XIII. TRUCURI POETICE.

Când vorbeaţi de mobile, domnule profesor, mă gân-deam la Rondelul lucrurilor de Al. Macedonski: Oh! Lucrurile cum vorbesc şi-n pace nu vor să te lase: Bronz, catifea, lemn sau mătase. Prin grai aproape omenesc.

Îmi pare că exprimă un sentiment încercat de mine, dar care nu se explică prin cât aţi spus până acum. Înţeleg poezia apei, dar mătasea, ce spune ea?

În sine ea nu spune nimic, decât din punct de vedere estetic. În universul poeziei lucrurile capătă semnificaţia cea mai puternică dacă se impregnează de fiinţa noastră. Magnetismul care interesase aşa de mult pe romantici e o noţiune oe-şi poate găsi aci o aplicare. Lucrurile se polarizează în jurul nostru, se constituie în interior şi devin atât de personale încât vorbesc despre noi în absenţa noastră. Ele se fac coerente şi nimic nu se poate deplasa fără a provoca goluri. Sfărâmarea unităţii produce consternare şi durere. Un proiectil sparge un iatac, smulge tavanul şi o parte din pereţi, pendulul continuă însă a bate, fotoliul sade lângă sobă, totul e aşa de viu, că nu-ndrăzneşti a desfiinţa fragmentul. O zi de şedere, într-o cameră de hotel şi camera s-a familiarizat cu noi, s-a orientat spre fiinţa noastră morală. Despărţirea devine penibilă. Ei bine, un adevărat truc liric este de a face inventare de interior, autobiografii prin materii. Mace-donski învăţase. Acest meşteşug, cu toate că în fond era foarte indiferent la tot ce depăşea conturul său fiziologic.

Eu cred că există un sentiment al lucrurilor.

Nu ne ocupăm aici de sentimente, deşi fără îndoială rezultanta unghiului de vedere e o emoţie. E vorba de o poziţie fizică faţă de elemente, din care decurg apoi stări complexe. Le vase brisé de Sully Prudhomme intră în procedeul acesta. Cu un gest poetul remarcă apartenenţa obiectului la un interior. Vasul e spart cu o lovitură de evantai: Le vase où. Meurt cette verveine, D’un coup d’évantail fut fêlé; Le coup dut effleurer à peine, Aucun bruit ne l’a -révélé.

În jurul vasului, imaginaţia noastră evocă pe ceri.

În acelaşi caz este atunci lampa lui André Chénier; Souffle sur ton amour, ami, şi tu me crois, Ainsi que, pour m’éteindre, elle a soufflé sur moi.

Evident. Nu animism este aci, lucrurile neavând existenţă independenţă, ci un proces de cristalizare externă după numărul nostru interior.

Alt truc liric este a remarca desuetudinea obiectelor.

Dar nu pricep totuşi de ce numiţi asemenea procedeu un truc?

Pentru că printr-o simplă mişcare deliberată un lucru trece din universul prozei în acela al poeziei. E o procedare oarecum facilă, cu toate acestea fundamentală. A descoperi într-o odaie un gramofon cu pâlnie şi fotografii de la 1900, puse pe un schelet ele. Sârmă, iată un prilej de humor liric. Cocteau a uzat abundent de el. „Berlina” lui Pillât din Aci sosi pe vremuri e un astfel de obiect desuet.

Însă a evoca trecutul, decrepitul, mi se pare o metodă romantică.

