Partea a treia
Locuitorii Cadiz-ului se agită prin piaţă. Aşezat puţin deasupra lor, Diego conduce lucrările. Lumină orbitoare, care face ca decorurile Ciumei să pară mai puţin impresionante, deoarece sunt mai finisate.
DIEGO: Ştergeţi stelele!
Sunt şterse.
DIEGO: Deschideţi ferestrele!
Ferestrele se deschid.
DIEGO: Aer! Aer! Adunaţi-i pe bolnavi!
Mişcare vie.
DIEGO: Să nu vă mai temeţi, asta e condiţia. În picioare toţi cei care sunteţi în stare! De ce daţi înapoi? Fruntea sus, iată că bate ceasul mândriei! Zvârliţi-vă căluşul şi strigaţi laolaltă cu mine că nu vă mai temeţi. (înalţă braţele.) O, sfântă revoltă, refuz viu, onoare a poporului, dăruieşte-le tuturor acestor oameni cu căluş la gura puterea strigătului tău!
CORUL: Frate, te ascultăm şi noi, oropsiţii, care trăim cu măsline şi cu un colţ de pâine, noi, pentru care o catârcă înseamnă o avere, noi care sorbim vinul de două ori pe an, la ziua de naştere şi la ziua de nuntă, începem să sperăm! Dar vechea spaimă încă nu ne-a părăsit inimile. Măslina şi pâinea dau gust vieţii! Oricât de puţin ne-a rămas, ni-e teamă să nu pierdem totul, o dată cu viaţa!
DIEGO: Veţi pierde şi măslina, şi pâinea, şi viaţa, dacă lăsaţi lucrurile să meargă tot aşa! Azi trebuie să învingeţi frica, dacă vreţi să păstraţi măcar pâinea. Trezeşte-te, Spanie!
CORUL: Suntem săraci şi neştiutori. Dar ni s-a spus că ciuma ur-mează drumurile anului. Are primăvara ei, în care încolţeşte şi ţâşneşte, vara ei, în care rodeşte. Să vină iarna şi, poate, moare. Dar a sosit oare iarna, frate, e oare într-adevăr iarnă? Vântul care s-a stârnit vine cu adevărat dinspre mare? Am plătit totdeauna totul cu moneda mizeriei. Trebuie cu adevărat să plătim acum cu sângele nostru?
CORUL FEMEILOR: Încă o treabă de bărbaţi! Noi, noi suntem aici pentru a vă reaminti clipa care se pierde, garoafa zilelor, lâna neagră a oilor, în sfârşit, mireasma Spaniei! Suntem slabe şi nu putem nimic împotriva voastră, care aveţi oase atât de mari. Dar orice aţi face, nu uitaţi florile trupurilor noastre în încăierarea voastră de umbre!
DIEGO: Ciuma ne usucă, ea îi desparte pe cei care se iubesc şi ofileşte floarea zilelor! Împotriva ei trebuie să luptăm mai întâi!
CORUL: Să fie chiar iarnă? În pădurile noastre stejarii mai sunt încă acoperiţi de mici ghinde lucioase şi pe trunchiul lor viespile-s puzderie! încă n-a sosit iarna!
DIEGO: Străbateţi iarna mâniei!
CORUL: Dar vom găsi oare speranţa la capătul drumului? Sau va trebui să murim deznădăjduiţi?
DIEGO: Cine vorbeşte de deznădejde? Deznădejdea e un căluş. Şi trăsnetul speranţei, fulgerarea fericirii sfâşie tăcerea acestui oraş asediat. Sculaţi-vă, vă spun! Dacă vreţi sa vă păstraţi pâinea şi speranţa, distrugeţi certificatele ce vi s-au dat, spargeţi geamurile birourilor oficiale, părăsiţi cozile spaimei, strigaţi numele libertăţii în cele patru zări!
CORUL: Suntem cei mai nenorociţi! Speranţa e singura nostră bogăţie, cum ne-am putea lipsi de ea? Frate, zvârlim toate căluşurile astea! (Un mare strigăt de eliberare.) Ah! Pe pământul uscat, în crăpăturile lăsate de arşiţă, iată prima ploaie de izbăvire! Iată toamna, când totul înverzeşte iar, vântul proaspăt al mării, Speranţa ne ridică, asemenea unui val, pe creasta lui.
Diego iese.
Intră Ciuma, care se afla la acelaşi nivel cu Diego, dar de celalaltă parte a scenei. E urmat de secretară şi de Nada.
SECRETARA: Ei, dar ce-i povestea asta? Acum v-aţi apucat să flecăriţi? Ia fiţi buni şi puneţi-vă căluşurile la loc!
Câtiva, din mijloc, se supun. Dar alţii s-au strâns în jurul lui Diego. Se pun în mişcare, în ordine.
CIUMA: Încep să se mişte.
SECRETARA: Da, ca de obicei!
CIUMA: Ei bine! Trebuie să înăsprim măsurile!
SECRETARA: Să le înăsprim, deci!
Îşi deschide carnetul, pe care-l răsfoieşte cu puţină oboseală.
NADA: Ei, asta-i acum! Suntem pe drumul cel bun! A fi sau a nu fi reglementar, iată întreaga morală şi filozofie! Dar, după părerea mea, excelenţă, nu mergem destul de departe.
CIUMA: Vorbeşti prea mult.
