II. Naşterea, copilăria, întîia învăţătură

După propria-l mărturisire într-un început de biografie Ion Creangă s-ar fi născut la 1 martie 1837. In Albumul societăţii „Junimea” este trecută aceeaşi dată de naştere (231, IV). Insă fiindcă n-au fost la îndemână acte sigure, ştirile despre starea civilă a oamenilor mai vechi sunt totdeauna încurcate şi fiecare document nou ce se găseşte strică ceea ce părea limpede. Discuţia se urmează şi azi în jurul datelor, totul mărginindu-se la o ceartă de cifre, fără interes pentru substanţa lucrurilor, decât, poate, în măsura în care ne dezvăluie chipul cum se întocmeau actele de stare civilă în acea vreme. S-a găsit mitrica după care Ion Creangă s-ar fi născut la 10 iunie 1839. Data ar fi incontestabilă, cu toată relativitatea cu care se întocmesc asemenea acte.

Discuţia e hrănită de şovăielile lui Creangă când e vorba de a-şi hotărî vârsta. La căsătorie, Creangă mărturisea 23 de ani, ceea ce ar da ca an al naşterii 1836, fiindcă cununia s-a făcut în 1859. Era, nici vorbă, o vârstă aruncată acolo cu oarecare sporire, ca să se-înţeleagă cum că mirele e apt să devină faţă bisericească (100). In cererea de hiro-tonisire, din acelaşi an, având şi mai mult interes să nu se spună c-ar fi prea tinerel şi c-ar putea să aştepte, se arăta având „24 ani trecuţi”, de unde ar reieşi naşterea în 1835 (68). Din 19 decembrie 1877 este o fotografie descoperită de curând şi pe cartonul căreia povestitorul se însemna „în etate de 42 de ani”, născut dar în 1835 (207). Oamenilor le place uneori să se arate mai bătrâni, ca să aibă autoritate asupra altora. Când Creangă îşi punea data de 1 martie 1837 în autobiografie şi o comunica şi „Junimii”, e de crezut că atunci cel puţin se gândise bine. Se vede că a-şi spune vârsta adevărată nu-l plăcea, fiindcă din Amintiri a scos anul naşterii. La moarte se ştia că avea 52 de ani şi aşa se scria în actul de deces, al cărui informator nu putea 40 G. Călinescu fi decât Zahei (100). Asta ne readuce la 1837 ca an de naştere. Este data dacă nu cea mai probabilă, cel puţin aleasă de Creangă şi în chipul acesta intangibilă. La Şcoala normală „Vasile Lupu”, unde era director Titu Maiorescu, om cu socoteli occidentale, se vede că i s-au cerut acte, fiindcă în scriptele instituţiei este arătat, în 1864, ca fiind de 27 ani, născut la 2 aprilie 1837 (180). Dacă luna e greşită, poate fi din neatenţia slujbaşului. Un soi de document avusese la îndemână Creangă, pentru că cu un astfel de act şi cu altele ale fraţilor, scoase de bună seamă după mitrice, se prezenta autorităţii bisericeşti şi cerea atestat de naştere, ce i se da în această formă (190): „Atestaţie Prin aceasta subscrişii atestăm pentru sf-sa diaconul Ion Creangă că este fiul legitim d-lor-seale D. Ştefan sân Petrea Ciubotariul şi legitima sa consoartă Smaranda, născută David Creangă, acum răposaţi; ambii de naţiune română şi religie ortodoxă. Domiciliat în Iaşi, desp.

III-a, carele s-a născut la 1837, martie 2 şi la 7-a a acelei luni s-a luminat cu sf. botez în biserica cu patronul sf. ierarh Nicolai din comuna Humuleşti, districtul Neamţul, plasa de sus. Botezul s-a citit de sf. – sa preotul Ion Nemţeanu, fostul paroh atunci citatei biserici (acum răposat)” etc.

Amănuntele sunt de aşa fel, încât par a se bizui pe actul original însuşi, atestând că Creangă s-a născut la începutul lui martie 1837.

Rămâne numai problema zilei. Nu se explică de ce, în vreme ce atestaţia spune 2 martie, Creangă scrie 1 martie. Preferinţă pentru unitatea uşor de ţinut minte? Cunoştinţe nedivulgate de ceasul ivirii pe lume, care e mai mult din ziua de 1 decât din ziua de 2? Toate acestea sunt subtilităţi fără folos. Insă nimic nu e sigur şi ca să nu ne pierdem într-o vană „istorie literară”, fiindcă lui i-a plăcut să aleagă pe 1 martie, putem foarte bine să-l păstrăm, ca totul să rămână aşa cum a fost.

Il botezase dar tot părintele Ioan de la Sf. Nicolai de sub deal, naş fiind un Ion Cojocăreanu (200). De popa Ioan se leagă şi întâiele Ion Creangă (Viaţa şi opera) amintiri ale lui Creangă, care se încep din epoca învăţăturii de carte.

Cronologiceşte, aceste amintiri sunt tare încâlcite. După crâmpeiul de autobiografie, ar fi început să meargă la şcoală în vârstă de vreo 11 ani, deci prin 1848. Dar cum învăţăturile încep înainte de holera de la 1848 şi ţin vreo doi ani, socotind bună ordinea întâmplărilor din Amintiri, atunci Creangă, ducându-se la şcoală de cu toamnă, a început învăţarea de carte în 1846, mergând însă din iarnă şi mai târziu, în 1847, având între opt şi zece ani. Părintele Ioan, om bun, făcuse pentru şcoală o chilie la poarta bisericii, destul de încăpătoare, ştiind că avea patruzeci de ucenici. Putem să bănuim că clasa funcţiona mai înspre primăvară, când era mai cald. Invăţător era un om tânăr, voinic şi frumos, precât ni se spune, bădiţa Vasile a Ilioaiei (numit altă dată şi a Vasilcăi), dascăl al bisericii, care umbla din casă în casă, îndemnând oamenii să-şi dea copiii la carte. Numărul şcolarilor dovedeşte bunăvoinţa gospodarilor. Dascălului i se plătea un sorcovăţ de cap şi aplica nişte metode pedagogice foarte primitive. Pe nişte foi groase de hârtie, atârnate de câte-un băţ, erau scrise slovele în şir.

Dar întâi pe o foaie era făcută o cruce. Toţi ziceau „cruce-ajută” şi porneau mai departe la dezlegarea semnelor din vârful băţului şi care erau az, buche, vede, glagore, dobro, iest şi celelalte. Asta era oarecum metodul lancasterian în floare pe atunci. Copiii treceau apoi la descifrarea tăbliţelor de pe alte crăcane şi care cuprindeau silabe.

Dibuirea aceasta era slovenirea, iar foile laolaltă se chemau trătaji.

