Partea a doua

O piaţă în Cadiz. În stânga, administraţia cimitirului. În dreapta, un chei. În apropiere de chei, casa judecătorului. La ridicarea cortinei, gropari în uniformă de ocnaşi ridică morţii. Din culise se aude scârţâitul căruţei. Intră şi se opreşte în mijlocul scenei. Ocnaşii o încarcă. Căruţa porneşte iar, spre poarta cimitirului. În clipa când se opreşte în faţa cimitirului, se aude o muzică militară şi clădirile administraţiei se deschid pe una din laturi, înfăţişând publicului interiorul. Seamănă cu o curte a unei şcoli. În mijloc, tronează secretara. Ceva mai jos, nişte mese cum sunt cele la care se distribuie cartelele de alimente. La una dintre mese, primul alcade, cu mustaţa lui căruntă, înconjurat de funcţionari. Muzica se aude mai tare. Dincolo de zidul cimitirului, gardienii îi fugăresc pe oameni şi îi aduc cu de-a sila în faţa şi în curtea alcătuită de clădirile administraţiei, femeile de o parte, bărbaţii de alta. Lumină în centrul scenei. Din înaltul palatului său, Ciuma îşi dirijează subalternii invizibili, a căror agitaţie e doar întrezărită în jurul scenei.

CIUMA: Hei, voi de colo, grăbiţi-vă! În oraşul ăsta treaba merge mult prea încet, poporul de-aici nu e harnic. E limpede că-i place să nu facă nimic. Eu, unul, nu concep inactivitatea decât în cazărmi şi la cozi. Asemenea lipsă de activitate, da, e bună, goleşte inima şi moaie picioarele. E un timp liber care nu slujeşte la nimic. Să ne grăbim! Isprăviţi odată construirea turnului meu, altminteri nu putem supraveghea cum trebuie. Împresuraţi oraşul cu garduri de sârmă ghimpată. Fiecare cu primăvara lui, primăvara mea are trandafiri de fier. Aprindeţi cuptoarele, sunt focurile noastre de sărbătoare. Gardieni! Puneţi stelele noastre pe casele de care am de gând să mă ocup. Dumneata, scumpă prietenă, începe alcătuirea listelor şi stabileşte certificatele noastre de existenţă!

Ciuma iese prin partea opusă scenei.

PESCARUL (corifeul corului): Un certificat de existenţă, ce să facem cu el?

SECRETARA: Auzi vorbă, ce să faci cu el! Cum v-aţi putea lipsi de un certificat de existenţă ca să trăiţi?

PESCARUL: Până acum ne-am dus viaţa foarte bine şi fără el.

SECRETARA: Ei da, fiindcă nu eraţi cârmuiţi. Acum, în schimb, aveţi o conducere. Şi marele principiu al cârmuirii noastre este tocmai faptul că totdeauna e nevoie de-un certificat. Te poţi lipsi de pâine şi de femei, dar de-o adeverinţă în regulă, care să dovedească mai ştiu eu ce şi de toate, asta, de, e un lucru de care nu e cu putinţă să te lipseşti!

PESCARUL: Uite, de trei generaţii, în familia mea, ne aruncăm năvoadele în mare şi munca s-a făcut totdeauna foarte bine fără nici un act, vă jur!

UN GLAS: Noi suntem măcelari din tată-n fiu. Şi ca să tăiem oile nu ne folosim de nici un certificat.

SECRETARA: Eraţi cufundaţi în anarhie, asta-i tot! Băgaţi de seamă, n-avem nimic împotriva abatoarelor, dimpotrivă! Dar noi am introdus aici perfecţionările datorate contabilităţii. Asta e superioritatea sistemului nostru. Cât despre aruncarea năvoadelor, o să vedeţi că şi în chestiunea asta dovedim o forţă respectabilă. Domnule prim-alcade, aveţi formularele?

PRIMUL ALCADE: Iată-le!

SECRETARA: Gardieni, vreţi să-l ajutaţi pe domnul să înainteze?

Pescarul e împins în faţă.

PRIMUL ALCADE (citind): Numele, prenumele, calitatea.

SECRETARA: Treceţi peste lucrurile care se-nţeleg de la sine. Domnul o să completeze şi singur locurile lăsate în alb.

PRIMUL ALCADE: Curriculum vitae.

PESCARUL: Nu înţeleg.

SECRETARA: Trebuie să indici aici evenimentele importante din viaţa dumitale. E un fel de a ni te prezenta!

PESCARUL: Viaţa mea e a mea. E ceva particular, care nu priveşte pe nimeni.

SECRETARA: Ceva particular! Cuvintele astea n-au sens pentru noi. Bineînţeles, e vorba de viaţa dumitale publică. De altfel, e singura pe care ţi-o autorizăm. Domnule alcade, treceţi la detalii.

PRIMUL ALCADE: Căsătorit?

PESCARUL: Din '31.

PRIMUL ALCADE: Motivele pentru care ai contractat căsătoria?