NADA: Fiindcă sunt entuziast. Şi-am învăţat multe lucruri în preajma voastră. Suprimarea, iată evanghelia mea. Dar până acum n-aveam bune temeiuri. Acum am un temei regulamentar!
CIUMA: Regulamentul nu suprimă totul. Nu eşti pe linie, ia seama! NADA: Luaţi aminte că existau regulamente şi înaintea voastră. Dar mai rămânea de inventat regulamentul general, lichidarea tuturor conturilor, speţa umană pusă la index, întreaga viaţă înlocuită printr-o tablă de materii, universul pus în disponibilitate, cerul şi pământul, în sfârşit, devalorizate…
CIUMA: Întoarce-te la treaba ta, beţivane! Şi dumneata, dă-i drumul! SECRETARA: Cu ce începem?
CIUMA: Cu hazardul. E cel mai izbitor.
Secretara şterge două nume. Lovituri înfundate, de avertisment. Doi oameni cad. Reflux. Cei care muncesc se opresc împietriţi. Gardienii Ciumei se precipită, pun la loc cruci pe uşi, închid din nou ferestrele, învălmăşesc cadavrele etc.
DIEGO (în fund, cu glas liniştit): Trăiască moartea, căci nu ne înspăimântă!
Flux. Oamenii se apucă iar de lucru. Gardienii se dau înapoi. Aceeaşi pantomimă, dar în sens invers. Vântul suflă când poporul înaintează, se potoleşte când revin gardienii.
CIUMA: Şterge-l pe ăsta de pe listă!
SECRETARA: Imposibil!
CIUMA: De ce?
SECRETARA: Nu se mai teme!
CIUMA: Asta-i bună! Ştie!
SECRETARA: Are anumite bănuieli.
Şterge. Lovituri înfundate. Reflux. Aceeaşi scenă.
NADA: Minunat! Mor ca muştele! Ah! Dacă pământul ar putea sări în aer!
DIEGO (calm): Ajutaţi-i pe toţi cei care cad.
Reflux. Pantomimă inversată.
CIUMA: Ăsta merge prea departe!
SECRETARA: Merge departe, într-adevăr.
CIUMA: De ce spui asta cu melancolie? Nu cumva l-ai informat?
SECRETARA: Nu. Pesemne că a găsit calea singur. Ce vrei, e înzestrat!
CIUMA: El e înzestrat, dar eu am mijloacele mele. Trebuie să încercăm altceva. E rândul dumitale.
Iese.
CORUL (scoţându-şi căluşul): Ah! (Suspin de uşurare.) E prima oară când dau îndărăt, juvăţul îşi mai slăbeşte strânsoarea, cerul se destinde şi se aeriseşte. Iată că se întoarce zvonul izvoarelor, pe care soarele negru al Ciumei le secase. Vara se duce. Nu vom mai avea strugurii din bolţile de viţă, nici pepenii, bobul verde şi salata crudă. Dar apa speranţei înmoaie pământul întărit şi ne făgăduieşte refugiul iernii. Castanele coapte, prima recolta de porumb cu boabele încă verzi, nucile cu gust de săpun, laptele în faţa focului…
FEMEILE: Suntem neştiutoare. Dar spunem că bogăţiile acestea nu trebuie să fie plătite prea scump. Pe toate meleagurile din lume şi sub oricare stăpânitor, totdeauna va exista un fruct proaspăt la îndemână, un vin al săracului, un foc de curpeni alături de care aştepţi ca totul să treacă…
Din casa judecătorului iese pe fereastră fata lui, care fuge să se ascundă printre femei.
SECRETARA (coborând spre popor): Pe cuvântul meu, te-ai crede în plină revoluţie! Totuşi, ştiţi bine că nu e cazul. Şi pe urmă, acum nu se mai cuvine ca popoarele să facă revoluţia, dă-o încolo, ar fi ceva cu totul demodat. Revoluţiile nu mai au nevoie de răzvrătiţi. Astăzi poliţia e bună la toate, chiar şi la răsturnarea unui guvern. La urma urmei, nu-i mai bine aşa? În felul acesta, poporul se poate odihni, în timp ce câteva spirite luminate gândesc pentru el şi decid în locul lui cu privire la can-titatea de fericire care-i va fi prielnică.
PESCARUL: O să spintec pe loc pântecele acestei murene blestemate.
SECRETARA: Haideţi, bunii mei prieteni, n-ar fi mai bine să ne oprim aici? Când o ordine e stabilită, totdeauna te costă mai scump s-o schimbi. Şi chiar dacă această ordine nouă vi se pare insuportabilă, poate că s-ar putea obţine câteva compromisuri.
O FEMEIE: Ce fel de compromisuri?
SECRETARA: Ştiu şi eu? Dar voi, femeile, nu ştiţi că orice tulburare se plăteşte şi că o bună împăcare face câteodată mai mult decât o victorie distrugătoare?
Femeile se apropie. Câţiva bărbaţi se desprind din grupul lui Diego.
DIEGO: Nu plecaţi urechea la ce vă spune. Toate astea sunt bine ticluite.
SECRETARA: Ce e ticluit? Spun lucruri înţelepte şi nu ştiu nimic mai mult.
UN BĂRBAT: Despre ce compromisuri vorbeai?