De la trătaji, nefiind cărţi de citire, treceau la ceaslov, ca să înveţe a citi cuvinte legate. Cititul era deosebit, va să zică, de scris şi Creangă nu ne spune dacă a învăţat să şi scrie. Pentru asta învăţătorii puneau înaintea ciracilor un strat de nisip într-o cutie de lemn. Oricât de hazliu ni se pare azi ca cineva să ştie să citească şi să nu poată scrie, acest lucru, mulţumită metodului, era atunci cu putinţă. David Creangă citea Vieţile sfinţilor, însă socotelile şi le făcea cu răbojul. Şi Smaranda învăţase să citească, dar de scris desigur că nu scria. Materiei fundamentale a cititului la trătaji şi ceaslov i se adăugau câteva materii secundare, cântarea la strană, mersul cu Ajunul şi cu Boboteaza.

G. Călinescu Orariul nu era din cele mai stricte. Părintele şi bădiţa Vasile cam lipseau din clas şi copiii intrau în cimitirul de lângă biserică, unde, cu ajutorul ceaslovului unsuros, striveau muşte şi bondari. Cercetarea progresului se făcea prin procitanii. In fiece zi a săptămânii se schimba o tăbliţă pe băţ, iar sâmbătă, un şcolar mai mare, un monitor, îi procitea pe ceilalţi, adică îi punea să spună lecţia şi însemna greşelile.

Metodul acesta, lesnicios pentru învăţător, s-a folosit mult în trecutul nostru şcolar, căci scriitori mai noi, ca Delavrancea, îşi amintesc de el. Ca mijloace de educaţie morală se foloseau „calul bălan”, „Sfântul Nicolai” şi colacii. Când şcolarii se purtau rău, părintele îi punea să încalece pe un fel de bancă, poreclită „calul bălan” şi-l corecta cu „Sfântul Nicolai”, un bici de curele făcut de moş Fotea, cojocarul satului. Colacii de la biserică slujeau drept premii şi îndemn la ştiinţă.

La hramul bisericii, de Sfântul Nicolaie, veneau lume multă şi feţe multe bisericeşti şi coliva era abundentă. Creangă mărturisea a fi fost un băiat ruşinos şi fricos şi de umbra lui. Dar totodată, ruşinea fiind un semn al temperamentului nervos, era în stare de împotrivire şi mânie. Procitit de un Nic-a lui Costache, rival din pricina Smărăndiţei, fata popii care urma şi ea învăţăturile bădiţei Vasile (şcoala fiind mixtă), Creangă, pe care-l numeau atunci Nic-a lui Ştefan a Petrei, ieşi într-o bună zi, prin mai, afară din clasă şi fugi de-a dreptul acasă, unde notifică părinţilor hotărârea lui de a nu mai merge la şcoală.

Firea lui Creangă se dezvăluie aşadar încă din copilărie. Născut în zodia Peştilor ca să ne exprimăm în termenii astrologici care plăceau atât lui Goethe era plin de contradicţii. Va fi sfios şi violent, simţitor şi nepăsător, încăpăţânat în urmărirea scopurilor sale, dar voind mai multe lucruri deodată, afemeiat încă din copilărie, întreprinzător, agresiv. Copilul aşa de sfios, care, numai din ambiţia de a nu călări pe calul bălan, fuge de la şcoală, va arunca potcapul, furios la întâia observaţie a superiorilor. Creangă este încă din copilărie leneş şi totuşi doritor de a învăţa carte, stăruitor încet, în tihnă. Tată-său îl crede „o tigoare de băiet” şi Creangă însuşi mărturiseşte că, pus să facă vreo treabă, o cam rărea de pe-acasă. Părintele Ioan caută să îmblânzească Ion Creangă (Viaţa şi opera) pe băiat cu făgăduieli de a-l da mai târziu pe Smărăndiţa, de a-l lăsa în locul lui la biserică. Fugarul, mulţumit, se-ntoarce în clasă. Că o fată de 11 ani se uită din când în când cu coada ochiului la un băiat, nimic mai firesc la ţară, unde la 13 ani o fată este nubilă. Interesul lui Creangă pentru fete, dus până la rivalitate, arată însă precocitatea sexuală. Acum Creangă începe să se dedea şi la scris şi să ajute pe preot în biserică, ţinând isonul şi cădelniţând.

Mergând la şcoală până-n vară, Creangă poate fi socotit acum ca absolvent al întâiei clase primare. La 23 iulie, în ziua Sfântului Foca, bădiţa Vasile e prins cu arcanul la o clacă de dres drumul şi dus la oaste. A prinde cu arcanul era, cum se vede, pe vremea lui Mihai Sturza un metod de recrutare. Şcoala se închide din lipsă de învăţător, fiindcă se vede că părintele avea el un car de minte, dar n-avea ştiinţă de carte, ca să poată face însuşi lecţii, ori n-avea vreme şi răbdare. Popa Ioan continuă să împărtăşească ciracilor săi, în chip neoficial, specialităţile sale. Îi punea să cânte la strană în schimbul câte unui colac, îi lua cu Ajunul şi cu Boboteaza. Copiii îl iubeau şi la intrarea prin case îi făceau un cordon solemn, care îl umplea de legitimă mândrie.

Neputându-se găsi alt învăţător, spre a nu se pierde anul, părintele rândui în clasă cam peste un an, deci prin primăvara anului 1848, pe dascălul Iordache de la aceeaşi biserică, dar mai bătrân. Acesta era cam fâmâit şi „chilea”, adică bea vin, din care pricină avea şi purtări mahmure. Când copiii nu pricepeau o slovă din vârful nuielei, el îi ridica de urechi până la ea şi, ca să-l iuţească la învăţătură, îi croia cu biciul de curele al lui moş Fotea. Prinzând repede scârbă pe oricine îl lua cu rău, Creangă începe să rărească dusul la şcoală, până ce, venind vara şi holera de la 1848, cursul ciuntit al dascălului Iordache ia sfârşit.

Morţii încep să se-ndesească în sat şi Ionică le cântă călare pe pârleaz: Chiţigaie, gaie, ce ai î n tigaie?

Papa puilor duc în valea socilor.

Ferice de gangur, că şede î n t r – u n vârf de soc şi se r o a g ă rugului şi se-nchină cucului: G. Călinescu N i c i pentru mine, nici pentru tine; Ci pentru budihacea de la g r o a p ă, Să-l dai vacă de vacă şi doi boi să tacă… Lacom la mâncare, vine încărcat cu covrigi şi altele de pe la pomul morţilor. Ca să-l ferească de molipsire, părinţii îl trimit la stână în dumbrava Agapiei, unde aveau oile. Holera aşa crede Creangă îl prinde însă chiar acolo peste noapte. O sete cumplită îl chinuie şi el se vaietă zadarnic, fiindcă ciobanii, adânci la somn, sforăie şi se-ntorc în neştire.

