POETICA LUI PANAIT CERNA.

Panait Cerna este un poet conceptual, al cărui merit s-a exagerat, dar care totuşi place încă multora, fie pentru concentraţia sufletească pe care o pune în meditaţia erotică, fie pentru aspectul reflexiv al liricii lui. Preocupările sale de dreptate socială ar putea să-l reactualizeze.

Aplicaţiile şi inaptitudinile l-au împins pe Cerna să lucreze sub călăuzirea lui Volkelt o teză de doctorat intitulată Die Gedankenlyrik. Lucrarea e conştiincioasă onest informată şi clară şi consultă timid şi Estetica lui Croce. Preocupările în jurul poeziei de idei, curente în vremea când studia Cerna, s-au depreciat în ultimele decenii, dar azi pot să redevină actuale, după experienţa lui Paul Valéry şi în clipa când poezia începe a deveni ostentativ programatică şi oratorică.

Ideile lui Cerna sunt rezonabile, în general juste. Azi problema ar fi uşor deplasată în altă lumină şi s-ar rezolva cu o terminologie înnoită. Cerna, care citează prea des pe Guyau, pe Sully-Prudhomme şi alţi poeţi de stil discursiv, vede în lirica de gândire mai ales o poezie a dizertaţiei, ou toate că estetica lui teoretic capătă pentru noi o semnificaţie mai adâneă.

Opera de artă îşi trage rădăcinile, după Cerna, într-un Instinct plastic; propriu într-o măsură oricărui individ,

Dar capabil de mari mijloace de expresie numai prin geniu. Estetica lui Cerna este tradiţional dualistă: un conţinut sufletesc devine sensibil printr-un material concret care în poezie este limbajul.

Aici se spune un lucru totuşi relevabil. Limba nu este în poezie un simplu vehicul al ideii, ea are funcţia ei proprie, un farmec specific. Aşadar limbajul e în parte conţinutul însuşi al poeziei. Ori de câte ori din vorbire rezultă o atmosferă delicată (noi am spune: inefabilă) suntem afară din proză. Fiecare poezie revelă „ein Mehr” un plus peste suma gândirilor implicate.

Azi, teoriile asupra expresivităţii şi a valorii stilistice a limbajului au dezvoltat (şi într-un chip şi caricaturizat) nişte observări ce erau atunci în faza embrionară.

Poetul adaugă că cuvântul şi semnificaţia lui deşi, analitic, două lucruri deosebite, sunt în cuprinsul limbii naţionale, inseparabile, cuvântul fiind nu un simplu semn, ci lucrul însuşi, un ce afectiv, viu. (Studierea într-o limbă a cuvintelor laolaltă cu lucrurile a devenit mai târziu obiectul unei adevărate şcoli).

Cerna e nevoit a admite că poetul gânditor este esenţial un filosof, însă mai întâi de toate poet. Cunoaşterea, cauzalitatea, inteligibilitatea încetează de a fi scopuri în sine. Gândirea este mai ales de imagini, fără claritate, fără deducţie riguroasă (însă nu se respinge nici sentinţa, nici chiar „das Räsonnement”). Ideile n-au scopul de a îmbogăţi intelectul, ci de a semnala încordarea problematică a sufletului, ele se exală din operă ca mireasma florilor. Aşadar, accentul în poezia filosofică nu cade pe ideile în sine ci pe turburarea pe care trăirea lor a trezit-o în poet. Aş exprima teoria lui Cerna în sensul că, în desfăşurarea ideilor, poetic este „gestul patetic” de a gândi. El însuşi, de altfel, insistă asupra subiectivităţii gândirii liricii, asupra primatului afectivităţii şi spune un lucru foarte fin, fiind chestiunea de o poezie a raţionalului, că în chiar această poezie personalul şi iraţionalul (das Iraţionale) joacă rolul de căpetenie.

Evident nici abatele Brémond nici Paul Valéry n-ar fi avut nimic de obiectat. Căci rugăciunea celui dintâi e tocmai acel „nu ştiu ce”, acel „plus” inefabil ce se exală ca şi parfumul florilor (după vorba lui Cerna) din fraza aparent discursivă. Cât despre poezia celui de al doilea, ea este un intelectualism rigid şi prestigiul ei rezultă din stingerea prin hermetizare a clarităţii şi prin accentuarea prozodică a coeficientului personal. Paul Valéry crede ca adevărat clasic în norocul tehnic, în valoarea versificaţiei stricte.

Asupra prozodiei însă apasă cu deosebire Cerna. Cu toate că admite împreună cu Meumann un ritm psihic, interior. În virtutea căruia chiar o operă curat raţională ca aceea a lui Platon ori a lui Giordano Bruno poate intra în sfera, larg concepută, a poeziei, printr-o anume ritmică melodică, este de părere că poetul trebuie să-şi culce inspiraţia de-a dreptul în versuri, versul constituind mijlocul de căpetenie de a subiectiva reflecţia.

Este foarte interesant că Cerna, om cu aparatul sen-sorial lipsit de acuitate, subestimează gustul, pipăitul, mirosul, ca fiind de puţină importanţă pentru poezie.

Aici stă eroarea lui capitală. El nu citează pe Baudelaire şi pe niciunul din marii poeţi în lirica lui, oare au contemplat direct, prin simţuri, spectacolul universului. Pentru Jacopone da Todi mizeria lumii se traduce în senzaţia nauseabundă de duhoare. Paradisul lui Dante stă sub emblema trandafirului. Acestea sunt adevăratele simboluri, concrete, semnificative (Bedeutungsvdrstellun-gen) pe care Cerna le reclama, după Volkelt. Fără a le intui însuşi.

(„Lumea”, nr. 20 din 10 februarie 1946)

SFÂRŞIT