SECRETARA: Bineînţeles, ar trebui să ne mai gândim la asta. Dar am putea, de pildă, să constituim cu sprijinul vostru un comitet care ar hotărî, cu majoritate de voturi, ce nume trebuie şterse. Acest comitet ar deţine, în deplină proprietate, caietul acesta în care se procedează la radieri. Luaţi notă că spun asta aşa, ca exemplu…
Scutură caietul cu braţul întins. Un bărbat i-l smulge.
SECRETARA (pe-un ton de falsă indignare): Faceţi bine şi daţi-mi caietul înapoi! Ştiţi bine că e preţios şi că e de-ajuns să ştergeţi din el numele unuia dintre concetăţenii voştri pentru ca el să moară deîndată.
Bărbaţi şi femei îl înconjoară pe cel care ţine caietul. Agitaţie.
— Am pus mâna pe el!
— Gata cu morţile!
— Suntem salvaţi!
Dar apare brusc fiica judecătorului, care smulge cu brutalitate caietul, fuge într-un colţ şi, răsfoind rapid carnetul, şterge ceva. Din casa judecătorului un strigăt puternic şi zgomotul căderii unui corp. Bărbaţi şi femei se reped spre fiica judecătorului.
O VOCE: Ah! Blestemato! Tu trebuie să mori!
O mână îi smulge caietul, toţi îl răsfoiesc, îi găsesc numele şi o mână i-l şterge. Fata cade fără nici un ţipăt.
NADA (urlând): Înainte, cu toţii uniţi întru suprimare! Nu mai e vorba să suprimăm, ci să ne suprimăm! Iată-ne pe toţi alături, asupriţi şi asupritori, mână în mână. Haide, taure! E-o curăţenie generală!
Pleacă.
UN BĂRBAT (enorm şi care ţine caietul): E drept că trebuie făcută puţină curăţenie! Şi prea e frumoasă ocazia asta de-a le face felul câtorva pui de căţea care s-au dedulcit în timp ce noi crăpăm de foame!
Ciuma, care a apărut din nou, izbucneşte într-un hohot de râs uriaş, în timp ce secretara îşi reia, modest, locul alături de el. Toată lumea, nemişcată, cu privirile în sus, aşteaptă pe scenă, în timp ce gardienii Ciumei se răspândesc pentru a pune la loc decorul şi semnele Ciumei.
CIUMA (către Diego): Poftim! Fac ei înşişi treaba! Crezi că merită osteneala pe care ţi-o dai pentru ei?
Dar Diego şi pescarul au sărit pe podium, s-au repezit asupra bărbatului cu caietul, pe care-l pălmuiesc şi-l doboară la pământ. Diego ia caietul şi-l rupe în bucăţi.
SECRETARA: Inutil. Îl am în dublu exemplar.
Diego îi împinge pe oameni de cealaltă parte a scenei.
DIEGO: Iute, la treabă! Aţi fost traşi pe sfoară!
CIUMA: Când li-e teamă, se tem pentru propria soartă. Dar ura o păstrează pentru alţii.
DIEGO (întors în faţa Ciumei): Nici teamă, nici ură, asta e victoria noastră!
Reflux treptat al gardienilor în faţa oamenilor lui Diego.
CIUMA: Tăcere! Eu sunt cel care oţeţeşte vinul şi usucă poamele. Eu ucid curpenii de viţă, dacă vor să dea struguri, îi înverzesc, dacă trebuie să hrănească focul. Bucuriile voastre simple mă dezgusta. Ţara asta în care oamenii pretind să fie liberi fără să fie bogaţi mă dezgustă. Am de partea mea temniţele, călăii, forţa, sângele! Oraşul va fi ras de pe faţa pământului şi, pe ruinele sale, istoria va agoniza, în fine, în frumoasa tăcere a societăţilor perfecte. Tăcere deci sau strivesc totul.
Luptă mimată, în mijlocul unui vaiet cumplit, scrâşnet de ştreanguri, zbârnâituri, zgomote surde de oameni care cad răpuşi, potop de lozinci. Dar, pe măsură ce lupta se conturează în favoarea oamenilor lui Diego, tumultul se potoleşte şi corul, deşi nu e prea desluşit, acoperă zgomotele Ciumei.
CIUMA (cu un gest de turbare): Ne mai rămân ostaticii!
Face un semn. Gardienii săi părăsesc scena, pe când ceilalţi se regrupează.
NADA (din înaltul palatului): Totdeauna mai rămâne ceva… Totul continuă să nu continue. Şi birourile mele continuă. Dacă s-ar prăbuşi oraşul, dacă ar exploda cerul, dacă oamenii ar lăsa pământul pustiu, birourile tot s-ar deschide la oră fixă, ca să administreze neantul! Eternitatea sunt eu, paradisul meu are arhivele şi tampoanele sale.
Iese.
CORUL: Asupritorii fug. Vara se sfârşeşte cu o victorie. Se întâmplă deci ca omul să triumfe! Şi atunci victoria ia forma trupului femeilor noastre, sub ploaia iubirii. Iată carnea fericită, lucitoare şi caldă, ciorchine al lui septembrie, în care ţârâie bondarul. Pe aria pântecelui cad recoltele viei. Culesul aruncă văpăi pe culmile sânilor beţi. O, dragostea mea, dorinţa plesneşte ca un fruct copt, slava trupului şiroieşte în sfârşit. În toate colţurile cerului mâini misterioase îşi întind florile şi un vin gălbui curge din nesecate izvoare. Sunt sărbătorile victoriei, hai să ne căutăm femeile!