A doua zi strungarul aleargă pe jos la Humuleşti şi vesteşte pe stăpânăsău. Ştefan vine să-şi ia copilul cu căruţa şi-l dă în îngrijirea lui moş Vasile Ţandură şi încă a altuia, doctorii empirici ai satului, care-l freacă cu oţet de leuştean şi-l înfaşă într-o pânzătură unsă cu seu cald amestecat cu ceară din fagure. Tratamentul are un efect negândit şi a doua zi bolnavul se scoală teafăr şi merge şi la scăldat. Fiindcă anul al doilea de învăţătură al băiatului nu fusese deplin din cauza neiscusinţei dascălului Iordache şi Smaranda o ţinea morţiş că băiatul trebuie să înveţe carte, Ştefan se duce la un psalt de la biserica Adormirea din Târgul-Neamţului, în Ţuţuieni, nu departe de sat, la dascălul Simion Fosa, care avea reputaţia de a vorbi „mai în tâlcuri decât alţii”.

Insă dascălul cerea trei sorcoveţi pe lună şi Ştefan a Petrei socoti că e prea mult, deşi, după părerea Smarandei, nu se codea să tragă sorcoveţii la mustaţă. Astfel, Ionică rămase de capul lui până după sărbătorile Crăciunului, în cârneleagă, când veni de la Pipirig David Creangă, socrul. David se arătă gata să ducă pe Ionică la Broşteni, unde era şcoală, pe cheltuiala lui. Smaranda umplu un desag cu cârnaţi şi costiţe de porc afumate (băiatul era mâncăcios) şi bunicul cu nepotul se porniră la drum pe lângă cei trei cai legaţi unul de coada altuia şi încărcaţi cu tarniţele de lemn şi cu desagii plini de ce va fi cumpărat moşul din târg. Era ger sticlos şi Ionică fiind cu ciubote în picioare, călcând pe un lunecuş, căzu în apa Ozanei şi se udă. Bunicul îl scoase din apă, îl înveli într-o sarică flocoasă de Caşin şi-l vârî într-un desag. La Pipirig, Nastasia, femeie slabă, îi primeşte bocind.

David croieşte lui Ionică şi lui Dumitru, fecioru-său mai mic, care urma Ion Creangă (Viaţa şi opera) să meargă şi el la Broşteni, opinci din piele de porc sălbatic, Nastasia le dă obiele de suman alb şi primeneli şi a treia zi, David cu cei doi copii şi fără îndoială cu acelaşi convoi de cai, porneşte iar în sus pe apa Neamţului şi trec prin satul Boboieşti. Aici, spre izvorul apei, munţii încep să se strângă şi să se-nalţe, ca să cadă apoi mai înspre hotar, în valea Bistriţei. Drumeţii trebuiau dar să treacă dintr-o vale într-alta peste munţi şi au început a sui pe la fundul Hălăucei. Intr-un târziu, dau în sfârşit de valea cea nouă, clocotitoare de apele repezi şi coboară în satul Fărcaşa, unde dorm peste noapte la un oarecine împreună cu un popă Dumitru de la Pârâul-Cârjei, sat aşezat mai sus pe Bistriţa.

Părintele, ca mulţi dintre munteni, avea o guşă cât o ploscă, din care gârâia noaptea, împiedicând pe ceilalţi să doarmă. Şi fiindcă copiii vor fi râs sau popa însuşi se simţea neom, le lămuri tovarăşilor de călătorie, în chip de dezvinovăţire, „că e mai rău de cei ce au guşa în cap decât de cei ce o poartă pe dinafară”. David şi copiii o luară din nou la drum, însoţiţi poate şi de guşat, în sus, pe malul Bistriţei, unde drumul abia spânzurat pe marginea muntelui e foarte rău, glodos, lunecos, după vreme. Trecură prin Borca, unde apa se împleteşte cu drumul. Suntem acum în anul 1849, după Crăciun şi cum la 26 ianuarie Vasile, alt fecior al lui David, se cununase cu Maria, fata popii din Borca (199), desigur că socrul cu copilul şi nepotul se opriră la ginere. La Pârâul-Cârjei, care e mai sus, au lăsat pe părintele cu guşă, dacă au mers împreună. Apoi trecură la Cotârgaş şi sosiră, în fine, la Broşteni. Aci bătrânul aşeză pe Dumitru al lui şi pe Ionică în gazdă la una Irinuca, pe cheltuiala lui, înfăţişă pe copii profesorului, îi duse la biserică să se închine pe la icoane şi apoi îi lăsă şi plecă, urmând ca din când în când, prin oameni care au drum pe acolo, cum e obiceiul la munte, să le trimită de mâncare, fiindcă, precum fac şi ţăranii din Ardeal, cine stă în gazdă mănâncă din propriile merinde luate pe câteva săptămâni. Lucrul cel mai hazliu este că tovarăşul de odaie al lui Creangă, Dumitru, mai de aceeaşi vârstă cu el, deci de vreo 12 ani şi nu cu mult mai mult, îi este curat unchi, fiind fratele Smarandei.

