I. Strămoşi, părinţi, fraţi şi surori

Siretul împarte Moldova la epoca în care se naşte Ion Creangă în două ţinuturi fundamental deosebite. Pe stânga lui, mergând înspre gură, se rostogolesc coline aride, egale, în chipul valurilor rotunde ale unei smoale. Priveliştea e de o măreţie barbară, care înspăimântă. Satele, mizerabile, răsfirate, aproape nu se zăresc, cu toate că surele coame ale dealurilor sunt în genere fără păduri. Pusta iluzionează, spinările par cupolele unei biserici subterane cu mii de turle rămase la suprafaţă şi când oraşul răsare între văi, el pare colosal, mirific şi nu e în realitate decât un târg ticălos. Omul călare de pe deal are proporţii de statuie, căruţa pare rădvan. Chiar de la albia Siretului, râu lung, rămuros, cu luncă lată înverzită de sălcii şi plopi, încep iezăturile. Pe lângă Prut, Jijia îşi răsfiră afluenţii încărcaţi de lăculeţe ca pe nişte rădăcini cu tubercule. Solul argilos împiedică scurgerea apelor şi când ploile sunt mari, tot ţinutul e un smârc. Apa e sălcie, rea, seceta sinistră, inundaţia infernală şi omul înoată sau în colb sau în noroi. Dinspre răsărit vin iarna viscole grele, mirosind asiatic. Pământul face grâu bun şi prieşte viţei, încât ţăranul duce viaţa obişnuită a locuitorilor de sol agricol, muncind brutal sub arşiţă, câştigând puţin şi, neputând să strângă, trăind iarna într-un fel de somnolenţă. Faţă de românul dinspre crestele munţilor, care înfăţişează tipul arhaic al dacului, acesta de aici continuă probabil pe scit. Dar în vreme ce autohtonul de la munte trăieşte, prin firea lucrurilor, într-o societate strânsă, în luptă doar cu natura sau cu năvălitorul de la şes, aici, în această stepă, unde în ere tulburi nu s-a putut lucra pământul, s-a vorbit totdeauna de triburi alergătoare după pradă. Chiar dacii se amintesc sub numele carpilor şi costobocilor. Au venit apoi cumani şi pecenegi şi noul scit, tătarul.

Tradiţiei îi place să descopere unităţi etnice la temeiul oraşelor. Iaşul 16 G. Călinescu ar fi municipiul iassienilor, Bârladul ar fi fost în evul de mijloc un stat. Ca tip, ţăranul, păstrându-şi individualitatea sa daco-romană, începe să aducă aminte că nu suntem departe de marile stepe din preajma Pontului Euxin. Cât despre oraş, el e mai pestriţ şi plămădeala seculară n-a stins cu totul culorile din care s-a făcut. Cetăţeanul e tolerant faţă de străin. Nu numai fizionomia oamenilor e deosebită (femeile sunt sau slabe, cu faţa anguloasă şi gura tăiată larg, sau, fiind împlinite, adesea cu maxilarul de jos proeminent), dar şi aspectul moral. Locuitorul dintre Siret şi Prut are un accent dialectal exagerat şi e de o indolenţă nervoasă, uşor izbucnitoare. Nu se mănâncă seminţe ca peste Nistru, dar se vorbeşte clocotitor, inconcludent şi nu se îngăduie nimănui să stea deoparte fără atitudine. Cei mai mari boieri stăpânitori de moşii au fost în partea aceasta, curtea cu clasa privilegiată tot aici. De unde un aristocratism stăruitor, purtări blânde şi pline de fineţe la foarte mulţi şi, fireşte, afectarea dispreţului de golănime la cei ajunşi.

De la malul celălalt al Siretului se ridică deodată munţii. De sus, din Maramureş şi Bucovina, până jos o spinare lungă de creste lasă coaste de o parte şi de cealaltă, în Transilvania şi în Moldova, despărţite de văile înguste ale râurilor. Moldova, Bistriţa şi Trotuşul, curgând pieziş înspre Siret printre pereţii înalţi ai munţilor, sunt drumurile mari ale masivului format din vârfuri dinţate, trecând uneori de două mii de metri şi asupra cărora Ceahlăul, deşi mai puţin înalt faţă de altele, ca Ineu, care trece de 2200 m, dă iluzia a domina maiestuos, fumegând de nori ca un vulcan, văzut pe timp senin chiar din câmpie.

În mijlocul însuşi al şirei muntele e calcaros, simulând cetăţi fantastice de piatră şi râul trece printre pereţi de stâncă apropiaţi în chipul unor coridoare colosale. Jnepii şi ienuperii se caţără până sus şi se prind şi de crăpăturile povârnişurilor. Păduri negre de brazi, de fag, uneori şi de stejar acoperă ca nişte armii dese totul, făcând ţinutul de nestrăbătut.

Brazii sunt aşa de drepţi şi crestele aşa de multe, încât ceaţa se târăşte printre periile pădurilor ca aburii. Apele curg peste bolovani, tăindu-şi albii înguste la trecători, cauzatoare de clocote şi spume şi se rostogolesc prea repede acolo unde valea se lărgeşte, destăinuind prin Ion Creangă (Viaţa şi opera) rotocoale neregularitatea fundurilor. Neputându-se tăia drumuri largi pe poalele munţilor, se dă drumul copacilor retezaţi pe apă şi omul însuşi coboară cu ajutorul plutei pe Bistriţa. Acolo unde pădurea se mai potoleşte puţin, se zăresc doar păşuni, pe care turmele se mişcă asemeni unor furnici albe. Satele nu apar decât pe marginea apelor şi mai în jos, unde valea se lărgeşte deodată între ridicături mai dulci. Intreaga vale este însă o albie pietroasă, care la o năvală a apelor se preface în fluviu, pe care în vreme obişnuită râul şerpuieşte. Satul e doar o ceată de case care se urcă pe unde pot pe pereţii văii, căutând să fure câte o bucată de povârniş mai dulce drept ogradă. Casa trebuie să fie uşoară şi propriu-zis înfiptă, ca să n-o arunce în apă un bolovan de sus.

Oamenii de aici, din amândouă laturile munţilor, sunt din aceeaşi familie. Sunt tăietori de lemne din păduri pe care le strâng în plute şi le dau drumul de-a rostogolul pe Bistriţa, peste nahlapi şi genuni.

Toporul lung, cu ascuţiş ca un cioc, intrând iute şi adânc în lemn, este instrumentul oricui. Tot omul ştie să călărească şi chiar femeia, îmbrăcată într-un veşmânt făcut din ie şi fotă în două culori negru şi roşu încalecă. Alţii stau cu turmele la păşune, pe care apoi iarna le coboară la vale, peste Siret şi uneori mai departe. La Iaşi se află un drum al sării (Sărărie) şi unul al păstorilor (Păcurari, cu două veacuri în urmă: Puţul lui Păcurar). Se fac brânzeturi şi se lucrează lâna. Casele sunt mici, ca nişte jucării, din bârne încheiate, apoi lipite cu humă şi văruite şi cu o prispă joasă în faţă. Acoperişul ţuguiat e din stuf, ori mai degrabă din şindrilă. In partea ardelenească prispa formează o lojă minusculă sprijinită pe câţiva stâlpi sculptaţi într-o geometrie simplă.

Inăuntru sunt încăperi puţine, două odăi, chiar şi una şi cuptorul interior ocupă o bună parte. Tavanul e din grinzi; ferestrele, foarte mici.

Mobilele au forme rudimentare, preistorice şi sunt din lemn masiv cu oarecare crestături. O masă, un scăunaş, un chivot ciudat de lemn, o vârtelniţă, astea sunt cam toate. Lucrurile se atârnă de grinzi sau se grămădesc într-o cămară. Omul mai doarme şi pe cuptor, iar vara, de-a dreptul pe prispă. Casa aceasta mică, deosebită de cea de la deal şi câmp prin curăţenie şi un vădit stil arhaic, e făcută ca să poată încălzi 18 G. Călinescu bine pe om în timpul lungii ierni. Ea e înrudită cu coliba borealilor.

