XII. INSTRUMENTELE MUZICALE.

Domnule profesor, aţi vorbit mai înainte de ariston, în universul poeziei sunt şi instrumente muzicale?

Bineînţeles!

Dar ce semnificaţie pot avea?

Aici e greu de răspuns exact. Un lucru este sigur: convenţia lirică îngăduie foarte puţine instrumente.

Probabil unul este vioara.

Printre instrumentele ou ooarde. Vioara şi violina.

E acelaşi lucru!

Nu tocmai. Petică, de pildă, evoacă vioara: Viorile tăcăură. O, nota cea din urmă Ce plânge răzleţită pe strunele-nvechite.

Termenul „vioară” are o accepţie afectivă şi duce gân-dul la romanţele sfâşietoare cântate de lăutari. Nu simţul muzical e interesat, căci dimpotrivă execuţia lăutarilor e în general trivială. Afectează tristeţa trivialităţii însăşi. Prin urmare suntem în zona poeziei anostităţii şi a tragicului cotidian. Dimpotrivă, violina” face să tresară instinctul nostru melic, promite un glas mai pur pentru vorbirea lirică.

După câte pricep, putem să împartem instrumentele muzicale în două: instrumentele ca mobile familiare şi vocile instrumentale.

Nu clasifici rău. Iată, de pildă, pianul. El e o mobilă depozitând istoria sentimentală a femeii casnice, momentele ei patetice. Ca şi flaşneta, el sugerează existenţe secrete şi banale. Salvatore di Giacomo nu se sfieşte să transcrie în dialect o astfel de emoţie: Nu pianefforte’ e notte sona luntanamente, e’a museca se sente pe ll’aria suspira.

De pian se leagă „delirul” romantic al fecioarei, prevestit la noi pe la 1850 de Radu Ionascu, dezvoltat în urmă de Bacovia, în poezia căruia clavirislta se aşează exaltată şi despletită între luminări, în faţa instrumentului: Un larg şi lung salon vedeam prin draperii, Iar la clavir o brună despletită Cânta purtând o mantie cernită Şi trist cânta, gemând între făclii.

Se schimbă chestiunea când e vorba de orgă. Ea exprimă elanuri lirice de valoare universală, reprezentând o polifonie de care sufletul nostru are nevoie spre a se transcrie. Orga e un instrument coral, mistic, tunător haotic, având trebuinţă de bolţi mari şi fiind adesea însoţită de glasul copiilor ori al credincioşilor, eîntind „Aliluia”, precum zice Mörike: letzt die Orgel hell erklingt, Man freudig Halleluia singt.

Revenind la instrumentele cu coarde, nu violina deţine primatul ci viola.

Într-adevăr, serafimii înlăcrimaţi ai lui Mallarmé cântă din astfel de instrumente: Rêvant, l’archet aux doigts, dans le calme des fleurs Vaporeuses, tiraient de mourantes violes, De blancs sanglots glissant sur l’azur des corolles.

Iconografia mistică ne arată că îngerii cântă cu felurite varietăţi de luth, unele de fantezie, toate în orice caz ghicindu-se a emite sonuri mai grave, ca de violoncel. Ceea ce se evită e stridenţa. Pricepi de ce?

Fiindcă stridenţa, cum spuneaţi altă dată, e prea feminină şi pecaminoasă şi aci sunt necesare instrumentele asexuale, profunde fără a răscoli patimile.

Începi să prinzi limbajul. Flautul, printre instrumentele de suflat, are acest caracter pur. Dar fiindcă am ajuns aici, spune-mi cu ce cântă îngerii teribili, arhanghelii?

E simplu. Cu trâmbiţa, cu tuba. Cei şapte îngeri din Apocalips, după desfacerea pecetei a şaptea, încep a trâmbiţa: „Ett Vidi septem illos angelos qui adstant în conspectai Dei, quibus datae sunt septem tubae.

Primus igitur angelus clanxit, et facta est grando et ignis, mista sanguine.”