G. Călinescu La Broşteni valea este destul de largă şi piscurile munţilor, împăroşate de brazi şi învăluite în ceaţă, se desfăşură treptat unele în spatele altora, părând rotunde, joase. Totuşi, când te apropii vezi că pereţii povârnişurilor sunt destul de repezi. Casele de bârne, cu ferestre cât palma, sunt risipite pe râpe de o parte şi de alta a Bistriţei clocotite, peste care trece un pod. Gardurile sunt din lătunoaie, despicături de brad înfipte la rând în pământ, din acelea care rămân după scoaterea blănilor la ferăstraie. Vremea de toamnă e mai mult neguroasă, cu ploaie măruntă. Oamenii în putere sunt mai toţi duşi după lucru, în sat nefiind pământ de semănat. Pe ici, pe colo, pe locuri mai netede, e câte un loc de păşune. Bărbaţi şi femei în port ţărănesc (ie şi fote în roşu şi negru) trec călare sau pe lângă caii cu desagi legaţi unul după altul. Se văd departe măgurile căciulite de ceaţă şi se aude câte-o bufnitură surdă de topor izbit în trunchi. Pe Bistriţa, strecurându-se printre clocote, trece câte-o lungă plută de grinzi, la coada căreia, închingat bine, ardeleneşte, stă proptit pe vâslă dălcăuşul. Casa la care fuseseră lăsaţi în gazdă Ionică şi Dumitru era căţărată şi ea sub munte, pe malul stâng al Bistriţei şi era o cocioabă mai veche decât altele. Gazda Irinuca avea bărbat şi o fată lungană şi slută „de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”. Fata împreună cu tată-său plecau de luni dimineaţa până sâmbătă seara cu doi boi la pădure, unde lucrau la ferăstrău amândoi, pe mai nimica toată. Irinuca rămânea în sat cu un ţap şi două capre râioase, care dormeau totdeauna în tindă; însă pleca şi ea pe la vecine, unde rămânea uitată. Şcoala la care aveau să urmeze copiii se afla prin preajma bisericii, tot pe stânga Bistriţei. Pe un loc mai neted, vara înverzit, se ridică o bisericuţă din grinzi de lemn încheiate, asemănătoare cu cele din Ardeal, dar fără mare ţuguitură. O tindă scundă sprijinită pe câţiva stâlpi este intrarea. Acoperişul de şindrilă destul de repede, căzând pe streşini în chip de coadă de rândunică, e străbătut cam în dreptul tinzii de un soi de foişor pătrat, cu stâlpi şi căciulă piramidală deasupra, semănând şi cu o culă oltenească şi cu donjoanele de lemn de la cetăţile medievale transilvane. Şcoala (zisă şi „pension”) era a lui Alecu Ion Creangă (Viaţa şi opera) Baloş (Balş), iar „profesor” era un Nicolai Nanu, care avea reputaţia de om „înţelept şi iscusit” şi e venerat şi acum ca întâiul învăţător pe valea Bistriţei. El preda din 1840 şi-şi sfârşea cariera în 1850, peste un an, când se vede c-a murit. O cruce de piatră pe pajiştea de lângă biserică aminteşte azi urmaşilor trecerea lui pe acolo: „Aici odihneşte/Nicolai Nanu/întâiul învăţător/în valea Bistriţei/la şcoala lui Baloş/din Broşteni/1840-1850/Această cruce/s-a rădicat/în 1906/de cei/recunoscători” (145). Noii şcolari aveau plete, cum purtau şi gospodarii şi profesorul, igienist, pune un băiat să-l tundă, Ionică şi Dumitru plânseră de frica sluţirii şi pe drept cuvânt, fiindcă operaţia se face cu foarfecele şi chiar acum, la ţară, în Ardeal, se poate admira neregularitatea cu care bărbierul improvizat taie părul copiilor.

Nanu dă celor doi copii lecţii după puterea lor şi-l pune să-înveţe pe dinafară îngerul a strigat, propriu-zis să-nveţe să-l cânte. Din nefericire, precum ştim, râia caprelor Irinucăi trecu şi asupra celor doi şi, cu toate ungerile cu leşie şi scăldările în Bistriţa rece, vindecarea nu se produse. Profesorul nu mai primea pe pacienţi la şcoală şi merindele se sfârşeau. O întâmplare supărătoare grăbi deznodământul. Jucânduse în vârful dealului, cei doi prăvăliră o stâncă de sus drept în apa învâlvorată şi lăptoasă de spume, însă prin casa Irinucăi şi prin trupul unei capre. Înspăimântaţi, ştrengarii îşi fac iute boccelele în lipsa gazdei, sar pe o plută şi pornesc în jos, spre Borca, la fratele şi unchiul Vasile.

Se îndreptase vremea, fiind aproape de Florii. În Duminica însâşi a Floriilor tăiară din nou munţii împreună cu doi plăieşi călări, înspre Pipirig. O viforniţă neaşteptată îi opreşte o noapte în drum. Nastasia boceşte când îi vede şi-l vindecă radical de râie cu dohot de mesteacăn.

În Sâmbăta Paştilor Ionică era iar la Humuleşti şi-l „trăgea” la biserică un îngerul a strigat, spre uimirea ţăranilor şi legitima mândrie a Smarandei. Toată vara şi toamna, Ionică se bucură de o justă vacanţă, dealtfel nu cu totul inactivă, fiindcă părinţii aveau nevoie de el: trebuia s-ajute la tors, la pieptănat, la năvădit, la făcut ţevi cu sucala şi alte operaţii din industria casnică a lânei. În iarnă însă Smaranda izbuti a îndupleca pe Ştefan al ei să dea pe băiat la psaltul de la biserica Ador-48 G. Călinescu mirea din Târgul-Neamţului, la Simion Fosa, care cerea trei sorcoveţi şi sfârcâia toată ziua la tabac. Aşadar, Ion a mers la psalt, care era aproape, peste apă, în iarna 1849-1850. Apoi, nemaigăsindu-se învăţător ori sorcoveţi, nu mai merge la şcoală aproape trei ani. Acum, între 13 şi 15 ani, băiatul face probabil cele mai multe din năzdrăvăniile de care vorbeşte partea a Il-a a Amintirilor. Fură cireşe din ograda mătuşii Mărioara, pupăza din pom, ajută Smarandei la tors, din care pricină primeşte de la fete porecla de „Ion Torcalău” şi se scaldă în baltă. Fetele şi îndeosebi Smărăndiţa popii, îi plac. Merge pe la şezători şi vâră mâna-n sân fetelor, chip de a le scăpa de vreun şoarec, ori priveşte la baltă, unde ele spală pânză, picioarele lor subţiri, răsfrânte în apă. Deviza lui este: Fă-mă, Doamne, v a l de tei Şi m – a r u n c ă – n t r e femei!

Creangă nu-şi aminteşte cu înfrigurare, ca Eminescu, întâia dragoste, nu povesteşte nicăieri solemnitatea întâiei sărutări, jurământul pe viaţă, credinţa în femeia predestinată. Ţăran, el are onestitate, nu adâncime pasională, pentru care trebuie şi complicaţie intelectuală. Ionică umblă după catrinţă, nu se îmbolnăveşte de tristeţi neştiute altora, nu este rănit de nepăsarea vreunei fete. Smărăndiţa nu-l displace, deşi îl atrage mai mult ideea că prin ea ar putea să ajungă popă la Sf. Nicolai.

Băiatul numai de 15 ani aleargă după fete fiindcă i s-au deşteptat simţurile, dar se gândeşte la însurătoare de pe acum. Femeia nu va fi pentru el icoană, cum nu e în genere pentru ţăran. Însurat mai târziu cu o fată delicată de 15 ani, o va părăsi pentru o ţiitoare vulgară.

Această indiferenţă respectuoasă faţă de femeie există la spiritele cele mai fine care fumegă pe o structură ţărănească. Jean-Jacques Rousseau, exaltatul, n-a fost el însuşi un cultivator al statorniciei şi emoţiilor profunde. Ion se dezvoltă deci ca un băiat comun de ţară şi nimic, multă vreme, nu va arăta la el un suflet excepţional, o minte genială.