Omul intră aplecându-se şi se trage să hiberneze lângă foc sau chiar deasupra lui şi, ca tuturor să le fie bine, se-ndeasă în aceeaşi încăpere unul într-altul toţi ai familiei. Necultivând pământul şi fiind silit să-şi cumpere bucatele, munteanul e industriaş. Femeia toarce lână şi ţese şi adesea, iarna, când n-au altceva de făcut, mai torc şi bărbaţii. Oamenii se duc cu toporul la pădure, se coboară cu plutele, mână turmele, fac caş, merg cu oile la iernat, se duc să-şi vândă produsele la târguri. Femeia nici ea nu stă locului şi munceşte aproape cât un bărbat. In lipsa omului, care e mai totdeauna dus, ea reprezintă familia şi, ca atare, aleargă, cumpără, vinde, trăieşte ca o adevărată văduvă. Casa este curat depozit: de lânuri, burdufuri de brânză, piei, blănuri, bucate, de ceea ce urmează a se vinde şi de ceea ce e de trebuinţă omului, care trăieşte tot pe drumuri, spre a se hrăni. Familia nu se adună laolaltă decât rar. Ciobanul stă la colibă, cu copiii mai mari, iar nevasta acasă, cu cei mai mici. Intâlnirile sunt ritmice, calendaristice, în dependenţă de transhumanţă. La munte, păstorul, care stă aproape de cer, sau lemnarul, care repede toporul într-un copac, n-are prilej sau vreme de vorbe. Deci omul de munte este tăcut.

Viaţa lui este rânduită după o economie milenară şi, ca atare, e automatică. De unde un spirit refractar, un dispreţ de omul de câmp şi rezistenţa la orice element alogen. Munteanul se însoară în cuprinsul stirpei sale şi-şi cunoaşte rubedeniile până la a noua spiţă. Işi păstrează portul şi limba şi-şi aprinde în codru focul cu amnarul, iar nu cu chibritul. Ca orice om care munceşte liber şi face negoţ, e plin de mândrie şi ceremonie. Oamenii de munte sunt foarte mulţi urmaşi de răzeşi, adică un fel de boieri de ţară, iar boierii adevăraţi nu le-au dat porunci niciodată, fiind propriu-zis nişte ţărani mai cu vază. Ţăranului de aici îi place aerul răcoros, izvorul limpede, pădurea cu miros de brad, îi place ninsoarea şi biciuirea aerului, drumul pietruit şi floarea de păşune, cojocul bun, căciula, iţarii de noaten şi priveşte cu silă băltoaca de la câmp, arşiţa, ţânţărimea, apa băhnită. Căruţa îl hurducă, calul îl poartă cu demnitate. Tăcerea munteanului nu e posacă. Vorbi-lon Creangă (Viaţa şi opera) rea nu se face însă cu volubilitate şi improvizaţie, ci în forme condensate. Pentru fiecare raport există formule străvechi, aproape rituale şi acestea sunt proverbul, zicătoarea. Ţăranii de la munte se pişcă în chipul cel mai obiectiv cu putinţă şi fără nici o invenţie, se pişcă folcloristic.

Fără îndoială că mulţi oameni de la munte s-au tras spre Prut şi alţii de jos, mai degrabă orăşeni, s-au suit la munte. Peste Siret sunt mai mult sau mai puţin aceiaşi moldoveni ca şi între Trotuş şi Bistriţa.

Totuşi, adevărata Moldovă, aceea tăcută, patriarhală, cu verbul scurt şi muşcător, se află între Suceava, Fălticeni şi Piatra-Neamţ, cu ramificări în sus şi la coborâş pe partea transilvană a munţilor. Gradul de autenticitate se poate determina, când graniţele s-au risipit, prin structura spiritului: o stăruinţă în automatism, arhaitatea, oroarea de amestecătură, gândirea obiectivă şi expresia proverbială, asta e Moldova de munte; indolenţa, gândirea gregară, ideologia pătimaşă, sentimentalismul, mica rezistenţă la infiltraţie, expresia confuză, abundentă, curat subiectivă, asta e Moldova dinspre deal şi şes. Povestitorii sunt aproape toţi de la munte.

Strămoşii dinspre mamă ai lui Ion Creangă s-au tras pe partea moldovenească a munţilor de prin Maramureş pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, cam între 1784-1788 (38). Era după răscoalele moţilor şi ei ziceau că fug din pricina papistăşiei. Este cu putinţă ca propaganda pentru lărgirea unirii cu catolicii să fi luat, după răzmeriţă, un avânt supărător pentru românii de sub munţi, de obicei foarte păstrători de datini. Din Ardeal s-au strămutat familii întregi de mocani, un Dediu, un Ciubuc Clopotarul, un Creangă cu toţi ai săi şi alţii neştiuţi. Au plecat cu bucate, cu turme cu tot şi Ciubuc era atât de avut încât oile şi vitele lui au umplut precât îşi aduceau aminte cei mai tineri dintre băjenăriţi munţii Hălăuca, Piatra lui Iepure, Bârna-riul, Cotnărelul, Boampele. Păstori, ei au rămas în apropierea graniţei, risipindu-se de-a lungul Bistriţei sau cel mult pe valea Neamţului. Locurile şi obiceiurile nu erau aici decât prea puţin deosebite de cele de dincolo, toată coama munţilor cu coastele sale alcătuind o singură ţară etnică. Familia dinspre mamă a lui Creangă se poate socoti dar 20 G. Călinescu curat ardeleană, de vreme ce moşul însuşi, tatăl mamei, venise, odată cu părinţii, de dincolo. Capul familiei băjenărite se chema Ion Creangă şi fiindcă trecea cu patru copii David, Nică, Vasile şi Petrea putem presupune că era în vârstă cam de 30 de ani. La 1831, când catagrafia îl arăta ca nevolnic, trecut ca vârstă, să tot fi avut peste 70 de ani.

Cu Ion ar fi venit şi doi fraţi, Ştefan şi Gheorghe. Ştefan răposa în 1855 în vârstă de 84 de ani. Născut deci pe la 1771, el era flăcăuandru când descindea din Ardeal, puţin mai răsărit decât nepoţii săi de frate.

Copil, povestitorul ar fi putut foarte bine cunoaşte nu numai pe tatăl mamei, dar şi pe unchiul moşului, trei generaţii înaintea sa. Dar de strămoş el nu aminteşte nimic, fie că nu-l văzuse la faţă, fie că şi după catagrafie (199) genealogia e încurcată. Familia era într-adevăr cren-goasă. O ramură se lăsa pe lângă Braşov (38), iar în scriptele privind judeţul Neamţ găsim mulţi Creangă, fără legătură vădită cu trunchiul.

Totuşi, că din bătrânii descălecaţi de peste munţi trăiau încă pe când povestitorul era copil, sau măcar nu murise de mult, stă dovadă pomenirea de către David Creangă, bunicul, a lui moş Dediu din Vânători, care, prin urmare, era o figură cunoscută în mintea tuturor. Ion Creangă cu fraţii şi copiii lui s-a aşezat în Pipirig, sat smârcos, inundabil, precum numele-l arată, pe apa Neamţului, nu departe de valea Bistriţei. Comuna era alcătuită din cătunele Pipirig, Plotonul, Boboeşti, Agapieni, Cujbeni, Piţilăgeni şi Tărăţeni. Ion e înscris în catagrafia din 1820 a judeţului ca fruntaş, în 1831 ca bătrân, fără putere. Gheorghe, frate-său, în 1820 e mijlocaş, în 1831 bimic. Ştefan, la 60 de ani, în 1831, era holtei. A doua generaţie este înfăţişată prin David Creangă şi fraţii săi (Nică, Vasile, pe care povestitorul îl numeşte odată Alexandru şi Petrea), veniţi şi ei odată cu părintele lor din Ardeal.