Nici n-am spus altfel. Romantismul, ca stil, e trucul descoperirii aspectului mişcător al existenţei. Este şi un truc clasic, acela de a remarca stereotipia vieţii. De la antici până azi, nici un poet n-a putut ocoli eîntarea anotimpurilor. Orice sforţare de a eluda calendarul e neserioasă şi salvarea poetului se face numai prin acceptarea adâncă a fatalităţii. Anotimpurile sunt reale ca şi ideile platonice, poetice prin chiar convenţionalitatea lor. Şi tocmai în naiva sistematizare tetralogică a anului stă poezia. Tema unui Thomson poate fi reluată orieînd cu succes. Fără nici o frică de retorică, Mallarmé acceptă diviziunile calendaristice, încercând doar personificări corijate, în sensul că nu toamna e melancolică ci primăvara faţă de o iarnă logică: Le printemps maladif a chassé tristement L’hiver, saison de l’art serein, l’hiver lucide.

A te supune la mişcarea siderală înseamnă a conferi fenomenelor un aer sacramental.

Cum vrei. Ieşirea cu plugul, secerişul, culegerea viilor, vegetarea ia vatră, iată patru tablouri banale şi tocmai pentru aceea inevitabil poetice. Ceea ce mi se pare curios este consacrarea în anume spaţii a unor gesturi lipsite de valoare calendaristică aiurea. Astfel în poezia occidentală m-a izbit frecvenţa imaginii spălării rufelor. O găsim la Heine: Die Mägde bleichen Wäsche, Und springen im Grass herum.

La Alfred de Musset: C’est une belle perspective, De grand matin, Que des gens qui fond la lessive Dans le lointain.

La V. Hugo: Laveuses qui, des l’heure où l’orient se dore, Chantez, battant du linge aux fontaines D’Andorre.

La Théodore de Banville: Bassin où les laveuses Chantaient, insoucieuses, En battant sur leur banc Le linge blanc!

În fine, chiar şi André Gide vorbeşte undeva de zgomotul „des battoirs des laveuses”.

Dacă aci se poate vorbi de truc, el constă, la urma urmei în a introduce un gest aparent trivial într-o operaţie sacerdotală a solemniza faptul. Mi se pare că printre gesturile de panou simbolic avem şi noi spălatul.

Nu-mâ aduc aminte.

Colo-n vale la fântână Două fete spală lână.

Într-adevăr. Alte trucuri curente sunt diminuarea şi mărirea, fie vizuală, fie acustică. V. Hugo are obiceiul de a cultiva „colosalul”, „enormul”, „gigantul”.

La salle est gigantesque; elle n’a qu’une porte; Le mur fuit dans la brume et semble illimité.

Lorenzo Mascheroni, înaintea lui, punea o omidă la microscop şi vedea coama ei de păr ca o pădure deasă de stejari şi pini. Heine măreşte colosal dimensiunile florilor: Rosen, wild wie rote Flammen, Sprühn aus dem Gewühl hervor; Lilien, wie krystallne Pfeiler, Schiessen himmelhoch empor.

Se poate mări şi intensitatea sonurilor şi cine aude ţârâitul greierilor, hârjâitul frunzelor, creşterea ierbii ori muzica astrelor separă anume fenomene acustice spre a le propune conştiinţei. Metoda se rezumă la a analiza miracolul lumii prin stricarea proporţiilor. Abatele Zanella”, în secolul trecut, a cântat microscopul cu peisajele sale: în faţa (lentilelor) firul de păr Devine uriaş ca un pin; iar picătura de apă Apare limpede în fund şi cristalină Ca o mare cu o mie de vietăţi.

În cazul viziunii microscopice urieşenia e o chestiune de relaţie. Sala gigantică evocată de V. Hugo e mai mare decât orice sală posibilă la orizontul nostru, firul de păr nu devine pin decât fiindcă noi, ca în cutare basm de Goethe, ne-am coborât la dimensiunile firului. A-ţi imagina proporţia furnicii înseamnă a vedea în firele de iarbă o junglă înfricoşătoare.

Dar trucul micşorării în ce constă?

Mai ales în a te îndepărta de orizontul normal, a privi lucrurile à vol d’oiseau, de pe vârful de munte. Petrarca a făcut aceasta şi după el atâţia poeţi, printre care Bmineseu şi Macedonski.