Se aduce, în tăcere, o targa pe care e întinsă Victoria.
DIEGO (repezindu-se): Ah! Asta îţi dă imbold să ucizi sau să mori! (Se apropie de trupul care pare neînsufleţit.) Ah! Tu, cea minunată, învingătoare, sălbatică precum iubirea, întoarce-ţi puţin chipul spre mine! Vino înapoi, Victoria! Nu te lăsa purtată de cealaltă parte a lumii, unde nu te pot ajunge! Nu mă părăsi, pământul e rece. Iubirea mea, iubirea mea! Agaţă-te dârz, agaţă-te dârz de această margine de pământ pe care ne mai aflăm încă! Nu te lăsa să aluneci la fund. Dacă mori tu, de-a lungul tuturor zilelor care-mi mai rămân de trăit va fi veşnic beznă în plină zi!
CORUL FEMEILOR: Acum suntem în inima adevărului. Până acum nu era ceva serios. Dar în ceasul acesta e vorba de-un trup care suferă şi se perpeleşte în chinuri. Atâtea strigăte, cea mai frumoasă vorbire, trăiască moartea. Şi apoi moartea însăşi sfâşie pieptul fiinţei iubite! Atunci revine iubirea; tocmai atunci când nu mai e vreme.
Victoria geme.
DIEGO: Mai e vreme, o să se ridice iarăşi. O să-mi stai din nou în faţă, dreaptă ca o torţă, cu flăcările negre ale părului tău şi chipul scânteietor de dragoste, a cărui scăpărare o purtam cu mine în noaptea luptei. Căci te luam cu mine, inima mea putea să cuprindă totul.
VICTORIA: Mă vei uita, Diego, asta e sigur. Inima ta nu va face faţă absenţei. N-a făcut faţă nefericirii. Ah! Ce chin groaznic să mori ştiind că vei fi uitată!
Îşi întoarce faţa de la el.
DIEGO: Nu te voi uita. Memoria mea va fi mai lungă decât viaţa.
CORUL FEMEILOR: O, trup în suferinţă, odinioară atât de vrednic de dorinţă, frumuseţe regească, oglindire a zilei! Bărbatul strigă către imposibil, femeia suferă tot ce e posibil. Pleacă-te, Diego! Strigă-ţi durerea, acuză-te, e clipa căinţei! Dezertorule! Trupul acesta era patria ta, fără de care nu mai eşti nimic! Memoria ta nu va răscumpăra nimic!
Ciuma a ajuns încetişor lângă Diego. Numai trupul Victoriei îi desparte.
CIUMA: Ei, ce zici, renunţi?
Diego priveşte disperat trupul Victoriei.
CIUMA: N-ai forţă! Ochii tăi sunt rătăciţi. Eu am privirea fixă a puterii.
DIEGO (după o pauză): Las-o pe ea să trăiască şi ucide-mă pe mine.
CIUMA: Cum?
DIEGO: Îţi propun un schimb.
CIUMA: Care schimb?
DIEGO: Vreau să mor în locul ei.
CIUMA: E una dintre ideile care ţi se năzare când eşti obosit. Haide, doar nu e plăcut să mori şi, pentru că treaba cea mai grea s-a şi făcut, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt!
DIEGO: Ideea asta o ai când eşti cel mai tare!
CIUMA: Priveşte-mă, sunt forţa întruchipată!
DIEGO: Scoate-ţi uniforma.
CIUMA: Eşti nebun!
DIEGO: Dezbracă-te! Când oamenii forţei îşi leapădă uniformele, nu sunt prea chipeşi la vedere!
CIUMA: Se poate. Dai forţa lor e că au inventat uniforma.
DIEGO: Forţa mea stă în refuz. Îmi menţin târgul.
CIUMA: Măcar chibzuieşte. Viaţa are şi lucruri bune.
DIEGO: Viaţa mea nu înseamnă nimic. Ceea ce contează sunt teme-iurile existenţei mele. Nu sunt un câine.
CIUMA: Prima ţigară nu înseamnă nimic? Mirosul de praf, la amiază, pe terasamente, ploile înserării, femeia încă necunoscută, al doilea pahar de vin, toate astea nu valorează nimic?
DIEGO: Valorează, dar ea va trăi mai bine decât mine!
CIUMA: Nu, dacă renunţi să te ocupi de ceilalţi.
DIEGO: Pe drumul pe care am pornit nu te poţi opri, chiar dacă vrei s-o faci. Nu te voi cruţa!
CIUMA (schimbând tonul): Ascultă! Dacă îmi oferi viaţa ta în schimbul vieţii ei, sunt silit să primesc, şi femeia aceasta va trăi. Dar îţi propun alt târg. Îţi dăruiesc viaţa acestei femei şi vă las pe amândoi să fugiţi, numai să mă lăsaţi să-mi văd de treburile mele în acest oraş.
DIEGO: Nu. Îmi cunosc puterile.
CIUMA: În cazul acesta, voi fi sincer cu tine. Trebuie să fiu stăpân peste toate, altfel nu mai sunt stăpân peste nimic. Dacă tu îmi scapi din mâini, îmi scapă şi oraşul. Aşa e regula jocului. O regulă veche, care habar n-am de unde vine.
