I. Simbolurile

Vreau să-ţi explic punctul de vedere teoretic în care mă voi aşeza în convorbirile noastre.

Vă ascult, domnule profesor.

Poezia, domnule, îşi are universul ei, aşa cum un continent are fauna şi flora lui. Ea constituie o lume separată de aceasta, cu rânduiala ei proprie.

Atunci dacă un poet cântă Ceahlăul, muntele nu-l Ceahlău?

Nu este Ceahlăul, cum Styxul nu-l Dunărea. Te rog să ai răbdare. Universul prim nu-l străin de acest univers secund, sau mal bine zis universul poeziei constituie un al doilea Cosmos, admis. Pe acesta urmează a-l examina.

Există el „obiectiv”?

Da, există obiectiv în subiectele predispuse la poezie. La început ne vom exprima confuz, ca să intrăm în materie şi vom zice aşa: sunt lucruri poetice, care intră în universul poeziei şi lucruri prozaice, refractare. A cunoaşte „lucrurile poetice” este pentru un poet a se afla într-o poziţie favorabilă. Să luăm exemple grosolane.

Iertaţi-mă că vă întrerup, voiţi oare să spuneţi că un individ are -mai mulţi sorţi de a face un poem bun examinând şi evitând lucrurile prozaice?

Nicidecum. Dialogurile noastre sânit fără utilitate pentru nepoet şi nu le va înţelege decât poetul. Adevărurile formulate de noi sânit toate aposteriori. Aşadar revin la exemple. Luna pare oricui un element poetic şi este. Scrumbia însă indignează şi e clasată printre lucrurile prozaice. Fluturele are toate sufragiile noastre, păduchele îl socotim trivial. Un măr din care muşti e poetic, un cârnat e vulgar. Sunt adevărate deciziile de mai sus? Într-anume fel, da.

N-am auzit de nici un mare poem închinat eîr natul ui.

Este unul, de un spaniol, Baltasar del Alcazar, despre caltaboş:

Admit că aceest poem e uşor burlesc. Eu însă cred şi pot să dovedesc că un poem serios cu tema asta s-ar putea scrie totuşi. Dar să continuăm. O mai lungă experienţă ne dovedeşte că lucruri socotite multă vreme prozaice devin prin graţia unui poem interesante.

Îmi permit să mărturisesc că până azi am crezut că nu există lucru poetic ori vulgar şi că orice poate deveni poetic dacă e înfrumuseţat de arta poetului, fie şi eîmatul.

Iată istoria literară ne arată că sunt în artă „puncte dificile”, aspeete-lprăpăstii în care şi cel mai genial poet se scufundă. Există lucruri iremediabil prozaice. Bidonul, ca să luăm un obiect la întâmplare (de fapt din recuzita suprarealiştilor), nu poate încălzi sufletul unui poet. Că ar putea fi introdus într-o poezie, nu este exclus, dar şi-ar căpăta valoarea prin altceva. Bidonul cu benzină, acesta da, cuprinde mari idei, însă intră la capitolul combustibile. Pâinea însă este clar poetică, poate sluji ca titlu de poem: este „pâinea noastră cea de toate zilele”, a proletarului şi a ţăranului, e făcută din grâu, care evocă ţarina, secerişul etc., etc.

Acum putem să lămurim ideea. Nu toate lucrurile din natură intră în universul poeziei, ci numai acelea care pot constitui nişte hieroglife, nişte embrioane de poem, datorite imaginaţiei omenirii. Într-adevăr, poetul n-ar putea comunica cu alţii dacă acei alţi n-ar fi şi ei poeţi. Iar adevărul este că toţi, mai mult ori mai puţin, suntem poeţi şi facem piese de precizie, aşa cum elveţienii lucrează iarna piese de ceasornic. Aşadar, vorbeam nu de pâine ca aliment, ci de „Plinea”, hrană elementară. Marele poet se află în poziţie favorabilă când cade pe astfel de simboluri. Nu simpla înfcâmplare face, acum, ca un lucru să devie element al universului poetic, cu valoare simbolică. De ar fi aşa, în acel univers ar intra numai locuri comune.

