu tot dinadinsul teoria conceptelor individuale cu motivare teleologică n-are sens. Întrucât teoria e frumoasă ca teorie şi de altfel ea oricare alta cuprinde şi o parte de adevăr verificat. Putem doar observa că ea complică istoria. Teleologia aplicată în câmpul biologicului este o iluzie logică rezultând dintr-o răsturnare de poziţii. Dacă explici mormolocul ca o fază comprehensibilă prin cauza finală care e broasca adultă, n-ai făcut altceva decât să defineşti anticipat noţiunea batra-

23 G. W. Fr. Hegel, Die Vemunft în der Geschichte, Einleitungin die Philosophie der Weltgeschichte, Neu herausgegeben von Georg Lassen. Dritte abermals durchgeschene und vermehrte Auflage. Leipzig, F. Meiner, 1930.

24 Georg Simmel, Die Probleme der Geschichtsphilosophie,. Eine Erkenntnistheoretische Studie. Zweite völlig veränderte Auflage. Leipzig. Dunker u. Humblot, 1905, p. 96.

Cian şi aii spus de fapt că în conţinutul conceptului broască intră noţiunea trecerii prin faza mormoloc. Judecata teleologică are adesea rost didactic. Goethe nu e prin personalitatea lui reprezentativ pentru poporul german, ba putem chiar afirma că în măsura în care este personal scapă germanismului şi se înscrie în umanitate. Este prea adevărat că Goethe poate fi socotit, exemplar” pentru germani în sensul celălalt, teoretic, întrucât notele esenţiale poporului căruia îi aparţine apar întărite la el: imaginaţie, curiozitate şi aplecare spre studiu, tenacitate, cap speculativ, cult al naturii, patetism etc. Dar cu celelalte note care îi încheie personalitatea nu mai intră în sfera germanităţii. Aceste note rămân ireductibile oricărei sinteze, fie cauzale, fie finale. Acesta e şi farmecul personalităţii: de a fi un amestec de inteligibilltate şi absurditate. Geniul e totdeauna o anomalie, niciodată „bedeutsam”, adesea foarte puţin etic şi o naţie poate cel mult să fie mândră că în sânul ei s-a ivit un astfel de fenomen complex.23 Farmecul istoriei însăşi constă într-un amestec de clar. Şi obscur, de previzibil şi epocal. Fără absurditate istoria e proverb, fără concepte istoria e coşmar. Să încercăm acum a recapitula şi a trage un profit din discuţia problemei conceptelor în Istorie. Este, indubitabil, fără sens să faci, istorie”, adică descripţia mişcătorului, dacă n-ai sentimentul intim că în miezul lucrurilor e ceva nemişcător. Postulativ, istoria e un absolut revelat, o abstracţie concretă. A expune un material fără a voi să realizezi sau să insinuezi un sistem ar fi o trudă goală. Prepararea materialului informativ presupune deci ipotezele următoare: 1) empiricul demonstrează o finalitate, deci un substrat metafizic, providenţial; 2) empiricul conţine o semnificaţie umană, deci o valoare; 3) empiricul este revelarea fenomenală a unui. Raport universal, în oricare ipoteză istorisirea afirmă o esenţă. Şi într-adevăr, logiceşte, o istorie a purului eveniment e de do-

25 Geniul reprezintă o anomalie faţă de media curentă a omenirii, în realitate este singurul „normal”, sugerând adică ipoteza Tinei norme, unui canon. Oamenii ar trebui să fie inteligenţi ca Platon, sensibili ca Baudelaire, investigatori ca Newton. Noi reprezentăm o umanitate anormală sub nivelul prototipilor.

Meniul inconceptibilului. Nu e posibilă istoria fără concepte. Specificitatea istoriei stă în chipul, cum -conceptul se desprinde din concret. El e ca un trandafir care se scutură îndată ce-l rupem, ca un contur în apa mării dis-părând înainte de a trage consecinţele formale. Conceptul se divinează. Nu rezistă formulat pe hârtie. Gestul istoricului care proclamă descoperit o lege e brutal şi stângaci, fiindcă istoria e un fel de ştiinţă ocultă ale cărei mesagii abia afirmate de unele semne sunt infirmate de altele, o transcriere hieroglifică a universului. E cu neputinţă să renunţi la concept, deoarece iraţionalul concretului pur e monoton, e de asemeni fără tact să rezonezi, fiindcă universalul e tot atât de monoton şi de altfel in-demonstrabil în istorie, care e disciplina ce permite numai inducţia, însă o inducţie timidă, discretă. Istoria pendulează, trăgându-şi de aci îndreptăţirea, între factorul surpriză fenomenală şi banalitatea conceptuală, amenin-ţânid la tot pasul, din moment ce absolut teoretic nimic nu-l inedit în univers. Tactul istoricului stă în a fugi şi de ineditul sistematic care ar fi haosul şi de tipologia prezumţioasă care simplifică complexităţile şi desfiinţează istoria. Îndeobşte omul are tendinţa de a generaliza şi cronicile oferă un sentiment de naivitate prin formulările cu care văd orice fapt.

Mai greu este însă de a observa particularităţile. In ştiinţele naturale ne interesează factorul identic din două momente consecutive, pe când în istorie, dimpotrivă, tocmai diferenţele (dar acestea nu pot exista logiceşte fără. Identităţi!). Astfel între Alexandru cel Mare şi Napoleon caracterologia stabileşte un raport de identitate sub conceptul om, în timp ce istoria se ocupă cu partea reductibilă a fiecăruia, deci eu personalitatea lor, cu resturile adică rămase din procesul abstractiv. Ştiinţele insistă asupra necesarului, istoria insistă asupra accidentalului şi istoricul bun face tot ee-l stă în putinţă să obnubileze prin note accidentale noţionalul. Dar fiindcă am zis că istoricul insistă asupra accidentalului, am afirmat implicit că el are în intimitate conştiinţa universalului. Istoricul e un filosof care se preface iluzionat, metodic, de particular, deşi în fond el e un blazat. Cine aminteşte de nasul particular al Cleopatrei sufocă în nuce judecata necesară că nasurile feminine perfecte înrâuresc asupra politicului. Dar dacă e un bun istoric, afirmă legea tăcând. Tăcerea logică este eleganţa istoricului. Procedeul e comun cu acela al prozatorului, cu o oarecare deosebire. Romancierul absoarbe uneori legea în ficţiune, istoricul, în icâmpul lui, se află în situaţia de a nu cunoaşte legea, explicit şi de altfel el nu inventează situaţii. Grija lui e de a cruţa pe cititor de facilitatea unei inteligibilităţl pripite către care acesta este predispus. Pentru acest motiv narează prin hiperbola faptelor adevărate, făcând ca genericul să se recunoască cu o mare dificultate. Este imposibil totuşi ca un istoric să nu aibă pe cale inductivă un anume „sens” al lucrurilor. Nu poţi expune materialul în vederea unui sistem dadă n-ai dinainte sistemul. Nu aduni faptele chimice înainte de a fi definit chimicul. Aşadar istoricul trebuie să determine întâi valoarea istorică a faptelor, într^un cuvânt coeficientul de fixitate sugerat de ele. Unde nu <e sugestie a universului, nu este nici istorie. Mai pe scurt, istoria e un sistem patetic cu legi inefabile.