Dintre fraţi, David e cel mai cu vază. In 1820 era fruntaş, de pe la 1828 înainte este vornic, adică primar. Nică şi Vasile au neveste şi copii, căsătoriţi la rândul lor şi cu altă generaţie de copii, încât arborele devine stufos. Cât despre David, însurat cu o Nastasia, acesta are şase copii, de vârste foarte felurite, făcuţi pe toată întinderea lungii lui vieţi. Smaranda e mama povestitorului. In vremea zaverei, la 1821, Ion Creangă (Viaţa şi opera) David fuge de răul turcilor, care veneau să jefuiască Pipirigul, cu nevastă-sa, cu Smaranda şi cu un frate al acesteia, Ioan. Intr-o albie, pe prispă, uitase pe o Ioană. Avea atunci, deci, trei copii şi ceilalţi sunt veniţi mai în urmă. Pe Vasile şi pe Gheorghe îi dăduse înainte de 1848 la şcoala lui Balş din Broşteni, la învăţătorul Nanu, care profesa de la 1840. Deci aceşti copii erau născuţi înainte de acest an, fiindcă altfel s-ar fi întâlnit în şcoală cu Dumitru, copilul cel mai mic, coleg de clasă cu povestitorul şi totuşi unchi al lui. Vasile, de pildă, se însura în 1849 cu Maria, fata popii din Borca. Dacă ar fi avut atunci vreo 20 de ani, se născuse prin 1829. Nu prea deosebit la vârstă de el trebuie să fi fost Gheorghe, căsătorit întâi cu o Smarandă, în 1850, apoi cu o Ecaterină.

Va fi preot la paraclisul spitalului din Neamţ şi bun prieten al povestitorului, care îi va spune „bădie”, deşi părintele îi era unchi. Nastasia, nevasta lui David, era ea însăşi o ardeleancă a acelui Ciubuc, coborât de peste munţi odată cu Dediu şi cu Creangă. Ciubuc nu era însă nici tatăl Nastasiei şi nici bunicul Smarandei, ci, bunicul mâne-ta, Smărandă”, adică bunicul Nastasiei şi mai limpede „unchiul unchiului mamei mele”, adică al Smarandei, de unde urmează că, neputând fi el aşa de bătrân încât să fie moş de moş, era un colateral, un „unchi”, adică fratele tatălui ori mamei Nastasiei. Dealtfel, Ciubuc n-a avut nici femeie, nici copii şi spre bătrâneţe, cuprins de gânduri cucernice şi-a dat toată averea Mânăstirii Neamţului şi s-a călugărit. Clopotul bisericii din Pipirig, „unde se prăznuieşte hramul sfântului mare ierarh Nicolaie”, s-a făcut cu cheltuiala aceluiaşi Ciubuc, la anul 1818, spre pomenirea răposaţilor Aron monahu şi Mia monahia (144). Ca Ciubuc să facă clopot întru amintirea unor decedaţi, monahi, e necesar să ne închipuim că aceia îi erau rude. Intr-adevăr, David Creangă povestea că Ciubuc se călugărise „mai cu toţi haidăii lui”. Tot Ciubuc ar fi făcut, după Ion Creangă povestitorul, un clopot mare la Mânăstirea Neamţului, pe care îl trăgea singur, de unde şi porecla de Clopotarul. Evlavia îi venea mocanului călugărit şi din împrejurarea că era cam rubedenie cu mitropolitul Iacob Stamati, ardelean şi el şi fost călugăr la Neamţ de asemeni. Dar înainte de a părăsi viaţa mireană, Grigore Ciubuc 22 G. Călinescu fusese om de omenie şi gazdă mare. Vestea bogăţiei şi bunătăţii sale ajunsese până la vodă, care ar fi tras odată în casă la el şi l-ar fi întrebat, mirat, cu cine ţine atâta amar de bucate. Ciubuc ar fi răspuns: „Cu cei slabi de minte şi tari de vârtute, măria-ta” drept care vodă l-ar fi bătut pe umeri şi i-ar fi zis: „Ia, aista-l om, zic şi eu!” Şi lui Ciubuc i-ar fi mers vestea de „omul lui vodă” şi dealul dinspre Plotonul, pe care era casa lui, s-ar fi chemat, din pricina aceea, Dealul Omului. De e ceva adevărat în această anecdotă, e greu de spus. Cine putea fi domnul? Scarlat Cal-lmah, Mihai Şuţu? Creangă îi dă numele fabulos de Ciubăr-vodă. Tot ce se poate reţine de aici este că mocanii se simţeau oameni tari şi slobozi şi ideea de a primi în casă pe vodă nu li se părea de râs.

Figura lui David Creangă răsare destul de limpede din Amintirile nepotului său Ion. Era om aşezat, liniştit la vorbă, aşa de liniştit, că scotea din sărite pe slaba de înger Nastasie. Ştiuse puţină carte încă din Ardeal, dar nu era în stare decât să citească, fără să scrie. Când era necăjit, deschidea Vieţile sfinţilor şi se mângâia că osândele mucenicilor erau mai grele decât ale sale. Işi dăduse toţi băieţii la şcoală şi se ajuta cu ei în socoteli. Chiar Smaranda învăţase singură să citească pe lângă fecioru-său Ion. De bună seamă că David avea oi pe undeva la munte, de pe urma cărora făcea negustorie. Cultivarea pământului în părţile acelea este ceva cu totul accesoriu. El venea din când în când la târg, la Neamţ, luând-o de-a lungul râului, cu caii legaţi unul de coada altuia prin căpăstru şi încărcaţi cu desagi şi se oprea o zi, două la ginerele său Ştefan din Humuleşti. Un băiat, Vasile, îi era pe Bistriţa, la Borca, Gheorghe urma să se facă preot, pe Dumitru tocmai umbla să-l dea la şcoală în iarna lui 1848. Se îmbrăca ţărăneşte, cu veşminte şi încălţăminte făcute în casă. Când copiilor le trebuiau opinci, mergea cu cuţitul în cămară şi scotea o piele de porc sălbatic, din care croia încălţămintea, legând-o cu aţă de păr de cal. Pentru înfăşurarea fluierelor folosea obielele de suman alb, care dă membrelor inferioare înfăţişarea picioarelor de ied. Fără îndoială că purta plete ca în Ardeal, fiindcă şi copiii aveau părul lung, iar mijlocul şi-l încingea cu o cingătoare lată de piele. La biserică se închina pe la icoane, Ion Creangă (Viaţa şi opera) şi, când avea pricină cu cineva, umbla după împăciuire. Casa îi era mică, precum sunt toate prin partea locului şi cuptorul era locul de cinste. Cămara era plină cu ce alcătuieşte averea omului de munte, cu piei, desagi, sumane, ceară, lână. Se găseau chiar şi doftorii empirice, precum dohot de mesteacăn, bun pentru râie.

Nastasia, strănepoata lui Ciubuc Clopotarul, era, după ce făcuse şase copii, o femeie simţitoare, care lăcrăma din nimic. Nu mânca de milă carne de vită şi bocea toţi morţii, rude şi străini, din cimitir. După atâta maternitate, se mai prăpădea încă pentru copiii copiilor. Singurătatea, lipsa oricărui exerciţiu al sentimentelor, într-o viaţă petrecută numai cu torsul, cu ţesutul, cu grelele treburi ale casei, dau femeilor de ţară astfel de descărcări afective. Se pare că, zdruncinată după atâţia prunci, Nastasia înfăţişează şi un caz de slăbire nervoasă. Era, cum se zice, o femeie fără minte, care se pierdea cu firea plângând la orice prostie şi faţă de care David putea trece cu drept cuvânt ca un om înţelept. Constituţia ei nervoasă a trecut şi la fată, Smaranda, care dezvăluieşte tulburări mai grele.

Ginerele lui David Creangă, soţul Smarandei, era un Ştefan a Petrei, zis şi Ştefan sân Petrea Ciubotariul, pentru că era la rându-l feciorul unui Petrea Ciubotariul. Precum se vede, cineva din neam făcuse odată ciubote. Şi cum porecla o poartă strămoşul însuşi, care era însă gospodar, înseamnă că exercitarea meşteşugului trebuie împinsă în veacul celălalt. Dar moldovenii purtau pe atunci opinci, încât comerţul cu ciubote nu putea să prospere. E de bănuit deci că şi familia ginerelui era descinsă din Ardeal, de unde au venit mai toate meşteşugurile.