Creangă e un exponent. Dacă sentimentul romantic pentru femeie nu încolţeşte în Ionică, se dezvăluie însă un viţiu fizic care va face Ion Creangă (Viaţa şi opera) mai târziu din el un personaj rabelaisian. Ionică e mâncău. Colacii, iar nu fiorul necunoscutului, îl duc în biserică. Devoră coliva şi se îndoapă cu alivencile şi plăcintele mamă-sii, pentru care nutreşte o mare dragoste filială, susţinută mai târziu de concepte cam inferioare, ca acela de legătură prin „carne” şi „ţâţa cea dulce”. Punând dări pe interesul cu care-l privesc fetele, fiind el frumos pe cât se pare şi fecior de oameni răsăriţi, lucru hotărâtor într-un sat, Ionică se îndoapă cu smântânică şi plăcinţioare, pe care fetele i le dau cu gândul că au să intre în socotelile lui matrimoniale. Ochiul galeş al Smărăndiţei este pentru Creangă o slăbiciune de pe urma căreia se alege cu mâncări. De o Axenia a Bordeianului el se lasă ademenit prin purcei fripţi, rămânând totuşi incoruptibil. Este şi va fi toată viaţa ca toţi oamenii mâncăcioşi, băutori, înclinaţi la obezitate roşcată vorbăreţ, plin de jovialitate şi născocitor de glume. Desigur că prin ghiduşii ajunge la alivenci. Încalţă, de pildă, mâţele cu coji de nuci, îşi face mască de scoarţă, îşi pune dinţi de fasole şi barbă de lână. Păcăleşte pe copii cu scosul sângelui din grindă. Dar când şade la masă, ceilalţi mănâncă deosebit, fiindcă altfel nu se aleg cu nimic (84). Lăcomia face din Creangă în timpul vieţii un om de basm, totuşi, fiziologiceşte, trebuie să ne gândim la o polifagie bolnăvicioasă, ce nu poate fi străină de beteşugul mamei şi al lui. Şi Smaranda trebuie să fi fost mâncăcioasă, fiindcă la ţară, unde oamenii sunt de o mare sobrietate, rar o femeie se veseleşte cu alta, fie şi de lăsatul secului, cu pui la frigare şi un cuptor de alivenci.

La 12 octombrie 1852 (după altă hârtie în 1850) se pune la Târgul-Neamţ piatra fundamentală a celei dintâi şcoli publice din judeţ. Vodă însuşi, Grigore Al. Ghica, vine şi asistă la sfinţirea paraclisului spitalului şi la aceea a temeliei şi ţine el însuşi un mic cuvânt, pe care Creangă şi-l aminteşte aşa: „Iată, copii, şcoala şi sfânta biserică, izvoarele mângâierii şi ale fericirii sufleteşti; folosiţi-vă de ele şi vă luminaţi şi pre Domnul lăudaţi”. De faţă era norod mult şi câţiva copii isonari de la biserică, printre care şi Creangă, îmbrăcaţi spre vădita mulţumire a domnului în cămăşi cu bibiluri, iţari de ţigaie şi încălţaţi cu opinci.

Dar şcoala, începută cu cheltuiala mânăstirii, nu s-a deschis atunci 50 G. Călinescu fiindcă n-avea local (234). Abia la 1 iunie 1853, clădirea înălţată de inginerul Alexandru Costinescu e în stare să primească pe şcolari. In ce clasă a intrat Ionică? Probabil în clasa a IlI-a. Anul urmat la bădiţa Vasile îi fusese socotit ca întâia clasă. Cât învăţase la dascălul Iordache, la profesorul Nanu din Broşteni şi la psaltul Fosa, fusese preţuit ca bun pentru clasa a II-a. Să fi urmat din iunie 1853 până în vara lui 1854 două clase nu pare cu putinţă, de vreme ce cursul dintr-un an era împărţit în două semestre, iar în vara anului 1854 el lua note pe semestrul II al clasei a III-a. La acea „Shola publică” veniră şi din tovarăşii de joacă ai lui Creangă, printre care Nică Oşlobanu, băiatul popii cu acelaşi nume şi Ştefan Posa. Dar erau şi străini, precum Vasile Conta, viitorul filozof materialist. Ionică, devenit leneş, fiindcă Smaranda îl râzgâia, şedea într-o bancă, probabil lungă, cu Gheorghe Atan-asiu, Ştefan Posa, Vasile Conta şi încă cu unul. Creangă se numea acum Ion Ştefănescu, după acea modă şcolară de numire care a umplut ţara cu nume monotone terminate în -escu. Şcolarii nu erau de aceeaşi vârstă, fiindcă Creangă avea 16-17 ani, iar Vasilică Conta, născut în 1845, avea numai opt ani. Era acest Conta, devenit mai târziu prieten bun şi idol politic al lui Creangă, băiatul unui popă. Colegii şi-l aminteau îmbrăcat c-un cojocel scurt. Creangă era foarte probabil cel mai mare din clasă şi ca atare, cu firea lui supărăcioasă, e de crezut că nu se putea simţi bine când, faţă de copiii mici, i se făceau mustrări.

Sunt unele obscurităţi în privinţa profesorilor. Şcoala fiind a mânăstirii, personalul didactic aparţinea clerului. Unul dintre profesori este vestitul părinte Isaiia Duhu. Dar alţii şi-aduc aminte că venea odată şi părintele Gr. Conta, care chiar făcuse cândva o oarecare mustrare lui Creangă (34). Acesta nu putea fi altul decât tatăl lui Vasilică Conta, care în anul 1854 s-ar fi mutat de la Ghindăoani la Neamţ, desigur chemat să fie de folos şcolii sau venit să-şi dea băiatul la învăţătură. Datele fiind foarte puţine şi nesigure, putem presupune deocamdată că părintele Gr. Conta a apărut în clasa a III-a înaintea părintelui Isaiia, de care se desparte Creangă când încetează de a mai merge la şcoală.

Celor 22 de elevi, cu Ion Ştefănescu, dintre care 8 lipseau mereu, li Ion Creangă (Viaţa şi opera) se preda după un program elementar, în care intra citirea după „abeţădariu”, caligrafia, aritmetica, geografia. Direcţiunea urmărea însă o pregătire sufletească creştină, fiindcă se mai preda istoria sfântă şi catehismul. Ba încă stareţul Neonil, la care sâmbăta Isaiia Duhu îi ducea pe ciraci în droagă pentru examen, dispreţuia toate învăţăturile laice, ca fiind numai „ereticii care amărăsc inima şi tulbură sufletul omului”. Disciplinele laice le-ar fi predat Isaiia Duhu cu de la el voinţă.