II.

O problemă acută în istorie este aceea a obiectivităţii. Istoricii generali şi îndeosebi cei literari sunt expuşi unor vehemente învinuiri de a fi „subiectivi”. La noi o asemenea imputare ia proporţiile unei adevărate refracţii la orice înţelegere filosofică a termenului „subiectiv” şi cei mai bine intenţionaţi ocolesc disputa, persistând în vechile clişee.26 în ce poate consta obiectivitatea în istorie? In ştiinţă ea ar însemna aşteptarea ca un număr suficient de expe-

26 De-abia acum semnalez un gest de înţelegere a problemei, însă din partea unui intelectual cu bună pregătire filosofică şi cultură literară, d. Jean Livescu (Sensul şi valoarea istoriei literare, în „Ethos”, III, nr. 3-4, iulie-decembrie 1946).

Rienţe să îndreptăţească inducţia. In istorie, unde toţi recunosc două momente: strângerea faptelor şi interpretarea lor, obiectivitatea nu poate însemna decât plecare de la fapte autentice. Rigoriştii însă vorbesc des de subiectivitate, de atitudine neştiinţifică cu privire la interpretare. Deci se pune întrebarea: obiectivitatea, admiţând că cercetătorul n-are intenţii neoneste şi porneşte de la fapte autentice, este numai o chestiune de ştiinţă ori de neştiinţă? Răspunsul este acesta: In afară de autenticitate şi onestitate, noţiunea obiectivităţii n-are nici un sens. Orice interpretare istorică este în chip necesar „subiectivă”. Chestiunea din punct de vedere al teoriei cunoaşterii este clară. Obiectul este corelativ subiectului şi nu se poate gândi decât prin mijlocirea lui. Lumea este reprezentarea mea. Propoziţia e a lui Kant, care însă decide prin chiar această subiectivitate caracterul de necesitate al cunoaşterii. Indiferent de Kant, trebuie să admitem drept postulat, ca să nu cădem în solipsism, un Eu transcendental, loc de întâlnire într-un consens comun al tuturor conştiinţelor. Însă chiar acest postulat Eu transcendental nu-l decât o abstracţie, pozitivă doar în măsura în care e un proces de gândire al eului meu empiric şi se reduce la sentimentul (subiectiv) că afirm în numele umanităţii, deci obiectiv. Din subiectul nostru nu putem deşi. A cădea în scepticism din pricina asta e pueril şi oricine, văzând o pisică, zice: aceasta e o pisică! Şi e sigur că cunoaşte obiectiv. Lucrurile se schimbă puţin în istorie. Aci zicem: Napoleon a fost un strateg, emitem dar o judecată de valoare şi criticii ne strigă: subiectivism! Tot ce putem face e de a dovedi informativ că Napoleon a câştigat multe războaie, că militarii de meserie admiră arta sa, că strigătul însuşi „subiectivism” reprezintă o manifestare a subiectului celui care protestează.

Luând dar noţiunea de subiectivism în sens filosofic elevat, vom constata că mai toţi gânditorii socotesc că în istorie partea subiectivă a subiectului e mai îngroşată decât partea obiectivă şi că tocmai în această deplasare a accentului stă şi specificitatea istoriei. Vom da numai effteva exemple.

171 Una dintre cele mai fine discuţii ale acestei probleme aparţine lui Georg Simmel27, kantian. El se ridică împotriva „naivului realism istoric” care consideră istoria ca o „Abklatsch der Wirklichkeit”, ca un clişeu fotografic. Pretenţia de a nara faptul „aşa cum a fost”, „wie es wirklich gewesen ist”, de a „reda” lucrurile „wie sie wirklich waren” este nefilosofică. Cuvântul de ordine al fidelităţii pare să vină de la Ranke, după care istoria „will bloss sagen, wie es eigentlich gewesen”. SimmeJ începe prin a face o constatare ce poate fi înţeleasă şi în spirit kantian, dar şi în marginile psihologiei: o percepţie presupune o apercepţie, „eine Antizipation”, care să cristalizeze datele sensibile şi să le transforme în obiect. Aşadar factorul apriori joacă un rol funcţional hotărâtor în formarea imaginii lumii. Cu atât mai mult îl joacă în istorie, unde pornim de la momente eterogene spre a ne ridica la un tablou total. Numai printr-un apriori este posibilă istoria: „Sie ist ein Apriori, das Geschichte, erst möglich macht”. Simmel observă pe drept cuvânt că în istorie datele nu stau izolate ca în realitate, coordona-bile numai în plan abstract prin silogisme. Ele formează un „Gesamtbild”, pentru care e nevoie de o. Synthesis der Phantasie”, de un proces de „Verdichtung”, de condensare. In scurt, adevărul istoric nu e o curată reproducere, ci o activitate spirituală, asemănătoare cu arta propriu-zisă nu numai prin stil ci şi prin structură. Dacă trecem acum la întrebarea de există legi în istorie. Simmel răspunde negativ în ordinea ştiinţifică, dată fiind complexitatea faptelor istorice şi imposibilitatea diferenţierii lor. Dar admite „reflecţia metafizică”, aplicând mai departe apriorismul său, de la percepţie la judecată. Luând aşa-zisele legi istorice în accepţie categorială, ca nişte anticipaţii ale cunoaşterii istorice pozitive, dându-le rostul de simple orientatoare ale experienţei, în felul ideilor raţiunii pure ale lui Kant, atunci putem accepta noţiunea „legilor”. Nu va putea fi vorba totuşi de un sistem ştiinţific ci de o „metafizică a istoriei”. Aceasta constituie în istorie un unghi de vedere teoretic. Dar

27 Georg Simmel, Die Probleme der Geschichtsphilosophie, mai sus citat.

Simmel îmbrăţişează, natural şi teoria valorilor, cristalizarea teleologică a faptelor, care astfel capătă un „sens”, devenind o construcţie a subiectivităţii noastre. Dacă în istorie vedem sau nu un progres, asta depinde de un ideal, a cărui valoare nu rezultă din seria faptelor ci din subiectul nostru însuşi.