Deşi David nu pomeneşte în Amintirile nepotului de aceasta, e foarte firesc, cunoscând sistemul închis al familiei ardeleneşti, ca David să fi ales pentru fata lui un consanguin. Fiind proaspăt venită de peste munţi, familia lui David trebuie să fi fost privită, cum se obişnuieşte, cu oarecare împotrivire şi ca Ştefan să îndrăznească să ceară pe Smaranda lui David, fruntaş în Pipirig, se cade să presupunem afinităţi de origine şi de situaţii sociale. Faptul însuşi că David Creangă, deşi venit de aiurea, ajunge vornic în satul de alegere, dovedeşte că G. Călinescu revărsarea ardelenească fusese puternică şi că satele din această regiune, puţin populate înainte, căpătaseră o structură transilvană. Numele Dediu, bunăoară, stăruie şi azi în părţile Neamţului, fiindcă moş Dediu se lăsase la Vânători, lângă Humuleşti. Strămoşul, Ioniţă Ciubotariul, care ar fi avut oi, moare la Humuleşti în 1831. Lăsa doi copii, ştiuţi, pe Petrea, moşul povestitorului, pe care acesta putea să-l cunoască, fiindcă bătrânul murea la 10 ianuarie 1846 în vârstă de 60 ani, după date încă nesigure (200) şi un Luca sân Ioniţă Ciubotariul, care în iarna anului 1831 se afla cu oile la iernatic pe moşia Tăuteşti din judeţul Iaşi, iar în primăvara lui 1832, aflându-se încă tot acolo, făcea plângere că a fost trecut cu birul şi la Humuleşti şi la Tăuteşti.

Dacă jalba e scrisă (precum se pretinde) chiar de el, atunci ştiinţa lui de carte destăinuie, ca şi în cazul lui David, ardelenia lui. Petrea, moşul lui Creangă, era spre sfârşitul vieţii om sărac, fiind scutit de bir. Familia se ramifică stufos şi povestitorul se găseşte a avea numeroase rubedenii. Luca avusese un fiu, Cosma, văr dar cu tatăl lui Creangă.

Petrea însuşi, moşul, are trei fii, pe Vasile, pe Andrei şi pe Ştefan, câteşitrei cu multă progenitură. Vasile era „fratele tatei cel mai mare” şi era însurat cu mătuşa Mărioara, de la care avusese patru copii (Ion, Maria, Ana, Smaranda). Creangă îşi aminteşte de Ion, Ion Mogorogea, văru-său, cu care mergea la scăldat. Andrei este „fratele tatei cel mai mic”. Insurat cu vestita Măriuca, avusese doi copii, pe Paraschiva şi pe Chiriac. Ciubotarii erau însă numeroşi şi printre ei se află chiar şi un diacon. Chiriac, vărul lui Creangă şi fiu al Măriucăi şi al lui Andrei, îşi trage numele de la moşul său, Chiriac Ciubotariul. Din chiar Amintiri aflăm că „mătuşa Anghiliţa lui moş Chiriac” era o femeie de înţeles. Şi Chiriac acesta era, prin urmare, o rubedenie. In sfârşit, Ştefan, fratele mijlociu dintre feciorii Petrei, va avea opt copii.

Caracterul familiei dinspre tată poate fi determinat în linii generale. Câteşitrei fraţii erau gospodari cinstiţi şi la o petrecere în Fălticeni la o crâşmă din uliţa Rădăşenilor, numai Ion Mogorogea, dintre toţi tinerii chefuitori, nu „furluase” nimic din cămara crâşmăriţei. Ca să fie oameni cu stare în locurile acelea, unde nu se prea face cultură a Ion Creangă (Viaţa şi opera) pământului, trebuie să fi fost harnici. Ştim că Humuleştii se află în apropierea Târgului-Neamţ (azi unit cu el), de care-l desparte apa Ozanei. Pământul e humos şi dealurile au din această cauză înfăţişare ruinoasă. Ceva mai sus, peste pârâu este Vânătorii-Neamţului, în jos, Săcăluşeşti. Năruitura Cetăţii Neamţului apare din cauza dealului ros şi vizitat de vite de o falsă sinistră măreţie. De jur împrejur sunt mânăstirile: Agapia, Văratecul, Secu, Neamţul. Locuitorii se îndeletnicesc mai ales cu industriile legate de materiile prime ale muntelui. Răzeşi fără pământuri, humuleştenii vând vite, cai, oi, porci, brânzeturi, ulei, lână şi îndeosebi fabricate ale lânii, ale cânepii şi gogoşilor de mătase, „sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare de borangic”, pe care le vând la târg şi la mânăstiri, sau mai departe, la iarmaroace, de-a dreptul sau prin negustori care vin să ia „giguri de sumani şi lăi şi de noaten, care se vând şi pănură şi cusute”. Răzeşi e un fel de-a vorbi. Humuleşti, Pipirig, Galu, Plotonul, Târgul-Neamţului însuşi erau moşii ale Mânăstirii Neamţ.

Târgoveţii negustori plăteau o dare către sus-numitul aşezământ, cei care aveau velniţă şi vindeau la târg rachiu şi holercă erau datori să dea atât pentru polobocel şi poloboc. In sfârşit, dădeau dijmă din toate, plăteau adetiul casei şi erau îndatoraţi să prăşească păpuşoiul de pe locurile mânăstirii, să care lemne, dar şi să ia cât le trebuie. Locuitorii nu erau legaţi pământului, făceau industrie casnică şi negoţ şi cu vremea uitau să-şi plătească darea, care era mică. Se ciorovăiau cu mânăstirea, preferând-o totuşi eventualului hrăpăreţ posesor. Aveau case, pometuri, porumbişti proprii, pentru care plăteau, se vede, un mic bezmăn, putându-le vinde (236). Orice casă este, în epoca aceasta a copilăriei lui Creangă, un loc unde toată lumea şi fete şi băieţi şi femei şi bărbaţi toarce lână. Războaiele umblă întruna. Pivele bat mereu pe marginea apei. Chiar şi în Târgul-Neamţ, sat mai mare, cu casele pierdute prin livezi, se lucrează lâna. Sunt acolo ţuţuienii, veniţi şi ei tot din Ardeal, care „se ţin de coada oilor”, mănâncă slănină râncedă şi fac ulei în teascuri. Alţii, condrenii, au mori şi pive pe Nemţişor. Câteşitrei fraţii învârteau probabil negustoria, de unde porni-26 G. Călinescu rea comercială la urmaşi. Moş Vasile dădea sumanii la piuă în Condreni şi-l scotea spre a-l vinde, precum limpede se-nţelege din Amintiri.

Smaranda lui Ştefan ţesea sumani, îi nividea, îi croia şi-l trimitea la iarmarocul din Folticeni. Ştefan umbla prin târg „cu cotul subsuoară”, după cumpărat sumani, ceea ce înseamnă că vindea nu numai ce ţesea Smaranda, dar cumpăra ieftin de prin partea locului ca să vândă mai scump la iarmaroc. Mărioara lui Vasile mai semăna şi cânepă şi fără îndoială că fiecare avea câte-un loc, pe departe, de semănat puţin nutreţ. Creangă şi-l aminteşte pe Vasile şi pe Mărioara ca pe nişte oameni cărpănoşi şi pe drept cuvânt, căci oricâtă strică-ciune ar face un copil mâncând cireşe din pom şi călcând cânepa, un om bun nu vine la casa fratelui cu vornicul şi paznicul să ceară plata pagubei. Ştefan a plătit, dovedind supuşenia faţă de fratele cel mare. Măriuca a lui moş Andrei ne e arătată ca femeie pricinaşă, ca una din cele „care scoate mahmurul din om”. Pentru o pupăză furată din pom sculase tot satul în picioare. Ştefan avea ceva stare, câştigată cu munca lui ori primită drept zestre, având în vedere că tată-său murise sărac. Intâi avea oi la stâna din dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei. Strungarul lui Ştefan se chema Vasile Bordeianu. Avea de asemeni vaci. Iarna mergea în pădure la Dumesnicu şi se întorcea noaptea îngheţat şi plin de pro-moroacă. De bună seamă aducea lemne din pădure, dacă nu cumva lucra acolo. Aveau în casă ce le trebuiau: lemne la trunchi, slănină şi făină în pod, brânză în putină, curechi în poloboc şi de Crăciun tăiau porcul. In Valea-Sacă, aproape de Topoliţă, aveau un loc de semănat, unde tocmeau ţigani la prăşit. Tot acolo sau într-altă parte Ştefan semăna ovăz, pe care-l cosea singur, de unde se poate trage încheierea că avea şi cai. Păpuşoiul îl semănau humuleştenii şi pe lângă case.