DIEGO: Eu însă ştiu! Vine din adâncurile vremurilor, e mai mare decât tine, mai înaltă decât spânzurătorile tale, e regula naturii. Am învins!
CIUMA: Încă nu! Am ca ostatic acest trup. Şi ostaticul e ultimul meu atu. Priveşte-o! Dacă vreo femeie are chipul vieţii, nu poate fi decât asta. Merită să trăiască şi tu vrei să o faci să trăiască. Sunt obligat să ţi-o redau. Dar asta se poate obţine fie în schimbul vieţii tale, fie în schimbul libertăţii acestui oraş. Alege!
Diego se uită la Victoria. În fund, murmurul glasurilor cu căluş la gură. Diego se întoarce spre cor.
DIEGO: E greu să mori.
CIUMA: E greu.
DIEGO: Dar e greu pentru toată lumea.
CIUMA: Prostule! Zece ani de iubire a acestei femei fac mai mult decât un secol de libertate pentru oamenii aceştia.
DIEGO: Dragostea acestei femei e regatul meu. Pot face cu ea ce vreau. Dar libertatea acestor oameni le aparţine lor. Nu pot dispune de ea.
CIUMA: Nu poţi fi fericit fără să le faci rău celorlaţi. Asta e dreptatea pe pământ.
DIEGO: Nu m-am născut pentru a mă supune acestui fel de dreptate.
CIUMA: Cine-ţi cere să te supui? Ordinea acestei lumi nu se va schimba după dorinţele tale! Dacă vrei s-o schimbi, lasă-ţi visele deoparte şi ţine seama de realitate.
DIEGO: Nu. Cunosc reţeta. Trebuie să ucizi ca să suprimi crima, să comiţi violenţe ca să vindeci lumea de nedreptate. De secole durează minciuna asta! Sunt secole de când domnii din seminţia ta infectează plăgile lumii sub pretext că le vindecă, şi totuşi îşi laudă mai departe reţeta, fiindcă nimeni nu le râde în nas!
CIUMA: Nimeni nu râde, fiindcă realizez. Sunt eficace.
DIEGO: Eficace, bineînţeles! Şi practic. Ca securea!
CIUMA: E de ajuns fie numai şi să-i priveşti pe oameni. Atunci ştii că orice fel de dreptate e destul de bună pentru ei.
DIEGO: De când au fost închise porţile acestui oraş, am avut timp destul să-i privesc.
CIUMA: Ştii deci acum că te vor lăsa totdeauna singur. Iar omul singur trebuie să piară.
DIEGO: Nu, nu-i adevărat! Dacă aş fi singur, totul ar fi uşor. Dar, de voie, de nevoie, sunt alături de mine.
CIUMA: Frumoasă turmă, într-adevăr, dar care duhneşte tare!
DIEGO: Ştiu că nu sunt puri. Nici eu nu sunt. Şi apoi, m-am născut printre ei. Trăiesc pentru oraşul şi pentru epoca mea.
CIUMA: Epoca sclavilor!
DIEGO: Epoca oamenilor liberi!
CIUMA: Mă uimeşti. În zadar îi caut. Unde sunt?
DIEGO: În ocnele şi în cimitirele tale. Sclavii se află pe tronuri.
CIUMA: Ia pune-le oamenilor tăi liberi uniforma poliţiei mele şi-o să vezi ce iese din ei.
DIEGO: E adevărat că li se întâmplă uneori să fie laşi şi cruzi. De aceea n-au nici ei mai mult decât tine dreptul la putere. Nici un om nu dovedeşte atâta virtute, încât să i se poată acorda puterea absolută. Dar tocmai din această pricină aceşti oameni au dreptul la compătimirea care ţie îţi va fi refuzată.
CIUMA: Laşitate e să trăieşti în felul lor, mici, trudnici, totdeauna mediocri.
DIEGO: Ţin la ei aşa mediocri cum sunt. Şi dacă nu sunt credincios acestui umil adevăr pe care-l împărtăşesc cu ei, cum aş putea păstra credinţa faţă de ce am mai mare şi mai singuratic pe lume?
CIUMA: Singura fidelitate pe care-o cunosc e dispreţul. (îi arată corul prăbuşit în curte.) Priveşte-i, există motive!
DIEGO: Nu-i dispreţuiesc decât pe călăi. Orice ai face, oamenii aceştia vor fi mai măreţi decât tine. Dacă li se întâmplă vreodată să ucidă, o fac mânaţi de nebunia unei clipe. Tu, tu măcelăreşti după lege şi logică. Nu batjocori capul lor plecat, căci s-au scurs secole de când trec deasupra lor pe cer cometele spaimei. Nu râde de înfăţişarea lor speriată, căci sunt secole de când mor, şi iubirea lor e sfâşiată. Cea mai mare crimă a lor va avea totdeauna o scuză. Dar nu găsesc nici o scuză pentru crima care, de la începutul începuturilor, s-a comis împotriva lor şi pe care, ca o încununare, ai avut ideea de-a o codifica în ordinea ta murdară. (Ciuma se apropie de el.) Nu-mi voi pleca privirea în faţa ta!