În legătură cu inevitabilul aspect axiologic al istoriei, Simmel produce nişte expresii care, mai larg folosite de alţii, au devenit foarte curente. Una este. Interesul”. Nu încape îndoială, interesul e o moţiune calitativă, o atitudine, o părtinire. Savantul arată interes pentru o anume serie de fapte, dar sub durata sintezei ştiinţifice este indiferent. Simmel încearcă a motiva şi obiectiv deşteptarea subiectului prin interes. Ne interesează, de pildă extremul şi corelatul său, tipicul, dar adesea extremul, un monstru moral bunăoară, se sublimează pentru noi, in-troducându-se în tipul „demonicului”. In orice caz, a fi interesat vrea să zică a da „însemnătate” lucrului, un accent subiectiv. Multe lucruri din sfera observaţiei abstracte rămân pentru noi fără interes atât timp cât nu ni le reprezentăm ca „seiend”, „fiind”. Însemnătatea a ceea ce numim „actualitate” vine tocmai din împrejurarea că sunt pentru noi „seiende Objekte”. Simmel exprimă prin „fiind” ceea ce Dilthey va numi „trăit”. Trecutul mort capătă altă calificare readus la actualitate, provocând din partea noastră o poziţie interesată.

Nu poate fi cazul aci a expune pe larg filosofia lui Dilthey. Putem doar spune că W. Dilthey păstrează, ca foarte mulţi gânditori germani, decoruri din gândirea lui Kant, de fapt fiind mai aproape de Hegel şi chiar de Schopenhauer. Dacă reface în teoria cunoaşterii, în alt chip, transoendentalismul, nu mai admite în nici un mod speculaţia despre „die Jenseitigkeit”. Ca şi Hegel va fi un ontolog, subliniind esenţa în universul concret în curgere istorică şi fiindcă totuşi face din istorie deductiv o transcriere empirică a absolutismului, postulând deci un „Jenseits”, va proceda ca Schopenhauer pornind din inima însăşi a vieţii, propunându-şi „das Leben aus ihm selber verstehen zu wollen”, de dincoace, dinspre „die Dies-seitigkeit”. Tradueînd cantemireşte, putem zice că Dilthey respinge „dincoloitatea” şi afirmă „dincoaceitatea”. Deosebirea faţă de filosofia transcendentală a lui Kant, în materie gnoseologică, este că în vreme ce Kant analizează în actul cunoaşterii un subiect cunoscător pur cu cadre strict formale, Dilthey pune să contribuie în constituirea obiectului tot subiectul şi teoretic şi practic, adică viaţa în totalitatea ei. Lumea este nu numai reprezentarea mea, ci producţia (totdeodată a voinţei mele. Schopenhauer însuşi nu mai recunoaşte nici un moment înaintea corelaţiei subiect-obiect. Subiectul presupune obiectul, obiectul se dă numai în subiect. Aşa şi Dilthey va considera lumea ca un corelat, „das Selbst”, al Insului înţeles însă integral ca viaţă şi prin urmare şi ca istorie, deoarece omul este un eveniment istoric, o esenţă istorică. Experienţa Insului şi a obiectului se dă într-un act unic, indivizibil. Dacă după Kant spiritul contribuia la formaţia obiectului numai prin goale forme teoretice, după Dilthey el pătrunde acest obiect cu toată fiinţa sa, dându-l calitatea de viaţă şi spirit. Procesul de invadare a obiectului prin spirit nu se mai poate chema. Verstand”, simplă facultate teoretică, ci „das Verstehen”. Spiritul devine obiectiv (formula e hegeliană) şi noi ne cunoaştem pe noi înşine ca obiecte istorice, mai bine zis în valorile pe care le-arn creat. Dilthey vede lumea prin cultură. Prin introducerea practicului în formarea imaginii lumii, corelaţia teoretică subiect-obiect nu mai e suficientă. Fiinţa noastră integrală şi istorică ocupă o poziţie faţă de obiecte, are faţă de ele o atitudine, o comportare. Deci în loc de Subiect şi Obiect, Dilthey întrebuinţează noţiunile „liage” şi „Gegenstand”. De la Kant, Dilthey va împrumuta şi noţiunea categoriilor, numai că acestea nu mai sunt ale cunoaşterii simple ci ale vieţii. Cele mai însemnate sunt: „das Erleben” (trăirea), temporalitatea, semnificaţia, structura, valoarea. Numele lor însuşi sugeră participarea întregului subiect vital, teoretic şi practic, la construirea lumii. „Das Erleben” este -chipul caracteristic în care realitatea este pentru mine. Ne oprim puţin la „Zärtlichkeit”. Dilthey nu zice „Zeit”, după Kant,

! Fiindcă acesta e o formă goală, statică. Temporalitatea are dimpotrivă nuanţă calitativă Tăiate în felurite puncte ale vieţii, timpul diitheyan este, calitativ, mereu altul. Aşa, spre exemplu e o eroare să socotim că Renaşterea înseamnă pur şi simplu descoperirea antichităţii ca realitate fixă istorică: „aşa cum era ea”. Văzută dintr-o anume poziţie de timp, de o lume cu un anume „Selbst” vital, această antichitate renăscută devine o realitate nouă, o altă valoare. Într-un cuvânt, timpul nu poate fi niciodată restituit şi evocările sunt trăiri originale. Dilthey va pune în circulaţie un cuvânt care a făcut carieră: Orizontul. Fiece epocă îşi are orizontul ei închis din care vede unilateral universul, lumea este dar viaţa trăită în orizontul meu.28 în domeniul istoriografiei literare, Dilthey a avut mare răsunet şi opera lui Gundolf e în bună măsură dllstheyană. Şi Gundolf adoptă principiul retrăirii materiei, aducerea tei la prezentul viu, adică la orizontul autorului: „Methode ist Erlebnis, und keine Geschichte hat Wert, die nicht erlebt ist: în diesem Sinne Handelt auch mein Buch nicht von vergangenen Dinge, sondem von gegenwärtigen”. Pe de altă parte exprimă punctul de vedere al lud Simmel când concepe tehnica biografică drept o alegere în baza » unul concept anticipat, a unui apriori. În fond însă Simmel Ki Dilthey sunt pe aceeaşi poziţie esenţială, afirmând că o operă istorică iese prin participarea practică şi axiologică a subiectului.29 Opinia lui Benedetto Crace este astăzi înrudită eu a ae-tualiştilor diltheyeni. Dar la început nu era astfel. În La

28 W. Dilthey, Der Aufbau der geschichtlichen Welt în den [Geisteswissenschaften. Leipzig, Berlin, B. G. Teubner; Otto Friedrich Bollnow, Dilthey Eine Einführung în seine Philosophie.