Totuşi, programul, precum arată actele şcolii, prevedea materiile amintite mai sus şi opinia stareţului rămâne curat personală. Părintele Duhu, om bizar, boem al clerului, independent la gândire, onest şi ţâfnos totodată, ademenea pe copii la studiul materiilor prin zmeură şi alte lucruri de mâncare cumpărate din banii săi. Asupra lui Creangă tratamentul cu alimente fu plin de roade, el fiind însemnat ca „bun” la toate materiile. La purtare era însă „rău”, începea să lipsească (173).

Părintele Duhu are o pricină cu stareţul, care-l poprise leafa de şase mii lei şi alta cu părintele Oşlobanu, pentru certarea tânărului Oşlobanu, şcolar, ca şi Creangă, plin de amor propriu. Părintele Oşlobanu afuriseşte pe Isaiia Duhu, şcolarul atins de mustrare încetează de a mai frecventa clasul şi profesorul se face, după toate semnele, cam supărăcios, de vreme ce trage lui Creangă „un pui de bătaie, aşa din senin”. Jignit, ca de obicei, Creangă face tot ce-l stă în putere ca să scape şi de Duhu şi fiindcă văru-său Mogorogea, Gâtlan, zis Zaharia Simionescu, Trăsnea şi alţi tovarăşi plecaseră la Fălticeni la „fabrica de popi”, dă ghes Smarandei să-l trimită şi pe el, mai mult spre a scăpa de şcoala din Neamţ. Insă Smaranda, ambiţioasă, înciudată probabil că nepotu-său Mogorogea umbla să se facă preot, o ia în serios şi punând în joc două mierţe de orz şi două de ovăz ca dar catihetului, îl urneşte pe Ionică la Fălticeni în toamna anului 1854.

Ce era această „fabrică de popi”? Un curs temporar, „de mântuială”, cu scopul de a catehisi, adică de a da instrucţiunea trebuitoare cui avea să se facă popă. Preotului nu i se cerea înainte vreme ştiinţă de carte oficială, ci putinţa de a sluji în biserică. Pregătirea de la mânăstiri putea merge de la superioara cultură religioasă până la neştiinţa de 52 G. Călinescu carte, acoperită de memoria rugăciunilor şi tipicului. Era vorba de a învăţa pe aceşti „cursişti”, care mai mult sau mai puţin ştiau să scrie şi să citească, cum să se poarte în biserică fără să cadă în erezie. Veneau acolo tinerei, dar şi unii mai în vârstă, însuraţi şi cu copii, doritori să se popească, în care scop cheltuiseră parale, fiindcă catihetul, adică preotul însărcinat să catehisească, primea bucuros ca plocon galbeni, cai, boi, oi, stupi şi altele. Apoi candidaţii la popie îşi pierdeau şi vremea, scumpă ţăranului. Ei voiau să scape repede. Catihet, adică preot întărit de Mitropolie să dea pregătire sumară de preot tinerilor, era atunci la Fălticeni un econom Conta, N. Conta, fecior al lui Nistor Conta şi frate cu Grigore Conta, tatăl filozofului, altul decât cel din Neamţ în orice caz (93) şi care şi-n toamna lui 1853 se afla acolo în aceeaşi calitate. Avea obiceiul să facă daruri de cărţi de vreme ce un Penticostar se afla dăruit bisericii Sf. Ilie din acel târg, iar un manual de tipic îl înmâna la 4 februarie 1855 lui Creangă însuşi (234).

El ar fi fost un om de înţeles, care pentru un bun plocon te scotea „poponeţ ca din cutie”, aşa că te puteai lăsa fără grijă „în Conta sfinţiei-sale”. Cum Creangă nu pomeneşte de alt catihet, rămâne probabil că acest Conta era profesorul propriu-zis. Dar un părinte Vasile Grigorescu, din Fălticeni, bătrân detot prin 1914, îşi aduce aminte că Ştefănescu Ion venise la şcoala lui toamna şi stătuse până la Paşti.

Ţinea minte că era bun cântăreţ, aşa şi aşa la carte şi neastâmpărat în pozne şi ghiduşii (68). Acest părinte Grigorescu era foarte tânăr în 1854, ieşit atunci din seminar. Filaret Scriban îl numise, cu începere din octombrie, supleant la şcoala catihetică (93). Dacă memoria bătrânului preot e bună şi sprijinită pe acte, cum se pare căci toate acestea le-a lăsat însemnate în nişte Amintiri e posibil ca să fi fost profesor al lui Creangă, suplinind din când în când pe catihetul titular. Propriu-zis, Creangă, june clocotitor, nu merge mai deloc la şcoală şi n-are prilej să vadă cum e faţa catihetului, deşi părintele Grigorescu credea a-l ţine bine minte. Cât despre fabricantul de popi Conta, acesta avea patima jocului de cărţi, care bântuia cu furie prin toată Moldova vremii în urma ocupaţiei ţariste. El juca stos zi şi noapte şi nu dădea decât rar prin Ion Creangă (Viaţa şi opera) clas. De la supleantul tânăr nu era mult de învăţat şi toată comedia se cam mărginea, ca pe atunci în şcoli, la ascultarea a ceea ce ucenicii silabiseau şi memorizau după cărţi, profesorul zicând doar „luaţi de ici până ici”. Nu rezultă de nicăieri că s-ar fi cerut un număr hotărât de ani de şcoală şi desigur că pregătirea candidaţilor la popie era foarte inegală. Întâi învăţau Istoria Vechiului Testament, după cartea lui Filaret Scriban, vlădica. Istoria sfântă o mai buchisise Creangă la şcoala din Neamţ şi avea chiar şi o carte din 1847, pe care în 20 martie 1854, gelos pe biblioteca lui începătoare, se iscălise cu blesteme pentru hoţul eventual, scriind că „această istorie este a me, jos iscălitului şi cine va vre ca să mi-o înstreineze să nu fie iertat de Dumnezeu şi de toţi sfinţii lui”. Elevii studiau apoi frumuseţile şi regulile limbii române după o sucită gramatică de Măcărescu. Se iniţiau în rânduiala bisericească după Manualul de tipic al protosinghelului Melchisedec. Se înţelege că se vor fi exercitat la cântări, făcând vreun fel de practică chiar la biserică, precum copiii în Humuleşti ţineau isonul la Sf. Nicolai.

Li se vor fi dat în mâini toate cărţile mânuite de preot în sfântul locaş.

Dar de ceva teologie, introduceri mai filozoficeşti prin dogme poate fi vorba? Cu şcolari tâmpi ca Trăsnea lucrul ar fi fost greu de urnit. Nu e îndoială că măcar catihisul trebuia să formeze elementul de bază. După catihisul cel mare spuneau unii cu ochii închişi cele şapte taine.