Victor Hugo are de asemeni o viziune grandioasă a trâmbiţei justiţiare: Je vis dans la nuée un clairon monstrueux.

Divina tuba are, ca şi Vioara şi orga, o rudă degenerată, trâmbiţa de cazarmă, care însă, asemeni caterincei, sună adesea în poezia simbolistă.

Sugerând monotonia vieţii de garnizoană, dezrădăcinarea fiilor de ţărani, provincia etc.

Printre instrumentele cu ecou afectiv, variabile după loc şi timp, sunt cornul vânătoresc, evoeînd toamna, le cor de chasse: Les cors, les cors, les cors. Mélancoliques!

Buhaiul copiilor, cimpoiul pascal cântat de G. Pascoli: Udii tra il sonno le ciaramelle ho udlto un suono di ninne nanne.

Şi în fine oricare altul putând vorbi sentimentului. Insă în toate aceste cazuri ele sunt simple mobile sonore. Totuşi ştiu un emiţător de unde modulate, care posedă o valoare lirică excepţională: clopotul.

Este drept că a fost foarte cântat de la Schiller încoace.

Adu-ţi aminte de Edgar Poe: Oh, the bells, bells, bells, What a tale their terror teils Of despair!

E un adevărat delir. Într-adevăr clopotele, prin sonoritatea lor prelungă, stârnesc panică. Marile clopote mişcă aerul în unde şi neliniştesc nu numai timpanul prin neobişnuita presiune asupra urechii, ci dau funcţie acustică epidermei în general. Aerul e ca o apă de mare. Când apa e liniştită, avem impresia a o domina. Dacă însă se agită, ea ne dislocă, devenind terifiantă. Clopotul produce un vânt, geometric modulat, răscolind adâhcul nostru liric. Goethe în Die wandelnde Glocke narează cazul unui copil ameninţat de mamă-sa că va fi urmărit de clopote şi prins, dacă nu merge la biserică. Şi copilul crede aceasta, date fiind tăcerile şi schimbările de intensitate ale undelor.

Dacă e vorba de clopote -nebune, atunci vă amintesc pe acela din Notre Dame de Paris de V. Hugo.

Nu clopotele sunt nebune, ci clopotarul. Trăind într-un regim acustic violent, clopotarul nu mai poate suferi liniştea, care îi irită haotic timpanele, el intră în delir, caută să se mişte şi muşchiular după regimul undelor. D’Annunzio a analizat în Campane efectul delirant pe care rezonanţa clopotelor o are asupra clopotarului. Totdeodată a dezvoltat impresia de propagare aeriană a sunetelor şi de convertire a lor într-o fulguraţie de ecouri.

Dacă e vorba de fulguraţie şi de teroare, pot să citez versurile lui Al. A. Philippide care vorbesc chiar de o posibilă grindină de clopote: îndată clopotele au să zboare în cavalcadă către soare şi-au să se-ntoarcă liniştit, la trap, Să ne cadă pe caip, Să ne cadă pe cap!

Este, în fond, ideea din Goethe. Interesantă e o poezie a lui Mallarmé, construită pe observarea că urechile clopotarului de jos nu recepţionează decât indistinct sonul clopotului pe care îl mişcă şi care e perceptibil pentru timpanele îndepărtate. Clopotarul ia parte la mişcarea undelor numai muşchiular. Din acest caz de fizică acustică, poetul a scos un simbol: idealul, inaccesibil acelui care îl propagă: Le sonneur effleuré par l’oiseau qu’il éclaire, Chevauchant tristement en geignant du latin Sur la pierre qui tend la corde séculaire, N’entend descendre à lui qu’un tintement lointain.

Într-un cuvânt, care sunt, domnule profesor, instrumentele muzioale.de oea mai înaltă valoare lirică?

Mi^e teamă că în ultima analiză trâmbiţa şi clopotul. Cel mult admit şi un luth uriaş. Trâmbiţa e vestirea schimbării regimului acustic al universului, clopotul e revoluţia sonoră, viola recompoziţia aerului într-o ondu-laţie inteligibilă.