Sipzig u. Berlin, B. G. Teubner, 1936.

29 Werner Mahrholz, op. Cât., p. 99-113.

Storia ridotta sotto il concetto generale dell’arte, memoriu din 1893,30 susţinea nişte lucruri foarte discutabile. Desigur, titlul e atrăgător. Croce introduce istoria sub conceptul general de artă nu pentru motive formale, ci pe temeiul esenţei, eombătând pe Joh. Gust. Droysen, care în Grundriss der Historïk repudia ornamentul literar şi declara că istoria e o ştiinţă. Într-adevăr, istoria, zicem noi, e soră cu arta, pentru că îşi produce obiectul din momente incoerente printr-o sinteză a fanteziei. Însă Croce nu se gândea la aspectul creator al istoriei ci la un lucru mult mai modest, din câmpul preocupării logice: ştiinţa înţelege particularul prin mijlocirea universalului, istoria îşi reprezintă, ca şi arta, particularul ca atare. Deosebirea între artă şi istorie este doar aceasta că arta înfăţişează posibilul, în vreme ce istoria narează, il realmente acca-duto”,. Redă” faptul „aşa cum este el”, vorba lui Ranke: „wie es eigentlich gewesen”. Dar cum putem noi şti, întrebăm, cum a fost un eveniment istoric, când prezenţa acestui eveniment e strâns legată de percepţia subiectului narator? Bătălia de la Waterloo e o chestiune de redacţie şi ştim bine că Fabrice del Dongo, eroul din La chartreuse de Parme de Stendhal, picat în toiul bătăliei, n-a văzut nimic care să aibă aerul de război clasic. Şi nici vorbă că alţi soldaţi mai simpli n-ar fi văzut cât el. Ca să scape de această obiecţie, Croce făcea distincţie între procesul istoric şi faptele propriu-zise. Istoria, zicea el, împotriva lui Bemheim, nu este desfăşurare, „Entwicklung”, ea narează doar faptele procesului. Iată o erezie. Vestirea orei 12 de către pendul e o succesiune de douăsprezece momente narabile numai ca atare. Dar şi numai un moment, constituind ora 1, e un proces narabil, o sfârâitură sonoiră cu un debut şi un final. Faptul „ora 12” este o abstracţie, rezultată din tăietura moţională pe care o practicăm în mijlocul devenirii şi afirmaţia lui Croee că poţi „nara” momentele scoase din mişcarea evolutivă e un nonsens.

10 Benedetto Croce, Primi saggi. Seconda edizione. Bari, La-terza, 1927.’•. ’.’ Mai târziu Crace îşi schimbă părerea şi devine „subiectivist”.31 Istoria nu mai povesteşte faptele aşa cum sunt ele. Faptele în sine sunt indiferente şi calitatea lor istorică rezultă din alegerea făcută de subiect: „Poichè un fatto è storico în quanto è pensato, e poichè nulla esiste fuori del pensiero, non pu, o avere senso alcuno la domanda: quali siano i fatti storici e quali i fatti non storici”. Obiectul istoriei este „îi Valore” şi_ când facem de pildă istorie a picturii, trebuie să retrăim valorile picturale: „Come mai şi potrebbe comiporre una storia della pittura da chi non vedesse e godesse le opere delle quali şi propone di dare criticamente la genesi; o quale intelligibilità essa serbe-rebbe per chi non avesse resperienza artistica presupposta dai narratore?” Asta nu înseamnă că în istorie punem calificări (bun, rău, progresiv, regresiv). Deci Croce primeşte punctul de vedere iniţial al lui Rickert, raportarea la valori. Dar adoptă şi teoria aducerii la orizontul propriu formulată de Dilthey. În chipul unui aparent paradox: „ogni vera storia è storia contemporanea”. Distincţie esenţială între istoria faptelor în curgere şi cele trecute nu poate să fie câtă vreme istoria e un rezultat al trăirii datelor, un proces de reactualizare: „. Anche questa storia già formata, che şi dice o şi vorrebbe dire «storia non contemporanea» o ^passata» se è davvero storia, se cioè

31 Benedetto Croce, Teoria e storia della storiograjâa. Terza edizione accrescinita. Beri, Laterza, 1927.

„.la vera differenza e questa, che Io storico descrive fatti realmente accaduti, il poeta fatti che possono accadere. Percio la poe-sia e qualche cosa di piu filosofico e di piu elevato della storia; la poesia tende piuttostq rappresentare l’u. Niversale, la storia particulare.” Aristotele. Poetica, Traduzione, note e introduzione di M. Val-gimigli. Bari, G. Laterza, 1916, p. 32 (IX).

Les quatre poétiques. Par M. L’Abbé Batteux, I, p. 66-67. A Paris Chez Saillant et Nyon, 1771.

„Le récit est un exposé exact et fidèle d’un événement; c’est-à-dire un exposé qui rend tout l’événement et qui le rend comme il est. Car s’il rend plus ou moins il n’est point exact; el s’il rend autrement il n’est point fidèle. Celui qui raconte ce qu’il a vu le raconte comme il l’a vu, et quelque fois comme il n’est pas: alors le Récit est fidèle sans être exact.”

L’Abbé Batteux, Principes de la littérature, V-e ed., Tome IV. A Paris, Saillant et Nyon, Veuve Desaint, 1774, p. 293.

Ha un aenso e non suona oome düscorso a vuoto, è con-temporanea, e non differisee punto daH’altra”. Acum Croee consimte şi el, ca şi Rickert, că nu se poate înlătura din istorie cunoaşterea unui universal, dar că acest universal are „forma particolare”. Şi cum, de data aceasta, istoria e gândire, ieşită va să zică din eerebralizarea documentelor, Croce identifică istoria nu cu arta, ci cu filosof ia.