Era şi-n grădina lui Ştefan. Casa, socotită ca de fruntaş, era mai o colibă, cu o căciulă mare de şindrile şi alcătuită dintr-o singură odaie mare, cu două ferăstruici deoparte, în lung şi una la un căpătâi şi dintr-o tindă ocupată pe jumătate de cuptorul care îşi avea gura şi o parte din trup în odaia cea mare. Tavanul era de grinzi şi cuptorul era lipit cu humă. Lucrurile de prin casă erau puţine şi primitive: o Ion Creangă (Viaţa şi opera) laiţă de stejar greu, o masă tot de stejar, roata de tors, războiul şi desigur paturi pe lângă pereţi, pentru culcarea celor aproape zece fiinţe.

Cu toată puţinătatea ştirilor şi nesiguranţa lor, putem să ne facem o idee satisfăcătoare asupra existenţei soţilor Ciubotariul. La ţară şi mai ales la munte şi în vremea aceea, viaţa se desfăşura după un tipar străvechi, nemişcat. Intre 20 şi 25 de ani feciorul se însoară.

Către vârsta de 30 de ani începe să devină flăcău tomnatic. La 16-

18 ani fata se mărită. Peste această etate e o piatră în casă. Dacă e adevărat că Petrea Ciubotariul s-a născut la 1786 (lucrul nu e dovedit, dar în linii generale probabil, de vreme ce „bătrânul” a murit în 1846, să zicem de 60 de ani), atunci, admiţându-l căsătorit la 20 de ani, deci în 1806, putea să aibă pe întâiul copil, pe Vasile, în 1807, pe al doilea, pe Ştefan, în 1808-1809. Să zicem 1810. Data căsătoriei lui Ştefan este iarăşi uşor de ghicit. Smaranda a fost rodnică şi nu e nici o îndoială că a conceput din anul întâi al căsătoriei. Dacă Ion Creangă, copilul cel mai mare, s-a născut în martie 1837, atunci, afară de cazul că ar fi fost un prunc înainte, dar mort din leagăn, Ştefan şi Smaranda s-au luat în anul 1836. Mireasa, care putea să aibă între 16 şi 18 ani, s-ar fi născut între 1818 şi 1820 şi deosebirea de vârstă dintre soţi ar fi cea obişnuită, de aproape zece ani. Ştefan a Petrei a murit în 1858.

Chiar presupunând că s-ar fi căsătorit la 30 de ani şi totuşi, când murea n-avea cu mult peste 50 de ani. E şi mai firesc să admitem că n-avea nici această vârstă. Cât despre Smaranda, ea trăia, bolnavă de patru ani, în septembrie 1858 (228) şi nu mai trăia în 1864 (190). Oricât i-am mări vârsta la căsătorie, ea n-a trăit mult peste 45 de ani. Mai puţin însă e foarte probabil că da, ţinând seama de sănătatea ei şubredă.

Ştefan arată a fi fost om de treabă, în felul cum sunt oamenii de treabă pe la ţară. Era un om care nu se întreba de ce trăieşte şi dacă mai este pe lume şi alt chip de a vieţui. Mulţumit că are curechi în poloboc şi brânză în putină, da din mâini să le aibă mereu. Astfel de oameni se-nsoară fiindcă aşa face toată lumea, fac copii ca toată lumea şi muncesc din greu cum fac şi alţii. Roata existenţei îi întoarce mereu, 28 G. Călinescu fără să le dea răgaz să se întrebe dacă sunt sau nu fericiţi. O înţepenire în formele apucate, care uneori merge până la încăpăţânare, ţine loc concepţiei de viaţă a oamenilor mai luminaţi. Dintr-un fel de economie biografică, mulţi vor să vadă în Ştefan pe omul întunecimii, cu care se războieşte Smaranda, cea aducătoare de lumină. Contrast artificial. Nici Ştefan nu pune beţe-n roate viitorului copiilor, nici Smaranda nu visa ceea ce era să se-ntâmple. In fond, Ştefan, om ca toţi oamenii, ştia ale lui. El ştia că un bărbat trebuie să se-nsoare şi s-a însurat. Ştia că trebuie să facă copii şi a umplut casa. Până se năşteau copiii, el umbla după treburi, pe la târg, pe la pădure. La ţară numărul de copii nu înspăimântă şi cum la început soţii Creangă au vreo patru băieţi, Ştefan e vesel. Işi şi făcuse socotelile lui ţărăneşti cum să se ajute cu ei. De aceea când Ion e măricel şi Smaranda îi dă zor să-l trimită la şcoli, Ştefan e contrariat. El se bătea cu gândul să-l mâne cu cârlanii. Toţi la ţară îşi folosesc băieţii ca mână de lucru şi şcoala e o adevărată încurcătură. Nu este vreo ură de învăţătură, ci încredinţarea că treburile gospodăriei nu se fac cu cartea. De unde ironie, ironia tipică a omului analfabet, care, neavând de gând să iasă din starea lui, nu înţelege sforţările de prisos, mai ales că el îşi face bine treburile fără şcoală. Deci învăţătura e un fel a te duce bou la Paris, unde-a fi acolo şi a te-ntoarce vacă. Totul e chestiune de „glagore-n cap”. Cutare din sat spune conăcăria pe la nunţi fără a fi învăţat pe cărţi, semn că ştiinţa de carte nu-l ceva de neapărată trebuinţă. Atâta vreme cât se admite că fiul nu trebuie să depăşească meşteşugul tatălui, raţionamentul e bun şi Ştefan nu vedea viitorul decât ca trecutul pe care-l apucase: fetele să se mărite, băieţii să semene păpuşoi şi ovăz şi să meargă la Dumesnicu în pădure, să vândă sumani făcuţi de neveste şi celelalte. Dealtfel, ţăranul cu rosturile lui are despre orăşean o părere foarte proastă văzându-l îmbrăcat subţirel şi aşteptând lefi.

Nu poate fi un om cu stare cel fără vacă, fără oaie, fără nimic al lui.

Trebuie să ne gândim că pe acea vreme de ridicare a burgheziei ţăranul nu putea respecta decât pe boierul cu moşie, care înfăptuia în mare condiţia lui. Slujbaşul, cărturarul era o slugă, un logofăt, sub starea Ion Creangă (Viaţa şi opera) lui de răzeş. De aceea şi cu drept cuvânt, Ştefan zicea în bătaie de joc lui fecioru-său: Logofete, b r î n z ă – n cui, Lapte acru-n călămări, Chiu şi vai prin b u z u n ă r i!

Ştefan ca negustor plătea patentă ca neguţător de starea a 3-a (236) avea pretenţia că ştie ce spune. Lua bani buni pe sumanii lui, brânza o avea în putină şi laptele acru prin ulcele. Rămâne pe deplin statornicit că femeia naşte copii, îi creşte, îi hrăneşte, îşi bate capul cu ei, toarce, ţese, găteşte bucate, vede, în sfârşit, de-ale gospodăriei. Aşa i-e dat femeii şi bărbatul n-are a se amesteca în treburile ei, nici a o compătimi. El îşi vede de ale lui. Şi copiilor le e dat să zburde şi să se joace cât sunt mici, ştiut fiind că atunci când vor fi mari vor fi prinşi de necazuri. Pentru Ştefan, care se-ntoarce seara acasă, nebuniile copiilor sunt o petrecere. Îi ia în braţe, îi sărută şi le dă ghes, în pofida mamei, să-şi facă de cap. Acest fel de a face în ciudă nevestei, de obicei vorbăreaţă şi cu înclinarea de a exagera pătimirile ei, fără de care însă ar muri, este şi el o desfătare dată bărbatului de Dumnezeu. Cu presupunerea, măcar simulată, că femeia e un lucru slab, Ştefan întărâtă pe Smaranda, luând cu şiretenie apărarea copiilor, în scopul de a o înfuria, ca să dea o reprezentaţie de necaz cât mai plină. Când însă copiii se întrec cu gluma, atunci, ca om cuminte, îi pune la locul lor, nu fără mulţumirea zâmbitoare pe sub mustaţă de a fi în stare, el, bărbat, săi potolească, cu un „ajungă-ţi de-amu, herghelie”, semn de autoritate, de superioritate a genului masculin. Tot în scop de iritare, Ştefan mărturiseşte faţă de biserică o concepţie demnă: biserica e în sufletul omului, iar evlavia la tot pasul, o făţărnicie. Pare că Ştefan se certa des cu Smaranda, „se bălăbănea”, însă de pestetot rezultă firea lui cumpănită şi glumeaţă. Când nu se desfăta cu ascultarea şi provocarea văitărilor Smarandei, mai mergea pe la crâşmă. Ca negustor, bea aldămaş cu muşteriii şi băutura nu putea să nu-l placă. Nevasta ţipa că e dator sute de lei pe la feluriţi crâşmari. Socotindu-se deştept pe 30 G. Călinescu faţă, din amor propriu viril, Ştefan nu putea să nu recunoască, în cele din urmă, dreptatea Smarandei. Era un om cu ideaţia grea, care mormăie îndelung când judecă şi vrea pricină mare, ca să se încredinţeze că n-a greşit, dintre aceia care ascultă şi de alţii mai în vârstă.