Care este principiul în virtutea căruia un lucru intră sau nu în lumea poeziei?

Criteriul îl găsesc în sensul cel mai general al lumii. Universul începe (în închipuirea noastră) printr-un moment genetic, atinge un punct de vitalitate juvenilă, trece apoi printr-o fază variabilă de desfăşurare, apoi declină, se stinge şi încetează. Simbolurile noastre definesc momentele cele mai caracterizate, prin toate mijloacele sensibilităţii şi fanteziei. Un focar orbitor de lumină simbolizează punctul solar, un miros suav, materia în viguroasă agregaţie, formele, cărnurile tinere, vitalitatea în faza ei cea mai proaspătă. O beznă deasă, o materie putredă, un trup de ruină, un miros pestilenţial simbolizează direcţia declinantă a universului, dezagregarea. Tot ce e la mijloc, curent, e în general prozaic. Iată, îţi prezint trei materii: diamantul, catifeaua şi puroiul. Care sunt mai poetice, după d-ta, adică mai capabile de a deveni hieroglife, poeme-embrioane, momente favorabile la îndemâna poetului?

Eu zic că diamantul şi catifeaua.

Eram sigur c-ai să răspunzi astfel. Judecată sanitară. Poetice sunt diamantul şi puroiul, unul reprezen-tând un succedam eu al soarelui, altul o imagine a infernului, a corupţiei finale. Catifeaua e agreabilă, decorativă, dar indiferentă. Unele obiecte sunt prozaice o vreme, apoi devin deodată poetice, fiindcă se adaptează sensurilor. Aşa de pildă eu nu pricep de ce n-a cântat nimeni oţetul.

Îmi dau silinţa şi ou toate acestea nu văd de loc poezia „oţetului”.

Fiindcă nu te raportezi la vin. Vei conveni că vinul cel cântat de Horaţiu e o licoare elementară, exprimată de ciorchine, emblemă a uberităţii. Vinul este spiritul pă-măntiului şi de aceea intră în împărtăşanie. Oţetul e un vin alterat în care a pătruns demonul acid al morţii. Buzele lui Isus sunt şterse cu -oţet.

Mai am o nedumerire. S-ar zice că după d-voastră, domnule profesor, sunt poetice ob’iedtele care capătă un sens metafizic. Mi-e teamă să nu vârâm poezia într^un domeniu care nu-l aparţine. Ce ne facem cu sentimentul?

Nu m-am explicat bine. Prin simbol înţeleg tocmai ceea ce se raportează la destinul meu de om şi socotesc că e poetic orice lucru care vorbeşte despre mine. Spun deci un adevăr vechi ca şi retorica. Frunza căzută din copac este poetică fiindcă sugerează propria mea soartă. Şi eu mă veştejesc şi voi pica din pomul vieţii. Poezia e un animism reducând lumea la persoana mea. In acel al doilea Cosmos al poeziei nu intră prin urmare decât elemente de biografie, nimic inert şi fără semnificaţie. Cestălalt univers e mai bogat, el e plin de obiecte indiferente. Oricum, e greşit să considerăm lucrurile în sine, trebuie mereu să le raportăm la ideea generală. Cineva îmi va spune poate că aparatul de radio este eminamente prozaic, ca orice invenţie tehnică. Insă obiectul nu-l contras tarat, zic eu, ideii. Trebuie să vie numai poetul să accentueze simbolul inclus. De ce dacă îngerii vestesc catastrofa finală prin trâmbiţă, n-ar vesti-o prin radio: „Atenţiune, atenţiune! Vae, vae, vae incolis terrae” şi celelalte? De ce pâlnia aparatului în legătură cu eterul n-ar primi mesagii din cerul însuşi? Este evident că dacă Isus ar fi apărut într-o vreme ca cea de azi, limuzina şi radioul ar fi fost imagini sacre. Răstignirea pe cruce era attiunci o pedeapsă banală. Astăzi Isus ar fi fost împuşcat şi puşca ar fi devenit obiect sfânt. Educaţia poetică trebuie să ne înveţe să sărim peste falsele obstacole şi să descoperim m lucruri mesajul lor poetic. Elu îmi iau ca mo abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâtto versurile lui Eichendorff: Schläft ein Lied în allen Dingen.