E clar că filosoful napoletan se arată fluctuant, intimidat de mişcarea gândirii germane şi de o analiză, cu tot aspectul corect didactic, şovăitoare. Poziţia sa de altfel e o variantă a aceleia a adversarului său G. Gentile32. Idealismul actual al sofisticului şi arguţiosului Gentile e o reeditare a subiectivismului lui Fichte, cu unele elemente din Hegel şi mai ales din Bergson, oricât ar fi combătuţi aceşti doi gânditori. Fichte33 găsea cu totul superfluu, în urma criticismului kantian, de a mai admite un misterios lucru în sine absolut obiectiv şi se refugia în unicul dat real care e subiectul, ceea ce nu înseamnă însă că afirma caracterul de iluzie al lumii. Subiectul concret nu era pentru el deoît un punct de interferenţă cu universul ca proiecţie a Eului transcendental. Interesant la Fichte este faptul că el, dezvoltând pe Kant, face din obiect un efect al activităţii practice a spiritului iar nu al unui moment teoretic. Universul e un act liber, „das Ichheit” şi cunoaşterea e indisolubilă de faptă, sau, vorbind în termeni curenţi, de sentimentul coparticipării. Acelaşi lucru îl susţine Gentile: „Chi dice soggetto dice insieme oggetto”. Un obiect irelativ la un subiect e un nonsens. Subiectul se constituie subiect al unui obiect, care însă nu e un moment teoretic ci actul pur al experienţei, gândirea devenită concretă. Dar şi vorba gândire, „pensiero”, e prea substantivală şi are aerul unui dat ab-

32 Giovanni Gentile, Teoria generale dello spirito come atto puro, Quinta edizione riveduta. Firenze, G. C. Sansoni, 1928.

33 Johann Gottlieb Fichte, Darstellung der Wissenschajtslehre aws dem Jahre 1801. Neu herausgegeben von Fritz Medieus, Zweite Auflage. Leipzig, F. Meiner, 1922; acelaşi, Die Wissenschajtslehre vorgetragen im Jahre 1804. Neu herausgegeben von Fritz Medieus. Leipzig, F. Meiner, 1922.

Stract, în vreme ce gândirea care îşi reprezintă obiectul e un verb: „pensare”. Descartes însuşi a zis: „cogito ergo sum”. Gentile împrumută de la Hegel noţiunile de dialectică şi istorie, criticând la Platon şi Hegel însăşi dialectica de concepte abstracte. Numele, regulile, legile, falsele concepte universale, toate bestiile negre ale nominalismului zice Gentile în spiritul lui Bergson sunt în realitate himere inexistente ale gândirii abstracte, limitare prin multiplicitate a spiritului, care e unul şi activ. Interpre-tând noţiunile de timp şi spaţiu în sens actual, Gentile nu recunoaşte ca moment viu, concret, decât un prezent etern, într-un punct infinit, ceea ce vrea să zică cum că viaţa e o actualitate continuă şi că trecutul însuşi nu devine o realitate, încetând de a fi abstracţie decât dacă e recunoscut de către subiect ca obiect actual. Tendinţa pedagogică a sistemului gentilian este reactualizarea abstracţiilor inerte, coparticiparea subiectului la crearea obiectului, spiritualizarea universului care ar deveni tot mai mult o producţie a libertăţii noastre. Bineînţeles, ca şi Fichte, Gentile admite un eu transcendental, superior tuturor subiectelor particulare. E uşor de ghicit care va fi poziţia lui Gentile faţă de istorie. Dacă un obiect nu devine viaţă decât prin actualizare în subiect, alteri-tatea faptelor istorice apare statică, abstractă şi moartă atât timp cât eul nu o produce etern în sine însuşi, pre-făcând-o în prezent concret. Trecutul nu constituie istoria adevărată decât convertit în actual. Actualizarea gentilâană este foarte proximă, desigur, cu diltheyanul „Erleben”. Nimic original nu aduce, în fond, Johannes Thyssen, oare se străduieştesă acopere cu termeni noi şi subtilităţi obsesii diltheyne, înjghebând o critică împotriva lui Ric-kert.34 Acesta susţinuse că faptul istoric este „einmalig”, adică individual. Thyssen respinge „osingurădatitatea” lui Rickert, sub cuvânt că reprezintă o, Inhaltselnmalig-keit”, întemeiată pe ideea unui cuprins deosebit, într-un timp formal, fără calitate. Insă nu e adevărat, iadaugă, că unele cuprinsuri sunt unicate şi nu se pot repeta. Depresiuni economice ca aceea după războiul de 30 de ani au

34 Dr. Johannes Thyssen, Die Einmaligkeit der Geschichte, Eine geschmitslogische Untersuchung. Bonn, Fr. Cohen, 1924.

Mai fost şi după alte războaie şi originalitatea turburară economice de după războiul de 30 de ani este că a fost atunci şi nu altă dată, împrumutând din această aşezare o calitate. Thyssen propune deci o „Zeiteinmaligkeit”, care nu este însă decât „poziţia” subiectului vital a lui Dilthey faţă de obiect, ireversibilitatea fenomenelor temporale, prin faptul schimbării continui a orizontului şi retrăirii trecutului în. Alte dimensiuni. Şi Thyssen va vorbi despre mărirea fenomenelor istorice („Erweiterung”) prin alunecarea lor regresivă, fără ca să se fi schimbat ceva în conţinutul lor. Contemporanii creştinismului au notat aceleaşi ştiute evenimente, dar nu şi-au dat seama de mărimea lor, care e doar un produs al schimbării perspectivei. Interesul faptului istoric decurge de acolo că istoricul prin selecţia lui izbuteşte a pune evenimentul îndepărtat în raza prezentului, făeînd din el un „für alle Vorhandenes”. Prin urmare alegerea faptelor trecute nu se face cu abstragere de prezent ci de la nivelul prezentului, trecutul fiind un trecut al acestui prezent, un „die zu dieser Gegenwart gehörige Vergangenheit”. Nuanţa teoriei lui Thyssen ne ajută să înţelegem o problemă de metodologie istorică şi istorico-literară. Nu se va putea spune nicicând că o materie a fost ‘epuizată. Fenomenul Emineseu este azi unul şi mâine altul, prin schimbarea perspectivei. Prin apariţia altor poeţi comprehensiunea noastră se modifică şi formularea judecăţilor are înainte mereu alt material. Cu fiecare zi nouă e posibilă principial o carte nouă şi o temă aparent închisă stă mereu deschisă.