Faptul că frate-său mai mare, Vasile, îşi dăduse pe Ion al lui, Mogorogea, la carte trebuie să-l fi pus pe gânduri. Apoi îi vorbise David, socru-său.

Oricum, David Creangă era vornic în satul lui şi trebuia să ştie ceva.

Un om care nu dă cu parul în cap fratelui venind să ceară despăgubiri pentru o stricăciune făcută de nepot e un om de înţeles, care cugetă şi la ce spun alţii, numai vrea să se dumirească bine. Ştefan se-ntreabă dacă nu cheltuieşte banii degeaba. Când însă a ajuns la încheierea că Ion, devenit popă, ar putea să fie sprijinul celorlalţi copii, s-a lăsat înduplecat de argumentul acesta practic, pe care trebuie să-l aibă în vedere un părinte limpede văzător, fără fumuri şi însuşindu-şi punctul de vedere al nevestei puse piciorul în prag. Ion „are să urmeze cum ştim noi, nu cum vrea el”. E de crezut, precum se vede din Amintiri, că tatăl, modest în fundul sufletului, nu-şi închipuia că poate să iasă din neamul lui ceva de seamă. Băiatul i se părea leneş, bun de nimic. Altul îi fu sufletul când văzu că Ion e vrednic la carte şi cântă în biserică. La ţară, a fi popă nu e totuna cu a fi logofăt. Popa se bucură de respect, primeşte de la toţi şi e om cu stare. Dacă Ion putea să ajungă ceea ce nu gândise popă, nu era rău. Prin urmare, sub nici un cuvânt nu putem face din omul tăcut, greu la hotărâre, neîncrezător un factor de înapoiere. Ştefan, tot socotindu-se cu mulţumire capul familiei, era victima supusă a ambiţiilor şi vorbăriei Smarandei, care făcea din el ce poftea. Omul acesta, care a murit tânăr, lăsând copii mici în casă, trebuie să fi dus, propriu-zis, o viaţă de trudă, tot pe drumuri. Care va fi fost beteşugul ce l-a răpus nu se ştie şi, de vreme ce-a murit în pat străin, putem bănui o boală repede sau vreo racilă veche. Să trăieşti cu atâtea suflete într-un bordei, muncind cu coasa şi cu toporul, este un fel de a-ţi pregăti moartea. O ciubotăreasă murise de „năduşeală” (199). Ştefan a Petrei a răposat la 28 iunie după o jalbă a lui Creangă (228), la 30 iunie după o însem-Lon Creangă (Viaţa şi opera) nare a aceluiaşi (225), în anul 1858 şi s-a înmormântat la biserica din satul Prigoreni, lângă Târgul-Frumos.

Smaranda era şi ea o femeie cum sunt la ţară, obişnuită să facă copii, să nu-şi vadă capul de treburi de dimineaţa până seara, să-şi blesteme viaţa, chip de a se afla în vorbă, să-şi mustre bărbatul în privinţa copiilor. Acestui tip comun de femeie nevasta lui Ştefan îi aduce un colorit deosebit. Smaranda se simţea de neam bun. Tată-său era vornic în sat, fraţii ei ştiau toţi carte. Gheorghe, frate-său, umbla să ajungă popă, precum a şi ajuns. Alt frate, Vasile, se însoară cu fata preotului din Borca. Putem crede că avea puţină pică şi pe cumnatele ei. Măriuca îşi dăduse şi ea pe Ion al ei la carte şi umbla să-l facă popă. Aici, prin preajma mânăstirilor, a fi preot era o ambiţie răspândită. Aşadar, Smaranda îşi puse-n gând să-şi facă feciorul dintâi faţă bisericească. Părintele Ioan din sat dădea chiar a înţelege că l-ar putea lăsa pe băiat în locu-l, dându-l nevastă pe Smărăndiţa lui. Mai intrau şi motive de ordin duhovnicesc. Smaranda era bisericoasă şi grijea de suflet. Credea în iad şi în fundul lui, ca una ce citea pe ici, pe colo prin cărţile bisericeşti şi-l plăcea să facă pomeni, să ospăteze. Un fecior preot, asta îi zâmbea ca o scară la cer. Smaranda apare ca o femeie sfătoasă, chiar guralivă, plină de superstiţii patriarhale, care până şi celorlalţi l i se păreau „năzdrăvănii”. Făcea operaţii vrăjitoreşti de felul abaterii grindinei de peste sat prin înfigerea toporului în pământ dinaintea uşii sau a închegării apelor cu două picioare de vacă. Certa peretele de care se păleau copiii şi lovea cu cleştele tăciunele ţiuitor.

Descânta cu tină de pe încălţăminte. De la ea trebuie să fi moştenit povestitorul limbuţia şi plăcerea zicalelor. Smaranda îl iubea pe Ion cu deosebire, ca pe întâiul fiu şi-l zicea când se ivea soarele după ploaie: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea”. Smaranda e iute la treburi şi la vorbă şi gura ei se umple de cele mai dialectale ocări: „dormire-ai somnul de veci”, „pughibale”, „mânca-l-ar pământul”, „duglişule”, „coropcarule”. E un temperament autoritar, care preface iubirea în idee fixă şi trage pe altul în aceeaşi pasiune. Ea trece de la ameninţarea cu varga şi pedeapsa destul de 32 G. Călinescu pripită (dacă nu ne lăsăm furaţi de farmecul Amintirilor) a lăsării lui Ion, gol, pe afară, la mângâieri şi îmbunări cu plăcinte. Sufletul îi e pasionat şi stările labile şi numai munca aspră, zi de zi, o fereşte de manifestări stridente. Amintirea lui Creangă este duioasă, dar elementară, lipsită de puterea analizei. Fata Nastasiei, a aceleia care plângea de toate nimicurile, pare să fi avut o oarecare ereditate nervoasă. Atunci când răsare în paginile povestitorului ea nu avea mai mult de treizeci de ani. Pusă în alt mediu, fără greutăţile vieţii, fără copii mici, numai cu un băiat de zece ani, ne putem închipui o Smarandă pierdută în viziuni glorioase cu privire la copilul său, răpindu-l libertatea, supunându-l dintr-o dragoste exagerată planurilor ei. In fond, meseria aleasă de Smaranda pentru Ion (cu scopul de a se mândri în sat) fusese greşit chibzuită. Dacă ar fi trăit, nu l-ar fi lăsat în ruptul capului pe povestitor să părăsească potcapul şi i-ar fi căutat singură nevastă.

Meritul ei este de a-l fi dat la învăţătură. Cariera fiului se datoreşte apoi cu totul întâmplării. Dar, în fine, trăind mai mult, s-ar fi bucurat şi de noua stare. Urmaşă a lui Ciubuc Clopotarul şi a mitropolitului Iacov Stamati, ea era exaltată de mărirea clericală şi de orice soi şi se umpluse de mândrie maternă când Ion cântase în biserică îngerul a strigat spre uimirea oamenilor. Smaranda a suferit de epilepsie, într-o formă blândă, pe cât se pare. Ar fi fost bolnavă zece ani şi apoi s-ar fi vindecat (6), ceea ce este un fel de a spune că nu mai avusese crize. In septembrie 1858 Creangă se jăluia seminarului că mamă-sa e bolnavă de patru ani. După ştirile pe care le avem acum, ea era şi însărcinată, deşi văduvă. In 12 noiembrie 1858 năştea pe Ileana. Oricât de uşoară i-ar fi fost boala nervoasă, Smaranda nu putea să scape de unele tulburări psihice pe care suferinţa aceasta le dă. Măcar o umoare inegală, gust de vorbă uneori, supărare fără pricină, astea le va fi având potrivit firii femeieşti. N-a supravieţuit mult bărbatului ei, căci în august 1865 fiul se declară fără amândoi părinţii (187). După o declaraţie procurată de Zahei Creangă, ar fi murit la 15 martie 1859 la „Iaşi” (236).

