III. Apa

Ce alte lucruri mai sunt poetice, afară de foc, domnule profesor?

Bineînţeles celelalte elemente: apa, aerul, pământul.

Nu izbutesc să pricep, deşi ştiu că Pindar a cântat fluidul: „ Apa e mal bună ca orice”, „Ariston to men idor”.

Un fapt este că noi modernii am pierdut simţul elementelor. Pentru omul vechi, focul, apa, aerul erau lucruri primordiale, adevărate forţe numenale. Şi nu-l discuţie că dacă privim universul cu inocenţă (şi poetul trebuie să aibă candoare), observăm că multiplul fenomenal e reductibil, printr-un proces continuu de metamorfoză, la elemente care şi ele sunt comunicante. Apa, evaporându-se, se preface în aer, acesta se aprinde şi fulgeră, reziduul com-bustiunii se scutură jos în chip de cenuşă, devenind pământ. Lichidele inflamabile produc asupra noastră cea mai puternică impresie, amintind rudenia aparent antagonică între iapă şi foc. Spectacolul dramatic prin excelenţă este incendiul unei corăbii în plină mare. Omul este prins între două catastrofe complice. În fine, lucrul e clar: soarele iese din ocean, între foc şi apă există o frăţie secretă.

Încep să înţeleg. Cum poate totuşi poetul să cânte elementele, când ele apar ca nişte simple idei?

Ai zis bine „idei”, apăsând asupra aspectului numenal, însă mare poet este acela care le „vede”.

Noi de multă vreme nu mai percepem aerul şi ca atare n-avem nici senzaţia justă a apei. Pentru peştele din mare, apa e un aer dnspirart şi respirat, pentru noi vizibil şi totdeodată oribil prin densitatea lui. Dar peştele care eşuează pe uscat e speriat de sicitatea aerului nostru, care pentru el e o apă corosivă, arzând viscerele. Marea este într-un cuvânt atmosfera fiinţei acvatice, aerul este oceanul nostru. Suntem Nerei şi Nereide ai unui lichid sublimat, iar vântul şi ecourile reprezintă undele respective. Sau cum zice Delille: De tes ondes, sur nous s’élèvent d’autres cners. Dieu, de ton océan, fit l’océan des airs.

Dar cum poate fi reprezentată apa?

În multe chipuri. Poeţii ou percepţia vie a miraculosului elementar au evocat apa ca substanţă primordială, cum a făcut, înainte de Goethe, Calderon de la Barca în La vida es meno, personificând-o şi punând-o să se declare principiu universal: Duhul Domnului insuflat de sine însuşi plutea pe deasupra apelor care sunt faţa abisului.

Azi metoda aceasta e dificilă; reprezentăm apa ca natură, atribuindu-l o moţiune lirică.

Ce vrea să zică, domnule profesor, lirismul apei?

Dumneata ştii prea bine că nimic nu are pentru noi vreo semnificaţie dacă nu-l expresia unui Eu. Personificăm. Apa e şi ea o fiinţă proteică suapinând şi făcând confesii compuse din numele Spiritului universal. Apa e „animal” (având anima) şi în acesit sens e sălbatecă sau civilă.

Mă surprindeţi, domnule profesor, n-am auzit până acum de apa civilizată.

Fiindcă nu faci analiza cuvintelor. Ai răbdare. Îndeobşte poetul are preferinţă pentru apa ca forţă instinctuală, simbolizând sedimentarea materiei. Paul Valéry zice: Oui! Grande mer de délires douée.

Marea este aşadar prima dezlănţuire incultă a sufletului cosmic. Aşa cum tunetele şi huruiturile acuză procesul vulcanic, urletul marin atestă ivirea unei materii plastice. Natura elementară e o junglă în care urlă apa şi focul.

Prin urmare agitaţia înseamnă sălbăticie, iar calmul cultură.

Nu tocmai. Sălbăticiunile se remarcă printr-o placiditate stranie. Apa poate fi şi ea hieratică şi desigur că lichidul primordial a început cu faza inertă. O nemişcare totală a mării ni se pare suspectă, operă ia unei puteri iraţionale, de aceea paradiisiacul mării pacifice visate de Dante turbură: Guido, i’vorrei che tu e Lapo ed io Fossimo presi per incantamento, E messi în un vascel ch’ad ogni vento Per mare andasse al voler vostro e mio.

Fundul mării, fiindcă se gândeşte ca fiind stătător, inspiră aprehensiune. Apa lui e moartă, o vale a Iosafatului pentru înecaţi şi corăbii: Ein grosses Grab ist Meeres Grund. Ein Kirchhof Meeres Spiegel.

Aşa spune Freiligrath, ca să nu mai cităm pe alţii. Cu aceste premise poţi descoperi însuţi ape turbulente.

Întâi, fireşte, marile fluvii. pe care cei vechi le credeau izvorâte din rai.

Ascultă versuri de Walt Withman: Sunt râuri care brăzdează ogoarele cultivate din Ohio sau pădurile, Sunt unele care coboară din trecătorile Coloradului, ieşite din izvoarele zăpezilor veşnice, Sunt unele care curg pe jumătate ascunse în Oregon sau departe spre sud, în Texas, Sunt unele la nord, care-şi fac drum până la Erie, Niagara ori Ottawa, Sunt unele care se aruncă în golfurile Atlanticului şi de acolo în marea întindere sărată.