Erich Rothacker35, citat des în ultimii ani, combină idei de pretutindeni, din Dilthey, Riekert, Spengler, făcând o filosofie a istoriei complicată. Întâi va admite şi el că istoria este „einmalig”, ca atare imposibil de concep-tualizat. Ca să-şi creeze totuşi o punte spre universal, desprinde din faptul particular, inexplicabil cauzal, nişte forme întipărite care se propagă printr-un proces de „migraţie” sau de. „expansiune”, asemeni inelelor de apă în jurul locului unde s-a aruncat o piatră. In locul cauzalităţii teoretice pune un raport practic, de sursă dilthe- , 35. Erich, Rothacker, Geschichtsphilosophie. München u. Berlin. R. OÏçiepbpurg, 193.4. (Handbuch der Philosophie.) îyană: răspunsul la situaţii. Într-o anume „Lage” sau „Situation” omul are un anume „Antwort”, o anume „comportare”, „Verhalten” (termenul e behaviorist), con-stând însă nu într-o acţiune directă ci într-un a simbolică. Acest răspuns figurat, caligrafic, este stilul de viaţă. Istoria de fapt are a studia ţinutele spirituale din anumite poziţii ale oameniloir, altfel spus, culturile. Când vine vorba de „lume”, care se vede de la „orizontul” fiecărei culturi, atunci vom constata că fiecare îşi „alege”, după „interesul” său, o „Umwelt”. In lumea râmei nu sunt decât lucruri pentru râme. Piatra pe care se caţără cărăbuşul devine implicit drumul cărăbuşului. Chinezii au descoperit praful de puşcă, nu l-au folosit însă la împuşcat, ci pentru fabricarea artificiilor, interesul lor de la orizontul culturii respective fiind pentru o astfel de lume.

Rothacker atinge o chestiune ce merită atenţia noastră, întrueît răspunsul omului la viaţă este simbolic şi sfilis^ tic, trebuie să considerăm miturile primitive, simbolurile fundamentale drept chipuri în care sufletul unei culturi se exprimă (aci Rothacker bate în apele lui Spengler). S^cio-logiceşte, se ascunde aci un adevăr. Un mit, chiar o legendă nu pot fi nişte simple fabricate şi de am presupune fabricarea unora, gestul de a fabrica rămâne însuşi semnificativ. Deci punerea în gardă a lui Langlois şi Seignobos împotriva legendelor sub motiv că prea adesea sunt eronate nu-l filosofică: „11 faut se resigner à traiter la légende comme le produit de l’imagination d’un peuple; on peut y chercher las conceptions du peuple, non les faits extérieurs auxquels il a assisté. Ainsi la règle doit être de rejeter toute affirmation d’origine légendaire.”36 Putem respinge veracitatea faptului, însă legenda însăşi poate fi un indiciu excelent asupra valorii lui istorice. Istoria lui Napoleon e de fapt legenda lui Napoleon. Chiar când avem de-a face cu o falsifieaţie, trebuie să ne întrebăm din ce motive s-a născut. „Concepţia poporului” este istoria însăşi.

Nu este superfluu a pomeni şi de eseistul spaniol José Ortega y Gasset, care pune în circulaţie idei diltheyene,

36 Ch. V. Langilois et Gh. Seignobos, Introduction aux études historianes, 2-e ed. Paris, Hachette, 1899, p. 155.

1Ö1 gentiliene, fiind foarte la zi37. Acesta mărturiseşte izo-l larea eului şi lipsa de sens a unui altruism fără egoism-Va constata cu alte vorbe că eul nostru e un fenomen particular viu, nu o abstracţie. Comunicarea între euri nu se face printr-un raport abstract ci prin aducerea celorlalte euri la orizontul nostru, ceea ce este egal cu a spune: prin retrăirea, prin comprehensiunea lor: „Esta es la perspectiva basica de la vida. Cada una de estas ajenas vitas tendra inexorablemente su perspectiva; es decir, que el projimo se sentira, a su vez, eentro de otro ori-zonte.” Orice este afară de noi, reprezentând o alteritate care n-a fost retrăită prin centrul perspectivei noastre, rămâne o goală abstracţie şi aşa, se subînţelege, este faptul istorie ca simplu document. Orice obiect devine viaţă numai din momentul în care se actualizează în timp şi spaţiu prin mine: „No hay vida en abstracto. Vivir es haber, caido prisionero de un eontorno inexorable. Se vive aqui y ahora. La vida es, en este semtàdo, absoluta actuali-dad.” Nu există cunoaştere absolută sub speţa eternităţii: „todo conocimiento Io es desde un punto de vista deter-minado”. Luând ca pretext teoria lui Einstein, Ortega y Gasset distinge între relativismul lui Galileu şi Newton, care e un absolutism şi relativismul lui Einstein, care e un perspectivism. Relativismul celor dintâi se numea astfel doar fiindcă presupunea insuficienţa cunoaşterii noastre relaţionale faţă de un presupus adevăr absolut. Dimpotrivă, Einstein neagă adevărul transcendental. Orice propoziţie este valabilă din perspectiva în oare privim lumea, fiind absolută în sine fără relaţie la vreun alt absolut. Ortega y Gassët transportă asupra filosofiei acest principiu. Neexistând un unic adevăr absolut, nu interesează filosofia ca introducere în acel adevăr ci perspectiva filosofului. Atunci viaţa lui Kant e mai semnificativă decât Critica raţiunii pure şi autorul arată interes pentru om. „Esta manera de tratar una filosofia no hablando de ella misma, sino de su artioulacion con el hombre que la pro-

37 Obras de José Ortega y Gasset, I-II tercera edicion, oor-regiida y aumentada. Madrild, Bsipasa-Calpe, 1943.

Dup, no es un capricho ni una curiosidad complementaria. Oreo que en alla consiste la verdadera substanoia de una historia de la filasofia.” Câni la fel a procedat Gun-dolf, pe cale inversă, nescriind o biografie despre Goethe, ci o carte intitulată simplu Goethe, în care se vorbeşte despre om şi operă ca despre un fenomen unic, inanali-zabil. Putem trage cu privire la istorie unele concluzii din concepţia eseistului spaniol. Din moment ce tot ceea ce există pentru noi este actualizare la orizontul nostru şi toate perspectivele sunt absolute în sine, atunci fireşte toate viziunile istorice slnt egal de probabile38.