În fiecare lucru doarme un cântee visând neîntrerupt, dacă nemereşti cuvântul magic lumea începe să cânte.

H. FOOUL.

Neron, dragul meu, era un mare poet.

Aşa pretindea, domnule profesor, totuşi nu văd în ce.

Fiindcă avea simţul incendiului, al focului cotropitor. Focurile masive, odmbustiile uriaşe care fac să trosnească trunchiurile de copaci mişcă numai pe marii lirici. Îmi amintesc de nişite versuri ale lui Shelley descriind un incendiu în Norvegia: Pădurarul din Norvegia. Caută să înăbuşe în fundul unei văi cu pini O flacără uşoară în desişuri In vreme ce pădurea nemărginită se mistuie Şi trunchiurile groase sunt smulse De focul născut aşa de umil; Scânteia a murit sub picioarele sale Iar el tresare văzând flăcările pe care le nutreşte Urlând victorios cu miriade de limbi Sulb cerul întunecat.

Piromanie latentă şi vocaţie lirică sunt totuna.

Cum explicaţi asta?

Dar e foarte simplu. Ce este universul? Un pumn de scântei mai mari ori mai miei învârtinidu-se în beznă.

Soarele e scânteia cea mai mare, aproape un tăciune. Instinctul ne face să intuim drama elementară a creaţiei oare e rezistenţa luminii la umbră.

În cazul acesta, domnule profesor, poeţii ar trebui să cânte mai ales soarele.

Ceea ce şi fac, însă mai mult indirect. Soarele privit drept în faţă este excitant, iar vitalitatea duce la o poezie prea senzuală. Lirica este în general o formă de depresiune, cultivată savant. Tema lirică e atinsă abia atunci câ. Nd ideea de întunecare posibilă se asociază cu aceea de focar central. Pentru acest motiv luna e mai poetică. Ea deşteaptă noţiunea răcirii şi stingerii. Totuşi Gérard de Nerval a izbutit să vadă în soare un pretext de melancolie. Soarele, privit fix, te orbeşte, aşadar produce impresii de întuneric. De aci o întreagă simbolică a blazării: Quiconque a regardé le soleil fixement Croit voir devant ses yeux voler obstinément Autour de lui, dans l’air une tache livide.

Cu atât mai explicabil este interesul pentru stele. Steaua este semnul curent al haosului originar, al lumilor în-[depărtalte şi aii rezistenţei la beznă. Pe ce crezi că se întemeiază emoţia populară în Steluţa lui Alecsandri? Pe noţiunea singurătăţii în spaţiu: Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu! Etc.

Nu pot să-mi ascund totuşi, domnule profesor, sentimentul că stelele au devenit cam banale.