Apoi cataractele, cascadele, torentele, izvoarele.

Mi-aduc aminte de un stih citat de Delille: Le vers, comme un torrent en roulant doit tanner.

Torentul atrage atenţia asupra dizolvării gheţarilor, semnalează aşadar trecerea catastrofică de la un stadiu la altul. El e titanul apelor. Cascada e puţin revăzută, trasată ca o draperie fluidă, inspirând impulsii juvenile: Klar und wie die Jugend heiter, Und wie murmelnd süssen Traum, Zieht der Niagara weiter, An des Urwalds grünen Saum.

Strofa e din Lenau.

Aş vrea acum exemple de apă „civilizată”, cum spuneţi d-voastră.

Ţi-l dau imediat ohi’ar cu cascada. Baudelaire îşi imaginează în Rêve parisien un peisaj cu desăvârşire artificial, teribil zice el fiindcă natura a fost abolită. În loc de arbori sunt coloane, în loc de stânci, ziduri geometrice de marmură şi metal. Orice vegetaţie neregulată, exclusă. Suntem într-un regim de arhitectură curată. Aci» fireşte, cascadele sunt operă de inginerie şi sugerează sufletul noţional: Babel d’escaliers et d’arcades, C’était un palais infini, Plein de bassins et de cascades Tombant dans l’or mai ou bruni; Et des cataractes pesantes, Comme des rideaux de cristal, Se suspendaient, éblouissantes, A de murailles de métal.

De ce numeşte Baudelaire această viziune „terrible paysage”?

Pentru că artificiul e total. Excesul de logică e ilogic. Izgonirea radicală a spontaneităţii fenomenale dă naştere unui sentiment de tristeţă. De aceea, cântând canalul de la Tirianon, Samain remarcă:

L’eau divinement triste du grand canal.

Numai divinităţile pot fi într-adevăr aşa de impasibile. În fine, adaug eu, lacurile vulcanice rotunde ca o oglindă. Bazinurile, cişmelele intră în grupul depozitelor şi debitelor de apă sociale. Apa devine o maşinărie muzicală cu timbre variate şi ca «tare capătă şi individualitate. Una are un susur pueril, alta hârâie senilă. Cum zice Palazzeschi despre cişmeaua ftizieă din curte: Dio santo, quel suo ctemo tas sire mi fa mordre.

Mariniştii, simboliştii, dannunzienii au cântat cu predilecţie fântânile în care apa e captată în simulacre de divinităţi şi monştri marini, vărsarea fluviului constituind o scenerie.

Culmea impresiei de artificialitate o dă gheaţa, pe care conştiinţa ne-o prezintă drept apă solidificată. Aci intră în afară de impresia obiectului lustruit ca o oglindă aruncată pe sol şi uimirea pe care o provoacă metamorfoza. Surpriza este mică la spiritele prozaice, viţiate de ştiinţă, însă cine-şi păstrează inocenţa nu poate să nu se turbure în faţa unei aşa de stranii schimbări, care aduce aminte că momentele sunt periclitate, fumul putându-se lichefia, lichidul solidifica şi solidul evapora. Peisajul hibernal a atras îndeosebi pe pictori şi Aert van der Meer s-a specializat chiar tratând perspectiva mirifică a patinajului. Faţă de torentul tunător amintind instabilitatea fluidului, gheaţa este apa devenită parter. Goethe era entuziast de patinaj şi punea eroii să se dea pe gheaţă, ţinându-se de mână, noaptea pe lună (Wilhelm Meisters Wanderjahre, II, 5). Toma Nour al lui Eminescu îşi cumpărase şi el patine şi zbura astfel pe câmpiile de gheaţă ale Siberiei spre Polul Nord. Insă înainte de el Klopstock, ironizat de Platen ca „deutscher Magister în Hamburg”, eînta patinajul şi pe patinatori (Der Eislauf, Die Eisläufer), (recomandând „oţelul întraripat”, „oothumii de apă”, id est patinele care fac drumurile de nea să scârţâie: Wie schweigt um uns das weisse Gefild, Wie ertönt vom jungen Froste die Bahn!

Spuneţi-mi şi de celelalte elemente!

Oh, inutil a inventaria universul. Vei înţelege singur că dacă apeşi bine plastic asupra ideii, lutul lipsit de orice formă geometrică şi orice structură, în care se converteşte tot ce e vegetal şi animal, garoafă, pasăre colibri, om, stânjeneşte spiritul nostru. Pare cu neputinţă ca o negaţie atât de brutală a spiritului să absoarbă în ea toate formele. Mă mărginesc să ating în treacăt un sens rezultat din amestecul lutului cu apa.

Noroiul?

Da. Îmi permit să te întreb ce sentiment stârneşte aceasită materie?

De repulsie, îmi închipui. De obicei opunem noroiul stelelor.

Se-nţelege, steaua e cristalul incandescent, noroiul materia opacă. Dar şi lutul ar fi ostil luminii. Repulsia cred eu că vine din faptul unui amestec ce alterează calitatea fiecărui dintre elemente. Lutul arid e un mineral care în cantităţi mari înfăptuieşte un peisaj, cum e acela chinez. In această materie plastică se pot tăia pereţi. Apa singură posedă puritatea ei. Noroiul e o confuzie între două elemente care aruncă spiritul în incertitudine, o alterare şi a apei şi a pământului, nepromiţând nimic.