Se pare că Ştefan a Petrei a avut în totul opt copii. In jalba din 1858, după moartea tatălui, Ion Creangă pomeneşte de încă „7 copii, Ion Creangă (Viaţa şi opera) toţi mai mici decât mine”, deşi unul din ei măcar ar fi murit, după ştirile noastre, demult. Ar fi o nevinovată sporire de fraţi în scopul de-a înduioşa (228). Totuşi, progenitura Smarandei n-o cunoaştem deloc bine şi povestitorul a păstrat în jurul ei o ciudată taină. Să nu uităm, dealtfel, că Amintirile lui Creangă sunt operă literară. Memoria şovăie adesea, Vasile se face Alexandru, Ioana se face Măriuca şi pruncii vorbesc ca oamenii mari. Creangă nu ştie niciodată bine câţi ani are şi se contrazice de la mână până la gură. Puţin după moartea tatălui am văzut că povestitorul arăta cum că acela murise la 30 iunie. Peste trei ani o însemnare pe o carte dă data de 28 iunie. Rămâne hotărât că Ion Creangă este întâiul copil, născut în martie 1837, sau, după o mitrică, în iunie 1839. Tatăl avea atunci 30 de ani, deci se însurase flăcău bătrân, iar mama avea vârsta de 18 ani. Întâmplările copilăriei din Amintiri par a fi luate din anii de la 1848 până la 1852, data mergerii la Fălticeni. In această epocă Creangă are „fraţi”. „Fraţii” îi spun că mătuşa Măriuca s-a supărat foc în pricina furării pupezei.

Se pomeneşte şi de „soră-mea Catrina”. E vorba şi de Zahei. Smaranda se vaietă de nebuniile lui Ion şi ale lui Zahei. In casă sunt „vreo cinci-şase” copii şi un prunc de „ţâţă în albie”. Când pleacă la Iaşi, în 1855, îl lasă pe tată îngrijorat de ce va face cu „işti vreo şase, afară de dânsul”. Creangă punea deci un număr convenţional şi aşeza întotdeauna în albie un copil de ţâţă, ca să dea icoana unei familii în care procreaţia se urmează întruna. De fapt, numai de şase copii împreună cu Creangă avem ştiri mai mult sau mai puţin limpezi. Unul e dat ca decedat. Un altul, scos de cutare biograf, e încă înnegurat.

Ni se dă ca dovedită documentar naşterea în 1842 a unui băiat Ion (199). Lucrul e cu totul de necrezut. Ori numele e rău citit, ori acest Ion nu e al Smarandei. E cu neputinţă ca părinţii să dea la doi copii consecutivi acelaşi nume, când cel dintâi n-a murit. Ion este peste tot în Amintiri Creangă. Dar un băiat, născut cam în această epocă, a fost. El trebuia să fie destul de mare după 1848 ca să alcătuiască grupul băieţilor cu care se tăinuia povestitorul în ştrengăriile lui. Acest al doilea copil masculin, oricum se va fi numit, a trebuit să trăiască în 34 G. Călinescu vremea când Creangă umbla pe la şcoală, deoarece al treilea murind înainte, Zahei singur n-ar mai fi putut îndreptăţi expresia „fraţi”. Acest frate, copil al doilea născut, poate să fi fost în viaţă la 1858, când Creangă arăta seminarului că mamă-sa mai are şapte copii. Unul fiind mort de mult, ar fi minţit prea mult punând şapte în loc de cinci.

Insă al doilea copil n-a trăit desigur prea mult, fiindcă nimeni nu aminteşte de el. Nu se poate afirma nimic, totuşi, suntem îndreptăţiţi să bănuim că dacă Creangă a moştenit boala mamei, au putut-o moşteni într-o formă oarecare, fie şi a debilităţii generale şi alţi copii.

Al treilea copil ar fi, după cercetări mai noi (199), Petre, născut prin 1843, de vreme ce a răposat în vârstă de doi ani, la 30 noiembrie 1845. Mai mult despre el e firesc să nu se ştie. Totuşi, data naşterii este îndoielnică şi se va vedea numaidecât de ce.

Zahei, al patrulea copil, s-ar fi născut la „Iaşi” în august 1839, după altă ştire la 3 decembrie 1843, fiind botezat (zice-se) la 24 decembrie de preotul Ion Nemţeanu de la Sf. Nicolai, deci, poate, de părintele Ioan Humuleşteanu de sub deal, din Amintiri, tatăl Smărăndiţei, care era paroh, naş fiind un Ion Cojocărescu (187). Născându-se Zahei în 1843, nu se poate primi naşterea lui Petre tot în 1843, afară de împrejurarea că am avea de a face cu gemeni. Este şi asta cu putinţă şi de obicei unul din gemeni are mai puţină vitalitate. Zahei, care trăieşte cam 76 de ani, fiind cel mai zdravăn dintre copii, nu prea are înfăţişare de geamăn. Este deci o întunecime în data naşterii copiilor dinainte.

Zahei apare în Amintiri ca tovarăş al lui Creangă şi dintre toţi fraţii el e acela care se află mereu lângă povestitor. Când era mic toca în stativele Smarandei, umplând odaia de larmă, ca să ţină isonul lui Ion, mai nebunatic, care hodorogea cu talanca de la oi, cu vătraiul şi cu cleştele. El însă avea faima unui copil „cuminte”. Ceva carte învăţase, fiindcă la maturitate îl vedem scriind satisfăcător de corect şi de curgător şi iscălindu-se pe cărţile fratelui mai mare, fără ca aceasta să însemne că le citea cumva. Se vede treaba că-şi făcuse socoteala c-ar putea trăi pe lângă frate-său ca dascăl. In 1865 Creangă cerând atestate de naştere pentru Teodor, Elena şi Zahei (190), poate urma Ion Creangă (Viaţa şi opera) că aceşti trei şedeau la Iaşi cu dânsul. Tocmai când Creangă stă să-şi lepede potcapul, scârbit de mizeriile vieţii diaconeşti, Zahei intră, în mai 1868, în slujba bisericii Frumoasa, cu însărcinarea modestă de paracliser şi cântăreţ. Colacii plăcuseră mult şi lui Ion şi se pare că au decis şi cariera lui Zahei, care se spune c-ar fi avut şi un glas sonor, căruia nu-l da însă îngrijirea ce i se cuvenea, fiindcă-l plăcea „să sugă”. La 31 de ani, la 8 noiembrie 1874, se aşeză la casa lui, însurându-se cu văduva unui răposat sublocotenent aşa se pretinde cam de-o vârstă cu el, doamna Maria Dumitriu (n. Gheorghiu), de aci încolo „madama Zaheia”. Comedia în trei acte Dragoste chioară şi amor ghebos, pe care o plănuia Creangă, era deci, precum se vede, o parodiere a vieţii lui Zahei. Psaltul Zărghilă se îndrăgostea de Maria Tololoiu, ofiţerească alungată de la bărbat. Tololoaia avea şi două fete şi întrebarea e dacă într-adevăr „madam Zaheia” nu avusese copii când se căsătorise cu psaltul nostru. „Vorbirea stropşită” a Tololoaiei pare a fi de armeancă ori lipoveancă. Paracliserul intră într-o societate de „senceri amici”. Când Ion Creangă a părăsit clerul, a devenit „breveta-riu la Monopolul tutunului”, adică debitant, cum se afla în toamna lui 1872. Zahei îi va fi fost tovarăş şi instrument, fiindcă după 1874 el rămâne, sub acoperământul numelui frăţesc, adevăratul negustor şi păstrează îndeletnicirea şi după moartea lui Ion (în 1902 o avea) şi, se pare, toată viaţa. Fiindcă povestitorul se constituie acţionar al „Primei societăţi de economie din Iaşi”, Zahei pune şi el ca fond una mie lei. La 1 aprilie, 1894, după 25 de ani de dăscălie bisericească, Zahei iese la pensie cu lei 55 lunar, urmând numai comerţul de tutun (200, 234). Nici vorbă că avea oarecare stare, mulţumitoare pentru puţinele lui nevoi. La o vie a lui pe lângă Iaşi mergea frate-său, Ion.