Despre Gramatica română a lui Nicolau G. Măcărescu Creangă vorbeşte cu mari sarcasme, slujindu-se de pilde scoase chiar din carte, care nu era nici mai bună, nici mai rea decât contemporanele ei. Era o gramatică abstractă, fără însuşiri pedagogice, care se mai încurca şi cu terminologia, pe atunci nesigură. Singularul se numea „singurit” şi pluralul „înmulţit” şi „pronumenii conjuctive” înşiraţi în afara exemplelor dădeau nişte silabisiri profane: me, te, lu, e, ne, ve, i, le.

Dar şi şcolarii erau inapţi pentru operaţia definirii, iar Trăsnea era pur şi simplu prostănac, deoarece prin „a scrie bine într-o limbă” el înţelegea „a scrie cu limba”.

Mai mult decât învăţăturile duhovniceşti, Ion Ştefănescu, care de prin 1855 începe a semna cu numele dinspre mamă, Ion Creangă, 54 G. Călinescu semn de nu prea multă iubire pentru tată ori de preocupări eufonice, urmează şcoala cea lumească. Toţi şcolarii în genere n-aveau gust de carte, ca unii ce credeau că pentru preoţie nu trebuie cine ştie ce pregătire. Plictisiţi de vremea şi banii pierduţi, ei se ţineau de petreceri pe la crâşmele care nu erau puţine în acel târg.

Despre Fălticenii de atunci, târg într-un ţinut de poale de munte, nu departe de apa Moldovei, unde dealurile prin împrejurimi ating patru sute de metri, ne-a lăsat o imagine vie scriitorul german Wil-helm de Kotzebue (100). Sâmburele orăşelului îl alcătuieşte uliţa cea mare, cu prăvălii, mai toate de lemn, învelite cu şindrilă şi rareori cu tinichea lucitoare la soare. O streaşină largă cade în faţa prăvăliilor, cele mai multe crâşme ţinute de evrei. Incolo, târgul e un sat mai răsărit, cu căsuţe pierdute printre mari livezi, în care hanuri lipite cu lut pe jos ţin loc de hoteluri. Odată pe an, însă, la Sf. Ilie, Fălticenii se umpleau de larmă neobişnuită, fiindcă atunci se ţinea vestitul iarmaroc. Uliţele nepavate, pline de colb, începeau să se împestriţeze de veşminte ţărăneşti şi redingote europene, de care cu boi şi trăsuri vi-eneze. Bâlciul era însufleţit din punct de vedere comercial, vânzânduse aici lucruri pentru ţărănime, dar şi marfă scumpă, precum cai de lux. Boierimea numeroasă, care năvălea aici odată cu sătenii, cerea unele petreceri deosebite. Kotzebue ascultă în 1852 nişte arfoniste germane şi mănâncă îngheţată. Petrecerea de căpetenie a boierimii, aceea pe care o cultiva economul Conta, era jocul de cărţi. Intr-o odaie înecată în fum de tutun şi presărată pe jos cu mucuri de ţigări, Kotzebue văzu vreo zece domni, cu gheroacele şi cravatele scoase, jucând stos cu furie mută. Ţăranii se desfătau la crâşmă. Deci târgul era atunci un loc unde scripca şi chiotele se întâmpinau cu plăcere sau cu nepăsare şi unde de atâtea aldămaşuri toată lumea bea vârtos şi în restul anului. Nu e de mirare dar că Creangă şi cu tovarăşii săi fură luaţi în vârtejul chefurilor. Se aşezaseră în uliţa Rădăşenilor la un Pavăl ciubotarul, de ilustră memorie, care meşterea la ciubotele lui pe lângă cuptor şi închiria restul încăperii la o droaie de candidaţi la popie. Pe paturi înşirate la perete dormeau, afară de Pavăl, care era holtei, Ion Ion Creangă (Viaţa şi opera) Mogorogea, Gâtlan numit la şcoală Zaharia Simionescu, Nică Oşlobanu, Ion Ştefănescu-Creangă, un Nic-a lui Constantin a Cosmei şi probabil şi Trăsnea, adică toţi tovarăşii din Humuleşti. Pe deasupra, mai şedea acolo un moş Bodrângă, care pentru puţină plată în natură făcea unele treburi prin casă şi cânta din fluier. Creangă mai vorbeşte de un Davidică, flăcău de munte cu barba în furculiţă şi favorite şi de un Mirăuţă din Grumăzeşti, fără să arate dacă şi aceştia dormeau la aceeaşi gazdă. Ţinând seamă de mulţimea găzduiţilor, de lutul de pe jos, de mirosul de pielărie şi de ghete puse să se usuce pe cuptor, se poate închipui că teologii noştri trăiau ca nişte vite. Se încălzeau şi mâncau contribuind cu rândul la gospodăria obştească şi, cum unii erau zgârciţi şi alţii lacomi, se iveau discordii. Abuzând de bunăvoinţa unei frumoase crâşmăriţe, în dugheana căreia făceau adesea chef, tinerii „furluau” alimente, ascunzându-le prin sân şi prin turetcile cizmelor. Oşlobanu, tânăr de vigoare herculeană, făcu o prinsoare cu un ţăran, în urma căreia îi luă de pomană un car întreg de lemne. Acestea sunt purtările unor feciori de ţăran sănătoşi şi puşi pe drăcovenii, nicidecum stările de spirit ale unor candidaţi din vocaţie la cariera ecleziastică. Nici preoţii cu care aveau de-a face tinerii nu erau mai ascetici. Dacă economul Conta juca stos, un popă bătrân, Buligă, îşi punea poalele anteriului în brâu şi juca „de-l pălălăiau pletele”. Ca să scape de tovarăşii prea mâncăcioşi, Zaharia cu câţiva ai lui puseră în funcţie „poştele”, glumă hazlie în Amintiri prin darul povestitorului, dar hotărât vulgară. Cu un chibrit se dădea foc unor foi de hârtie lipite cu seu şi vârâte între degetele celui adormit. Unii se mutară, alţii mai rămaseră. Mogorogea îşi învelea noaptea picioarele în mânecile contăşului. Din pricina unor ghete făcute de Pavăl acestuia se iscă o astfel de ceartă urmată de stricăciune, încât Pavăl dădu pe toţi dascălii afară şi aceştia se mutară la un fierar, peste drum. Fălticenii nu-s departe de Târgul-Neamţ. Toamna şi pe iarnă şi fără îndoială în vremea sărbătorilor Crăciunului, Creangă şi cu humuleştenii lui se repezeau acasă, pornind către seară şi călătorind noaptea pe lună.