CIUMA: Nu ţi-o vei pleca, e limpede! Atunci prefer să-ţi spun că ai trecut victorios şi cea din urmă încercare. Dacă mi-ai fi lăsat oraşul acesta, ai fi pierdut şi femeia iubită şi-ai fi fost pierdut o dată cu ea. Până una-alta, oraşul acesta are toate şansele de-a fi liber. Vezi bine, e de ajuns un nebun ca tine… Evident, nebunul moare. Dar până la urmă, mai devreme sau mai târziu, toţi ceilalţi sunt salvaţi! (întunecat.) Şi restul oamenilor nu merită să fie salvaţi.
DIEGO: Nebunul moare…
CIUMA: Ah! Nu-ţi mai convine? Ba nu, e clasic: secunda de şovăială! Trufia va fi cea mai tare.
DIEGO: Eram însetat de onoare. Şi nu voi găsi astăzi onoarea decât printre morţi?
CIUMA: Aveam dreptate, trufia ucide. Dar e foarte obositor pentru un om care îmbătrâneşte, ca mine. (Cu un glas tăios.) Pregăteşte-te!
DIEGO: Sunt pregătit.
CIUMA: Iată semnele. O să te doară. (Diego priveşte cu oroare semnele care apar iarăşi pe trupul lui.) Aşa! Suferă puţin înainte de-a muri. Barem asta e regula mea. Când ura mă arde, suferinţa altuia e pentru mine ca rouă. Gemi puţin, aşa e bine. Şi lasă-mă să te privesc cum suferi, înainte de-a părăsi acest oraş. (Se uită la secretară.) Haide, acum la lucru!
SECRETARA: Da, dacă trebuie.
CIUMA: Ai şi obosit, hai?
Secretara aprobă din cap şi, în aceeaşi clipă, îşi schimbă brusc înfăţişarea. Devine o bătrână cu masca morţii.
CIUMA: Totdeauna m-am gândit că nu urăşti destul. Dar ura mea are nevoie de victime proaspete. Să-mi rezolvi iute treaba asta. Şi vom începe de la capăt povestea, în altă parte.
SECRETARA: Într-adevăr, ura nu mă mai susţine, fiindcă nu intră în atribuţiile mele. Dar e puţin şi vina dumitale. Tot lucrând întruna numai cu fişe, uiţi să te mai pasionezi.
CIUMA: Astea sunt vorbe. Şi dacă îţi cauţi un sprijin… (i-l arată pe Diego, care cade în genunchi) găseşte-l în bucuria de a distruge. Asta ţi-e misiunea.
SECRETARA: Să distrugem, deci. Dar nu mă simt în largul meu.
CIUMA: În numele cui stai şi-mi discuţi ordinele?
SECRETARA: În numele memoriei. Am câteva amintiri îndepărtate. Înainte de sosirea ta, eram liberă şi asociată cu hazardul. Atunci nu eram nesuferită nimănui. Eram cea care încheie toate, care fixează iubirile, care dă formă tuturor destinelor. Eram elementul constant. Dar dumneata m-ai pus în slujba logicii şi a regulamentelor. Am deviat de la linia mea, care uneori mai şi ajuta pe cineva.
CIUMA: Cine-ţi cere ajutorul?
SECRETARA: Cei care nu ating dimensiunile nenorocirii. Adică aproape toţi. În ceea ce-i priveşte, mi se întâmpla să lucrez cu consimţamântul lor, existam şi eu în felul meu. Astăzi îi târăsc silnic şi toţi mă refuză, până la ultima lor suflare. Poate că de aceea îl iubeam pe cel pe care-mi porunceşti să-l ucid. M-a ales în mod liber. În felul lui, i-a fost milă de mine. Îi iubesc pe cei care-mi dau întâlnire.
CIUMA: Teme-te să nu-mi stârneşti mânia! N-avem nevoie de milă.
SECRETARA: Cine să aibă nevoie de milă, dacă nu cei pe care nimeni nu-i compătimeşte! Când spun că-l iubesc pe acest om, vreau să spun că-l invidiez. Pentru noi, cuceritorii, asta-i forma jalnică pe care-o ia iubirea. O ştii bine şi mai ştii că din pricina asta merităm să fim plânşi cât de cât.
CIUMA: Îţi poruncesc să taci!
SECRETARA: O ştii bine şi mai ştii că, tot ucigând, ajungi să invidiezi nevinovăţia celor ucişi. Ah! Măcar o secundă, lasă-mă să suspend această logică interminabilă şi să visez că, în sfârşit, mă sprijin şi eu de-un trup. Mă dezgustă umbrele. Şi îi invidiez pe toţi aceşti nefericiţi, da, până şi pe această femeie (o arată pe Victoria), care nu va regăsi viaţa decât pentru a scoate strigăte de fiară! Ea, cel puţin, va găsi drept sprijin suferinţa sa.
Diego aproape a căzut. Ciuma îl ridică.