Recapitulând, este limpede că o încercare acum., din vanitate, a da o soluţie cu totul nouă problemei nu-l serioasă. Niciunul din teoreticienii analizaţi nu spun ceva absolut nou faţă de ceilalţi şi icâind unul se încăpăţânează a fi original, inventează expresii inedite. Nu poţi crea o altă lume decât pe calea simţurilor obişnuite. Recapitularea arată totuşi înscrierea problemei şi marginile ei. Astfel suntem itoţi de acord că faptul istoric e icomplicat şi că e greu de extras din el universalul, dar totodată că a înlătura postulatul universalului înseamnă a distruge raţiunea însăşi de a reţine faptele. Deci istoria e o disciplină în care legile n-ajung la formulare şi se insinuează discret. Se înlătură cu desvârşire pentru o minte analitică pretenţia că istoria „redă” faptul, aşa cum este el”, adică cum a fost. Istoria este, în înţeles filosofic, „subiectivă”, întrucât obiectul ei se constituie ca atare numai după ce

38 In autorii pe care i-aim cercetat se găsesc toate ideile utile discuţiei şi formulării poziţiei noastre. Bibliografia e nesfârşită şi amintesc doar câteva opere cuprinzând astfel de idei: W. Win-delband, Geschichte und Naturwissenschaft, 1894; E. Spranger, Die Grundlagen der Geschichtswissenschaft, 1905; Sergius Hessen, Individuelle Kausalität, Studien zum. Transzendentalien Empirismus, 1909; Boundeau, L’histoire et les historiens, 1888; P. La-combe, De l’histoire considérée comme science, 1894; Ed. Meyer, Zur Theorie und Methodik der Geschichte, 1902.

Subiectul s-a infiltrat în el şi l-a declarat obiect39. Faptul istoric nu se impune cu necesitate, ci printr-un act de ti-l bertate a spiritului nostru. Dacă vrem, putem contesta unor elemente calitatea de fapte istorice.

Care este mijlocul de a constitui un obiect istoric, de a sugera prin el universalul, eliminând brutalitatea formelor legale? Teoreticienii vorbesc de valoare, actualizare, aducere la orizontul propriu, condensare („Verdichtung”) prin sinteză fantastică, de conceptualizare teleologică, de intervenţia unui apriori etc. Ca efect al unor observări, toate aceste expresii sunt excelente, dar încă neîndestulătoare a demonstra gestul însuşi al istoricului. Ideea de artă, nu prin raport la detaliu stilistic, ci la esenţă, rămâne mereu valabilă, cu excluderea prejudecăţii croceene că istoria împreună cu arta sunt expoziţii ale particularului. Nici să nu zicem artă, ci artificiu. Obiectul istoric răsare printr-un artificiu şi nu există înaintea acestui proces. Iată câteva’ imagini. Un şir de soldaţi îngheţaţi se târăsc prin zăpadă în Rusia. În fruntea lor eu capul în piept înaintează un bărbat care răspunde la numele de Napoleon. Un soldat zace vânăt lingă roata unui cheson. Nişte corbi fâl-fâie deasupra unui cal cu coşul pieptului spart. Aceste detalii sunt în sine fără sens şi nu capătă o semnificaţie decât în momentul în care începem să narăm, legându-le printr-un fir epic şi făcând din ele un eveniment, deci o mişcare. Filmul făcut din fotografii statice trebuie pus în aparatul de proiecţie. Atunci vom zice aşa: „Când Napoleon şi-a dat seama că pierduse campania ordonă re-tragera, care fu mai grozavă decât ‘operaţia militară însăşi. Pe un ger cumplit, lipsită de hrană, îmbrăcăminte şi vehi-

39 în direcţia aceasta merge şi gândirea lui Henri Massis (Jugements, I, p. 65), cu deosebirea că „punctul de vedere” este dogma catolică. „Aussi bien l’histoire n’est pas et ne peut pas être une science car elle ne porte que sur des faits individuels et contingents; par là même, le caractère scientifique est contraire à sa nature et à ses possibilités. L’historien pour opérer un choix entre faits qui lui sont connus doit recourir a un jugement de valeur qui n’a ni son principe ni son point d’appui dans l’histoire elle même.” Poziţia lui Massis e aceea a lui Rickert din ultima fază cu aspecte din Troeltsch, care pune mai presus de orice valorile religioase.

Cule, armata se scurse pe jos. Caii cădeau înfometaţi şi èp. Rbii îi sfâşiau aproape pe loc”. Ce face aici istoricul? Leagă elementele printr-un nex dramatic, vârându-le într-un scenariu epic posibil (drama şi epica nu se deosebesc decât superficial), creând astfel un „eveniment”, „fapt istoric” (în cazul de mai sus, „Campania din Rusia din 1812”), făcând ca un moment să „depindă” de altele40. Dacă vrem putem să numim asta cauzalitate, dar vorba e o imagine, pentru că de fapt avem de^a face cu o simplă contingenţă, care ce-l drept ne dă ocazia, de aci încolo, să avem sentimentul discret că se petrece ceva universal uman. Prelucrarea epică a elementelor nu se opreşte aci. Istoricul introduce eventimentul într-un alt scenariu epic mai larg, pe acela în altul şi aşa mai departe. Campania din Rusia e un „act” sau un „eint” al epocii napoleoniene, aceasta e o etapă a istoriei Franţei etc. Cu cât aspectul textil al naraţiei e mai complex, cu atât opera e mai organică. Nu talent literar propriu-zis se cere istoricului şi nici măcar înlăturarea abstracţiilor. De obicei scenariul foloseşte epic foarte multe noţiuni cu care se ajută ca de nişte iţe spre a realiza împletitura. Totul este ~a materiile inerte să se mişte. Cronicarii au un stil savuros, sunt foarte puţin istorici, din cauză că elementele

40 Am făcut altă dată o analogie care azi mi se pare de prisos cu aşa-zisa Gestaltpsychologie, psihologia formală (reprezentanţi mai de seamă: Wertheimer, Köhler, Koffka, Lewin). Noţi unea fundamentală a acestei direcţii este aceea de structură, organizaţie, formă. Vechiului asociationism atomist care vedea înlorice percepţie o sumă de senzaţii, gestaltismul îi opune concepţia percepţiei ca fenomen originar. Fiecare percepţie are o structură proprie, care nu este suma părţilor ci mai mult decât o adiţiune. Fie că forma e chiar în lumea fizică, fie că este un unghi de vedere al nostru, ea trebuie să fie desprinsă din aglomerarea de senzaţii, cu ea începându-se fenomenul propriu-zis. Cu alte cuvinte cunoaştem în măsura în care recunoaştem o: structură prin care organizăm. Sunt mulţi aceia care privesc un tablou fără săJ vadă cum trebuie, fiindcă n-au izbutit să delimiteze contururile. Aplicând această observaţie gestaltistă în câmpul mai larg al istoriei, ajungem la încheierea că faptele ca să devină fenomen istoric au nevoie să fie văzute structural, să capete de la noi un sens. Orientări generale despre gestaltism precum şi bibliografie, în August Messer, Psichologie, Fünfte völlig umgearbeitete Auflage. Leipzig, F. Meiner, 1934; Paul Guillaume, La Psychologie de la Forme. Paris, Flammarion, 1937.