Umblau pe la clăci după fete, care nu-l priveau cu ochi răi, fiind ei 56 G. Călinescu candidaţi la popie şi la însurătoare şi ieşeau din sat spre ziuă, ca să se afle din nou la prânz în Fălticeni. Feciorii mai aveau obiceiul să colinde noaptea droaie prin sat în trecere pe la casele fetelor şi în frunte cu Mihai scripcarul din Humuleşti, care cânta: F r u n z ă verde de cicoare, Astă-noapte pe r ă c o a r e Cânta o privighetoare Cu viersul de fată mare; Şi c î n t a cu glas duios, De picau frunzele jos; Şi c î n t a cu glas subţire Pentru-a n o a s t r ă d e s p ă r ţ i r e; Şi ofta şi ciripea, Inima de ţi-o rupea!

E la mijloc o aprindere de pubertate, iar nu starea lirică a cui şi-a lăsat în urmă o fiinţă dragă, pentru că Creangă, uitându-şi de Smărăn-diţa, nu numai că alerga după alte fete din sat, dar la oraş cultiva pe fata popii de la Fălticenii-Vechi, pe care n-o lăsa multă vreme „nemângâiată”.

Fata se vede a fi fost naivă, de bună-credinţă şi foarte sentimentală. Ea dăruia blondului dascăl mere domneşti şi într-o zi, într-un gest de mare pasiune romantică, odată cu merele îi dădu o năframă de mătase şi „zgărdiţa” de la gât. Teologul era însă uşuratic şi n-avea cultul femeii.

Către Paşti Mitropolia hotărăşte desfiinţarea catiheţilor, care, se vede, nu dădeau multe roade şi trecerea şcolarilor mai tineri la Socola. La seminar nu puteau merge decât în toamnă şi deci ciracii catiheţilor se răzleţiră pe la casele lor. Mulţi nu se mai duseră la şcoală mai departe şi din Humuleşti Oşlobanu, Trăsnea cel greu de cap şi victimă a gramaticii lui Măcărescu şi chiar Ion Mogorogea se lăsară păgubaşi. Vara trecu, dar în toamnă apriga Smarandă hotărî plecarea lui Ion la Socola. Orice împotrivire fu de prisos şi Ştefan însuşi, tatăl, de obicei potrivnic învăţăturii, se arătă înduplecat, cu toate că avea de întâmpinat mari cheltuieli. Se gândea de bună seamă că, de vreme ce a risipit Ion Creangă (Viaţa şi opera) atâţia bani, se cade să aibă dobânda lor şi să aştepte de la Ionică, ajuns popă, îngrijirea fraţilor şi surorilor mai mici. Un ţăran, oricât de cuprins, nu are bani gheaţă în mână şi la Socola nu mai mergea cu trimitere de hrană în natură şi şedere pe la gazde ieftine. Ştefan a făcut, nici vorbă, datorii, deoarece peste patru ani Smaranda se găsea împovărată de 1600 lei datorie (228). Nu era, după toate semnele, prea sănătos, căci peste trei ani murea prin străini, dus să câştige bani pentru întreţinerea la şcoli înalte a copilului său. Lui Ion mersul la Iaşi nu-l zâmbeşte. Plin de contradicţii, ca de obicei, nu dorea să rămână un lucru prost ca ceilalţi şi n-avea gust, totuşi, de carte.

Deşteptăciunea lui e un produs al naturii şi se nutreşte din puţin. Nici o idee de carieră literară nu pare să fi trecut prin mintea lui Creangă pe atunci, fiindcă nici măcar patima cititului n-o avea şi nu o va avea niciodată. Felul cum se iscăleşte el pe carte e al oamenilor care nu vor avea niciodată alte opere decât manualele şcolare, pe care le ţin în casă ca pe nişte amintiri. Tânărul de 18 ani Ion Ştefănescu nu mărturiseşte a fi fost zguduit de nici o lectură, nu-şi aduce aminte de nici un scriitor român sau străin şi cunoscându-l firea dezvăluită pe toată întinderea vieţii, putem fi încredinţaţi că singura înclinare cărturărească inconştientă îi era atunci numai bunul-simţ de ţăran, a cărui minte nu suferea poliloghia şi sucitura limbii. Un Luca Moşneagu încarcă pe Creangă şi pe Zaharia lui Gâtlan, cu care fusese coleg şi la catihet, în căruţa lui trasă de doi „zmei” şi pornesc cu toţii, sub privirile întregului sat, căci era în ziua de Tăierea capului sf. Ioan Botezătorul (29 august). „Zmeii” lui Luca, numiţi şi „căluţii tatii”, deşi slabi ca nişte mâţe, umblau încet, dar fără poticnire. O luară pe drumul de pe valea Neamţului şi ajunseră la Timişeşti, în larga luncă a Moldovei.

După un scurt popas la pod, porniră mai departe înspre Paşcani. De la Timişeşti dealurile se urcă din nou, prevestind valurile de pustă ce vor urma şi culmile sunt împădurite. De acolo se văd înapoi limpede coamele munţilor şi Ceahlăul cel gigant şi înceţoşat. Târgul Paşcani este jos, în valea Siretului, care curge ceva mai departe. Călătorii au poposit noaptea la Blăgeşti lângă pod, pe prispa casei unui rotar, unde 58 G. Călinescu nu putură dormi, nici şedea mult din pricina ţânţarilor. Relele vieţii de câmpie se arătară muntenilor în toată goliciunea şi Luca Moşneagu n-avu decât dispreţ pentru cei din vale şi dorinţa de a se întoarce cât mai repede cu „zmeii” în munţii cu izvoare reci. Porniră deci înainte de ivirea zorilor şi o luară spre Ruginoasa, întovărăşindu-se cu nişte cărăuşi de şindrilă de frica ţiganilor lăieţi. La Târgul-Frumos îşi potolesc foamea cu harbuji, iar la Podul Leloaiei, acum Podul-Lloaiei, fac un nou popas. „Zmeii” osteniseră detot şi călătorii mergeau mai mult pe jos, în batjocura drumeţilor. La bariera Păcurarilor, la care ajunseră către asfinţit, un flăcăuan glumeţ îi întâmpină cu ironii usturătoare:

Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vânt; că Iaşul ista-l mare şi Doamne fereşte, să nu faci vreo primejdie…!” De ruşine, viitorii seminarişti se ascund sub un ţol, iar moş Luca, jignit, împroaşcă pe glumeţ cu înjurături colorate cu elemente biblice. Ajung noaptea în ceairul Socolei şi aici o privelişte curioasă li se înfăţişează ochilor. Dăscălime de prin toate judeţele de la catiheţii desfiinţaţi, părinţi, preoţi şi ţărani, lume tot bărboasă, şedea îngrămădită pe iarbă în aşteptarea zilei următoare.

Ion Creangă (Viaţa şi opera)