CIUMA: În picioare, omule! Sfârşitul nu poate veni fără ca femeia aceasta să facă ceea ce trebuie. Şi vezi că, deocamdată, lunecă în sentimentalisme. Dar nu te teme! Va face ce se cuvine, aşa e regula şi asta îi e funcţia. Maşina scârţâie niţel, asta-i tot. Înainte să se blocheze complet, fii fericit, nătărăule, îţi înapoiez acest oraş! (Strigăte de bucurie din partea corului, Ciuma se întoarce spre ei.) Da, plec, dar nu vă veseliţi, sunt mulţumit de mine. Şi aici am lucrat bine. Îmi place vâlva care se face în jurul numelui meu şi acum ştiu că nu mă veţi uita. Priviţi-mă! Priviţi pentru ultima oară singura putere de pe lumea aceasta! Recunoaşteţi-vă adevăratul suveran şi învăţaţi să vă temeţi. (Râde.) Înainte puteaţi pretinde că vă temeţi de Dumnezeu şi de hazardurile lui. Dar Dumnezeul vostru era un anarhist care amesteca genurile. Credea că poate fi puternic şi bun în acelaşi timp. Era o lipsă de consecvenţă şi de sinceritate, trebuie să recunoaştem. Eu am ales numai puterea. Am ales dominaţia şi ştiţi acum că e ceva mai serios decât iadul. De milenii v-am acoperit oraşele şi câmpurile cu leşuri. Morţii mei au fecundat nisipurile Libiei şi ale negrei Etiopii. Pământul Persiei e încă gras de sudoarea cadavrelor mele. Am umplut Atena de focuri purificatoare, am aprins pe plajele ei mii de ruguri funebre, am acoperit marea grecească cu cenuşa oamenilor, până ce am făcut-o cenuşie. Chiar şi zeii, sărmanii zei, erau scârbiţi până în adâncul inimii. Şi când catedralele au urmat templelor, cavalerii mei negri le-au umplut de trupuri care urlau. Pe cele cinci continente, de-a lungul veacurilor, am ucis fără răgaz şi fără să mă enervez. Nu era prea rău, bineînţeles, şi era o idee şi în treaba asta. Dar ideea nu era desăvârşită… Un mort, dacă vreţi să-mi aflaţi părerea, te răcoreşte, dar aşa nu ai randament. Ce mai, nu valorează cât un sclav. Idealul e să obţii o majoritate de sclavi cu ajutorul unei minorităţi de morţi bine aleşi. Astăzi, tehnica e pusă la punct. Iată de ce, după ce vom ucide sau înjosi cantitatea de oameni necesară, vom îngenunchea popoare întregi. Nici o frumuseţe, nici o măreţie nu ne va rezista. Vom înfrânge totul.
SECRETARA: Vom înfrânge totul, afară de mândria oamenilor.
CIUMA: Poate că mândria va obosi… Omul e mai inteligent decât s-ar putea crede. (în depărtare agitaţie, larmă de trompete.) Ascultaţi! Iată că norocul meu se întoarce. Iată-i pe vechii voştri stăpâni, pe care-i veţi regăsi orbi faţă de suferinţele altora, beţi de nemişcare şi de uitare. Şi veţi obosi tot văzând cum prostia triumfă fără luptă. Cruzimea revoltă, dar prostia descurajează. Cinste celor nerozi, fiindcă ei îmi pregătesc calea! Ei alcătuiesc forţa şi speranţa mea! Va veni poate o zi când orice jertfă vi se va părea deşartă, când strigătul interminabil al răscoalelor voas-tre murdare va amuţi, în sfârşit. În ziua aceea voi domni cu ade-vărat, în mijlocul tăcerii definitive a servitutii. (Râde.) E chestie de încăpăţânare, nu-i aşa? Dar fiţi liniştiţi, am fruntea îngustă a îndărătnicilor.
Se duce spre fundul scenei.
SECRETARA: Sunt mai bătrână decât dumneata şi ştiu că şi dragostea lor e îndărătnică.
CIUMA: Dragostea? Ce mai e şi asta?
Iese.
SECRETARA: Ridică-te, femeie! Sunt obosită. Trebuie să isprăvim odată.
Victoria se ridică. Dar în acelaşi moment cade Diego. Secretara se dă puţin îndărăt. În umbră, Victoria se repede spre Diego.
VICTORIA: Ah! Diego, ce-ai făcut din fericirea noastră?
DIEGO: Rămas-bun, Victoria. Sunt mulţumit.
VICTORIA: Nu spune asta, dragostea mea. E o vorbă de bărbat, o cumplită vorbă de bărbat. (Plânge.) Nimeni n-are dreptul să fie mulţumit că moare.
DIEGO: Sunt mulţumit, Victoria. Am făcut ce trebuia.
VICTORIA: Nu. Trebuia să mă alegi pe mine, chiar împotriva cerului. Trebuia să mă preferi pământului întreg.
DIEGO: Mi-am încheiat socotelile cu moartea, asta e forţa mea. Dar este o forţă care devorează totul, fericirea nu mai are loc alături de ea.
VICTORIA: Ce nevoie aveam eu de forţa ta? Iubeam un bărbat, nu forţa lui.
DIEGO: M-am ofilit în această luptă. Nu mai sunt un bărbat şi e drept să mor.
VICTORIA (aruncându-se peste trupul lui): Atunci, ia-mă cu tine!
DIEGO: Nu, lumea asta are nevoie de tine. Are nevoie de femeile noastre, ca să înveţe să trăiască. Noi, bărbaţii, n-am fost niciodată în stare decât să murim.
VICTORIA: Ah! Era prea simplu, nu-i aşa, să ne iubim în tăcere şi să suferim ceea ce trebuia să suferim! Preferam frica ta.
DIEGO (privind-o): Te-am iubit din tot sufletul.
VICTORIA (cu un strigăt): Nu era de ajuns. O, nu! Încă nu era de ajuns! Ce puteam să fac numai cu sufletul tău?