        „Suptul” absorbea într-atât existenţa bietului Zahei, încât au urmat mustrări cu ameninţări de divorţ din partea „madamei Zaheia”, căreia soţul i-a dat declaraţie cum că de la 29 iulie 1893 până la 1 iulie 1894 nu va mai gusta băuturi spirtoase (234). Contractul n-a mai fost reînnoit. Din scris, după figură, Zahei se înfăţişează ca un om blând, supus, scriind fratelui mai mare „cu tot respectul” (68), lipsit 36 G. Călinescu de invidie şi de orice aspiraţii, mulţumitsă-şi câştige o pâine pe lângă un frate ale cărui rosturi nu le pricepe. Faptul că de la el nu s-a putut scoate nimic de seamă despre Ion Creangă şi nici n-a lăsat nimic scris e o dovadă că nu înţelegea mare lucru din destinul lui Ion. Se pretinde că avea haz la snoave şi la păcăleli, dar bătrânii, mai toţi, când sunt luaţi în seamă, la băutură mai ales, îşi desfac sacul. In familia Creangă, în urma interesului neaşteptat pentru ea, fiecare spunea câte o snoavă şi dealtfel umorul nu lipsea nici unuia. Lipsea însă noţiunea înaltă a artei şi a destinului de creator. Nu e de crezut că Zahei vedea în „bădiţa” altceva decât un frate mai cu carte şi mai şugubăţ. Zahei şi-a înmormântat fratele în ianuarie 1890, fără să se prăpădească cu firea, de vreme ce întreruperea „suptului” se face în 1893. Era unul din acei oameni liniştiţi, cum sunt mulţi din bătrâni, care trăiesc mult mulţumită unei firi fără nervi. In 1918, moşneag, asistă la înmormântarea lui Constantin Creangă, fiul povestitorului. A fost văzut slab, trist, cu barba încâlcită. Fără îndoială că şi parada neobişnuită îl zăpăcise. Oraşul era suprapopulat de autorităţile civile şi militare şi de refugiaţi şi bătrânul Zahei trebuie să fi fost aiurit. Curând după aceea, la 22 ianuarie st. V. 1919, murea şi el de „accident” (147). O fotografie ni-l arată pe Zahei bătrân, uscat, osos, cu păr negru şi barbă rotundă albă, îmbrăcat burghezeşte, dar cu oarecare stângăcie duminicală. Surtucul e larg, gulerul scorţos, cravata cu picăţele şi bătrânul însuşi pare distrat de straiele de pe el. Privirea îi e sfătoasă, de om limbut şiret, stricată de un aer de moş prostănac (159).

De Catrina pomeneşte chiar povestitorul, în Amintiri, ca de o fată măricică, putând spune aceste vorbe bătrâneşti: „Doamne, cum sunt uniia de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate!”. Nu s-ar fi putut naşte decât după Zahei, prin 1844-1845 şi de aici încolo, încât la 1852, până când ne închipuim că Creangă se mai gândea să fure pupeze, putea să tot aibă cel mult opt ani. Apoi i se pierde urma până în anii din urmă ai vieţii lui Creangă. Atunci vedem, dintr-o scrisoare din 30 august 1883 a povestitorului, că Tinca (aşa-l mai zicea) era măritată cu un Mihalache şi locuia în casa de la Humuleşti. Creangă Ion Creangă (Viaţa şi opera) sfătuia pe Ileana, altă soră mai mică, s-o lase în pace ca să ţină casa în bună stare şi să se folosească de venitul ei (68). Mihalache, soţul, era un Mihail Vasiliu, zis şi Cărăşină (70). In iulie 1884 Tinca şi Mihalache al ei par să fi fost în Iaşi, se vede la Zahei (68). La 5 iunie 1888 Creangă trimitea iar îmbrăţişări Tincăi şi lui Mihalache (70), la 18 iunie 1889 Ecaterina însăşi, cu un „sărut mâinile, bădiţă Ion”, îi cerea să-l facă un anume bine, dovedind că ştia să scrie. Apoi iar dispare. Se spune (234) că, afară de Ileana, surorile ar fi murit tinere. Numai Catrina pare să fi murit cam de vârsta Smarandei. In 1893 nu mai trăia (187).

Maria s-a născut după Catrina, dar când, n-avem ştiri. Creangă nu pomeneşte nimic de ea şi până la 1855 Maria putea fi doar pruncul din albie. In 1856 se iveşte alt copil, deci naşterea Mariei trebuie pusă înainte de 1855. Mai nimic nu se ştie despre această soră, care totuşi a trăit îndeajuns şi a avut urmaşi. Se căsătorise cu un Petre Cozma, prin care avu o fată, Sofia, măritată apoi cu Anton Grigoriu şi progenitoare şi aceasta de alţi urmaşi, care acum câteva decenii, în 1924 (19), locuiau în chiar casa de la Humuleşti împreună cu mama lor. In anul 1919 şedea acolo cu fata, ginerele şi nepoţii chiar Maria, bunica, moartă în acelaşi an, prin noiembrie (174). Ea ar fi murit „asfixiată, lunecând pe gheaţă şi căzând cu capul în jos într-o fântână, unde se dusese să scoată apă” (234).

La 5 februarie 1856 s-a născut Teodor, botezându-se în 8 februarie de către preotul Ioan Grigoriu de la Sf. Nicolai din Humuleşti, naş fiind Teodor Fâcă (200). In 1865 Creangă cerea pentru el un atestat şi probabil îl ţinea în casa lui, ca şi pe Ileana, fiind copilul nevârstnic şi fără mamă. De aici încolo nu mai aminteşte nimeni nimic de el, de unde putem trage încheierea că s-a sfârşit de tânăr.

La 12 noiembrie 1858, dacă sunt bine citite documentele, s-a născut Ileana, în împrejurări triste, fiindcă n-avea să-şi cunoască tatăl, mort peste vară. A fost botezată la 15 noiembrie, tot în biserica Sf. Nicolai, de către preotul Teofan Focşa, naş fiind Ion Gafton (200). Rămânând curând şi fără mamă, Ileana e luată la Iaşi de către Creangă şi acolo trebuie să se fi aflat în 1865 şi în anii ce-au urmat, multă vreme, pentru 38 G. Călinescu că într-o fotografie ni se înfăţişează o adevărată domnişoară de vreo 18 ani, cu figură blândă, puţin măslinie, frumuşică şi graţioasă în stângăcia cu care poartă rochia cu panier, cu volane înapoi. Familia ştie că Ileana sta mai mult la „bădiţa”, la Iaşi şi se purta ca o cucoană (141). In august 1883 Ileana trebuie să fi fost nu demult măritată, având în vedere urările pe care i le trimiteau Creangă şi a lui ţiitoare: „Dorim să fii sănătoasă şi fericită, în unire cu cumnăţelul nostru, soţul ce ţi l-a dat D-zeu” (68). Acum locuia în satul Galu, din plasa Muntele, judeţul Neamţ. Bărbatul nu era preotul Vasile Ţifescu, cum deduce un biograf (200) din faptul că povestitorul adresa scrisoarea sus-numitului părinte, „pentru Elena, foastă Creangă”, care acum se chema „doamna Elena Gheorghe a Chiţei”, ci, precum se vede, un Gheorghe a Chiţei, cu care fetei nu i-a plăcut să trăiască, deşi acela era fruntaş acolo în munţi, căci s-a lăsat cu pluta pe apa Bistriţei înapoi acasă, la sora Maria (234). La moartea fratelui mai mare nu avea decât 31 de ani. Nemaiavând nici o legătură cu oraşul, îşi reluă obiceiurile de ţară şi veşmintele simple. In 1903 făcea unor excursionişti impresia unei femei blânde şi primitoare (30). In 1909, la Iaşi, cu prilejul parastasului la mormântul lui Creangă, spunea celor ce-o ispiteau o snoavă de-a lui frate-său (76). In vara lui 1919 arăta lui Tudor Pamfile lucrurile vechi de prin casă, din vremea părinţilor, aruncate acum pe afară. In iarna aceluiaşi an, la trei săptămâni după moartea surorii Maria, se stingea şi ea, înmormântându-se marţi, 16 decembrie. Avea dar 61 de ani şi trăise şi mai puţin decăt Maria.

Ion Creangă (Viaţa şi opera)