Sunt legate într^o mişcare epică naivă, lăsate aproape îa izolare: „După moartea lui Alexandru-Vodă cel Bun au stătut la domnie fiul său cel mare, Iliaş-Vodă, carele au primit şi pe fratele său Ştefan-Vodă la domnie şi le-gând prieteşug cu leşii le-au întors Pocuţia cu toate târ-guşoarelei şi le-au iertat şi banii” etc. Cu totul altfel, deşi mai puţin pitoresc, narează Machiavel şi Guiceiardini. Scenariul e vast şi savant, cu corespondenţe nenumărate. Aşadar, cine nu ştie să nareze nu-l istoric.

Trebuie, spre a înlătura o confuzie, să distingem între „faptele” şi „documentele” istorice. Croce numea fapte documentele, care în sine nu sunt narabile. O inscripţie, un manifest, o scrisoare, o dată statistică sunt documente, piese moarte ce trebuiesc înviate epic. Contrariu opiniei curente, documentele de la care pornim sunt nişte abstracţii, pentru că ele intră sub regimul universalităţii. Lipsa de pâine, condamnările la imoante, exaltarea populară sunt fenomene caracteristice în orice revoluţie. Numai Revoluţia Franceză e un particular în urma unei sinteze epice. „Faptul” e dar scenariul, numai acesta poate fi povestit ca simulacru de Viaţă, el e începutul istoriei. Deosebirea între faptele naturale prezidate clar de legi şi cele istorice este că pentru aceleaşi documente istorice sunt posibile mai multe scenarii. Când găsim n’iişte fosile, reconstituim animalul într^un singur mod indicat de figura speciei. Sub regimul geometriei, dacă găsim un colţ de oub, putem prezuma un cub, un paralelipiped ori o piramidă şi dacă avem indicii mai multe indicăm cu siguranţă corpul. Dar în istorie, dacă găsim o jumătate de cub, ne putem aştepta ca restul să fie o emisferă, sau o figură eu totul neprevăzută. In ticluirea unor scenarii stau înaintea noastră mai multe „posibile”, toate verosimile. Noţiunea verosimilităţii e tot atât de legitimă în istorie ca şi în artă. Observarea veche a lui Croce că în istorie faptele sunt jânfăţişate „aşa cum au fost” n-are nici o bază filosofică fiindcă am văzut că n-avem înainte decât documente, iar ceea ce a fost „este” de fapt prin sistemul epic. Singura condiţie proprie istoriei este autenticitatea documentelor, pe care nu trebuie să punem prea mare temei, deoarece ne cad mai puţin sub ochi documente, cât construcţii epice pe baza lor. Într-adevăr, corespondenţa, cronicile nu sunt pure documente ci scenarii. Proclamaţia afişată care vorbeşte de „măreţele vremuri pe care le trăim” a şi ticluit o epopee pe baza momentelor, impunând-o conştiinţei contemporane. Autorii de documente sunt cele mai adese creatori de scenarii în oare cred şi cu care interpretează, elementele istorice. Istoricul are a se sluji pentru scenariul său de scenariile altora. El „inventează” pe temeiul documentelor autentice şi mai ales pe temeiul documentelor incluse în viziunea conştient sau inconştient epică a altora. Nimic nu este deci cu necesitate adevărat în istorie ci numai posibil şi e o copilărie să încerci ca prin critică să desprinzi „adevărul”. Poţi într-adevăr desface documente autentice dintr-o construcţie veche, din dezbaterile parlamentare de pildă, unde sunt orientate după un plan scenic care nu te satisface şi să le foloseşti din nou după scenariul tău, care nu e mai obiectiv prin aceasta. Istoricul care, aflând că se bizuise pe o ştire falsă, nu mai voia să-şi schimbe pagina verosimilă şi aşa, avea cap filosofic. Am putea să ne închipuim o istorie ridicată pe documente în totul falsificate care să fie totuşi posibilă şi credibilă. Îndeobşte, autenticitatea documentelor permite o sinteză epică mai aproape de logica naturii, în vreme ce invenţia totală a romancierului e hazardată. Un istoric greşeşte şi când umple prea mult golurile cu ipoteze, fiindcă nu lasă pe cititori să mediteze înşişi şi să colaboreze şi ei m scenariul lor. Epica istoricului se cuvine să fie seacă, limitată la coliziunea documentelor în fapte istorice. Literarizarea istoriei are dezavantajul de a provoca perimarea operelor prea patetice, ale căror scenarii ni se par abuzive. Cu toate acestea, rămâne hotărât că istoria există numai prin istorici.

Istoria literară se aseamănă cu istoria generală prin aceea că, deşi nu poate fi compusă decât de un critic formulator de văloiri, ea are nevoie de un cap epic care să scrie o epopee (fie de forme, fie de destine personale). Nu trebuie să pară un paradox că în istoria literară sunt mai puţin importanţi scriitorii în sine, cât sistemul epic ce se poate ridica pe temeiul lor. Astfel propunerea cuiva de a se întocmi o istorie literară, eu şcoli, texte, inventate pe de-a-ntregul, nu-l fără filosofie. O istorie literară are un început şi un sfârşit şi de aceea un istoric nu poate continua pe altul, precum Virgil nu a continuat pe Homer. Fiecare scrie o istorie de la nivelul din care vede nexul epic. Colaborarea contemporană sau succesorală e cu neputinţă. O istorie a literaturii e o adevărată „comedie umană” luând ca pretext scriitorii şi se întâmplă uneori, în literaturile noi, că nu poţi să scrii, pentru că n-ai suficiente acte, cu intrări şi ieşiri (şcoli, curente, generaţii), nici o galerie suficient de complexă de eroi.

În încheiere putem formula concepţia noastră istorio-grafică astfel: Istoria este o ştiinţă cu legi inefabile şi o sinteză epică.