Secretara îşi apropie mâna de Diego. Începe mimarea agoniei. Femeile se reped şi o înconjoară pe Victoria.
FEMEILE: Nenorocire pe capul lui! Nenorocirea să se abată peste toţi cei care ne părăsesc trupurile! Vai nouă, celor părăsite şi care purtăm de-a lungul anilor lumea aceasta, pe care mândria lor pretinde s-o transforme. Ah! De vreme ce nu totul poate fi salvat, să învăţăm măcar să păstrăm locaşul iubirii! Să vină ciuma, să vină războiul şi, cu toate uşile închise, cu voi alături, ne vom apăra până la capăt. Atunci, în locul acestei morţi solitare, populată de idei, hrănită cu cuvinte, veţi cunoaşte moartea laolaltă, voi şi noi, contopiţi în apriga îmbrăţişare a iubirii! Dar bărbaţii preferă ideea. Fug de mama lor, se depărtează de iubită şi iată-i cum aleargă la întâmplare, răniţi fără nici o rană, morţi fără pumnale, vânători de umbre, cântăreţi singuratici, chemând la o întâlnire imposibilă, sub un cer mut, şi mergând din singură-tate în singurătate către ultima izolare, moartea în plin pustiu!
Diego moare. Femeile îl jelesc, în timp ce vântul suflă ceva mai tare.
SECRETARA: Nu plângeţi, femei. Pământul e blând cu cei care l-au iubit mult.
Iese.
Victoria şi femeile merg spre una din laturi, luând trupul lui Diego.
Dar zgomotele din fund devin clare. Un nou motiv muzical izbucneşte şi e auzit Nada urlând de pe fortificaţii.
NADA: Iată-i! Sosesc cei vechi, cei dinainte, cei dintotdeauna, îm-pietriţii, liniştitorii, confortabilii, care nu duc nicăieri, lustruiţii şi poleiţii, într-un cuvânt, tradiţia, aşezată, prosperă, rasă proaspăt. Uşurarea e generală, vom putea porni lucrurile de la capăt. De la zero, fireşte. Iată-i pe micii croitori ai neantului, veţi fi îmbrăcaţi pe măsură. Dar nu vă agitaţi, metoda lor e mai bună. În loc să astupe gurile celor care-şi strigă nenorocirea, îşi astupă propriile urechi. Eram muţi, vom deveni surzi. (Fanfara.) Atenţiune, se întorc cei care scriu istoria. Se vor ocupa de eroi. Îi vor pune la rece. Sub lespezi. Nu vă plângeţi: deasupra lespezilor, societatea e într-adevăr prea pestriţă. (în fundal sunt mimate ceremonii oficiale.) Priviţi-i, ce credeţi că fac pentru început? Se decorează între ei. Ospeţele urii sunt încă deschise, pământul sleit se acoperă de lemnul uscat al spânzurătorilor, sângele celor pe care-i numiţi drepţi mai luminează zidurile lumii, şi ei ce fac? Se decorează! Bucuraţi-vă, veţi avea parte de discursuri solemne. Dar înainte de-a se pregăti estrada lor, vreau să vă rezum discursul meu. Omul acesta, pe care-l iubeam, în ciuda lui, a murit furat. (Pescarul se repede asupra lui Nada. Gardienii îl opresc.) Vezi, pescarule, cârmuirile trec, poliţia rămâne. Există deci o dreptate.
CORUL: Nu, nu există dreptate, dar există limite. Şi cei care pretind că nu orânduiesc nimic, la fel cu cei care voiau să stabilească reguli pentru orice, depăşesc deopotrivă limitele. Deschideţi porţile, pentru ca vântul şi sarea să vină să cureţe acest oraş.
Prin porţile deschise, vântul suflă din ce în ce mai tare.
NADA: Există o dreptate, cea care i se face dezgustului meu. Da, o veţi lua de la capăt. Dar asta nu mai e treaba mea. Nu vă mai bizuiţi pe mine pentru furnizarea vinovatului perfect, nu posed virtutea melancoliei… O, lume veche, trebuie să plec, călăii tăi au obosit, ura lor a devenit prea rece. Ştiu prea multe lucruri, până şi dispreţul şi-a trăit traiul. Adio, oameni buni, într-o bună zi veţi învăţa că nu poţi trăi bine ştiind că omul nu e nimic şi că înfăţişarea Domnului e îngrozitoare.
În vântul care suflă furtunos, Nada aleargă pe dig şi se aruncă în mare.
Pescarul a alergat în urma lui.
PESCARUL: A căzut la fund. Valurile întărâtate îl izbesc şi-l înăbuşă cu coamele lor. Gura asta mincinoasă se umple de sare şi va amuţi, în sfârşit. Priviţi, marea furioasă capătă culoarea anemonelor. Ne răzbună. Mânia ei e a noastră. Ea îi cheamă pe toţi oamenii mărilor să se adune, pe toţi singuraticii să se întrunească. O, undă, o, mare, patrie a răzvrătiţilor, iată-ţi poporul, care nu se va pleca nicicând. Marele talaz înălţat din adâncuri, hrănit cu amărăciunea apelor, va mătura oraşele voastre oribile.
Cortina
SFÂRŞIT
[1] Magistrat municipal în Spania [2] Replica Femeii, împreuna cu replica următoare a lui Nada (până la „Trăiască nimicul!”) se rostesc în acelaşi timp (n.a.).