Nu zic altfel. Dar poeţii găsesc totdeauna mijloace de a reînnoi ternele. Ei cântă nu atât focarele stelare, oît succedaneele lor terestre. In primul rând focul. Aş spune că focul e un element al lumii văzute cu ochi primitivi. Flacăra, apa au apărut totdeauna ca aspecte fundamentale cosmice. La început este o apă ceţoasă şi pe ea începe să sfârâie un punct de lumină. Fapt este că focul, dacă ştim să-l desprindem din reţelele de concepte banale care îl înăbuşă, aşa încât să-şi reia în conştiinţa noastră rangul de forţă primordială a universului, devine înalt poetic. De aci interesul pentru incendii, de care îţi vorbeam. Toată lumea aleargă cu plăcere când ard casele altuia, ori o sondă şi Neron va fi fost nebun, dar avea instinctul piric închis în orice suflet adânc liric. Pământul e un loc care a fost fierbinte şi fumegător ca şi soarele din care a ieşit şi focul pâlpâie azi ca o amintire doar prin locuri permise. În lipsa unui pârjol mare, gura sobei ajunge spre a sugera marele foc central. Ce ar face oare aşa de poetic, focul din sobă, dacă nu ideea unei flăcări minime, rămase într-un univers apăsat de elementul advers al frigului? Vara focul din sobă nu mai este interesant, căci avem arşiţa soarelui. Deci în ideea de succedaneu stă graţia versurilor unui Alecsandri: Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse; In sobă arde focul.

Alecsandri vorbeşte mai sus şi de lămpi. Desigur lampa e un succedaneu al soarelui şi dacă accentuăm în ea sursa de lumină, motivul devine puternic. Insă mijloacele artificiale de a sfâşia tenebrele sunt, în ordine istorică: făcliile, opaiţele, luminările, întâi de ceară, apoi de stearină, lămpile cu petrol, lămpile cu gaz aerian, reverberele, lămpile electrice, candelabrele etc. Principial şi de altfel şi de fapt, toate acestea intră în universul poetic. Stelele pe cer stau în anume grupuri, luna se mişcă, încât ordinea şi pro-cesionalitatea sunt legate în imaginaţia noastră de ideea de iluminaţie. Făcliile impresionează mai mult dacă sunt purtate două câte două în noapte de un şir de călugări, ca în Strigoii lui Eminescu, unde întâlnim des iluminaţia artificială: în şalele pustie lumine roşi de torţii Rănesc întunecimea ca pete de jăratic.

Petele de jăratic ca reverberaţie minimă într-un univers pe cale de stingere le întâlnim şi în celebrul The Raven de Edgar Poe: Ah, distinctly I remember it was în the bleak Decemfoer, And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.

Ah, ce clar prin minte-<mi trece, era în decembre rece Cân-d tăciunele se trece lungind pe podea o pată.

În paranteză fie zis, e de la sine înţeles, antitetic, că o idee poetică puternică este bezna. Ea e negaţia malignă a vieţii, teroarea.

Luminarea de ceară ocupă un loc preponderent în opera lui Eminescu. Ea e un simbol al recluziunii în odaie. Acelaşi Eminescu are un simţ înaintat al luminilor combinate, candelabre cu luminări de ceară în săli cu mari oglinzi multiplicatoare şi reflectoare.

Îmi permit a emite şi părerea că lumina electrică de care aţi vorbit e totuşi prozaică.

Ce idee! Nimic nu împiedică lumina electrică să sugereze mai cu putere succesiunea soarelui într^un univers ameninţat de răcire şi susţinut de uzine şi într-adevăr Maiakovski vede un oraş american, Chicago, trăind dintr-o putere solară proprie: La Chicago Sunt 14.000 de străzi Raze de sori pieţe; Din fiecare Şapte sute de ulicioare Lungd cât să mergi un an.

Totul e miraculos pentru om la Chicago.

La Chicago Din cauza prea marei lumini Soarele Nu e mai luminos ca o luminare de un leu.

La Chicago Ca să ridici genele Este şi pentru asta Energie electrică.

Eu am chiar ideea că noţiunea de electricitate se poate aplica firmamentului ale cărui miriade de lumini se aprind deodată ca prin mişcarea comutatorului la uzina divină.

Mi-aţi răsturnat toate noţiunile.

Dar să mergem şi mai departe. După flăcările combustibile şi lămpile incandescente, vin materiile fosforescente şi pietrele preţioase. A găsi în pământul opac un cristal este a recăpăta speranţa în lumină. Nestemata reprezintă focarul rece de lumină din lumea subterană.