PESCARUL: Motive! Mă-năbuş, mi se urcă sângele la cap!

SECRETARA: Întrebarea e scrisă negru pe alb. Şi este o metodă bună de a face public ceea ce trebuie să înceteze de-a mai fi strict personal!

PESCARUL: M-am însurat fiindcă e un lucru pe care-l faci când eşti bărbat.

PRIMUL ALCADE: Divorţat?

PESCARUL: Nu, văduv.

PRIMUL ALCADE: Recăsătorit?

PESCARUL: Nu.

SECRETARA: De ce?

PESCARUL (urlând): Îmi iubeam nevasta.

SECRETARA: Ciudat! De ce?

PESCARUL: Parcă în viaţă poţi să explici totul?

SECRETARA: Da, într-o societate bine organizată!

PRIMUL ALCADE: Antecedente?

PESCARUL: Asta ce mai e?

SECRETARA: Ai fost condamnat pentru jaf, sperjur sau viol?

PESCARUL: Niciodată!

SECRETARA: Aha, un om cinstit, bănuiam eu! Domnule prim-alcade, adăugaţi menţiunea: de supravegheat.

PRIMUL ALCADE: Ce sentimente civice ai?

PESCARUL: Mi-am servit bine concetăţenii, totdeauna. N-am lăsat niciodată să plece un sărac fără să-i dau un peşte bun.

SECRETARA: Felul ăsta de a răspunde nu e autorizat.

PRIMUL ALCADE: Oh! Asta pot s-o explic eu! Gândiţi-vă doar, sentimentele civice sunt specialitatea mea! Trebuie să ştim limpede, băiete, dacă faci parte dintre cei care respectă ordine existentă pentru singurul şi bunul temei că există?

PESCARUL: Da, când este dreaptă şi umană.

SECRETARA: Suspect! Treceţi în rubrica: sentimente civice sus pecte! Şi citiţi ultima întrebare.

PRIMUL ALCADE (descifrând cu mare caznă): Raţiuni de a fi?

PESCARUL: Să mă ia dracu' dacă pricep o iotă din păsăreasca asta.

SECRETARA: Înseamnă că trebuie să ne mărturiseşti motivele care te îndeamnă să rămâi în viaţă.

PESCARUL: Motivele! Ce motive vreţi să găsesc?

SECRETARA: Vedeţi! Notaţi întocmai, domnule prim-alcade: omul recunoaşte că existenţa sa nu se poate justifica. Vom avea mâinile cu atât mai libere când va sosi momentul potrivit. Şi dumneata, subsemnat, vei înţelege mai bine că certificatul de existenţă care-ţi va fi eliberat trebuie să fie provizoriu şi pe termen limitat.

PESCARUL: Provizoriu sau nu, daţi-mi-l odată, ca să mă întorc acasă. Ai mei mă aşteaptă.

SECRETARA: Desigur! Dar mai înainte va fi nevoie să prezinţi un certificat de sănătate care îţi va fi eliberat, după câteva formalităţi, la primul etaj, sectorul afacerilor în curs, biroul aşteptărilor, secţia auxiliară.

Pescarul iese. Căruţa cu morţi a sosit între timp la poarta cimitirului şi a început descărcarea cadavrelor. Dar din căruţă sare Nada, beat, şi se porneşte să urle.

NADA: Doar vă spun că nu-s mort!

Gardienii caută să-l vâre îndărăt în căruţă. El scapă şi intră în curtea administraţiei.

NADA: Ei, asta-i bună! Ce, dacă aş fi mort, aş şti şi eu! Aoleu! Iertaţi-mă!

SECRETARA: Nu face nimic. Apropie-te!

NADA: M-au azvârlit în căruţă. Dar eram beat mort, asta-i tot! Doar aşa, să mai suprim!

SECRETARA: Ce să suprimi?

NADA: Totul, frumoasa mea! Cu cât suprimi mai mult, cu atât mai bine merg lucrurile. Iar dacă suprimi totul, e raiul pe pământ! Îndrăgostiţii, de pildă! Am oroare de asta! Când trec prin faţa mea perechi înlănţuite, scuip. În spatele lor, bineînţeles, fiindcă unii îţi poartă pe urmă sâmbetele! Şi copiii, ce seminţie scârboasă! Pe urmă florile, cu înfăţişarea lor tâmpă, râurile, incapabile să-şi schimbe ideile! Ah! Să suprimăm, să suprimăm! Asta e filozofia mea! Dumnezeu neagă lumea şi eu neg existenţa lui Dumnezeu! Trăiască nimicul, de vreme ce e singurul lucru care există!

SECRETARA: Şi cum să suprimăm toate astea?

NADA: Să bem, să bem până la moarte şi totul dispare din jur!

SECRETARA: Slabă tehnică! A noastră e mai bună! Cum te numeşti!

NADA: Nimic.

SECRETARA: Cum?

NADA: Nimic.

SECRETARA: Te-am întrebat ce nume ai.

NADA: Ăsta-i numele meu.

SECRETARA: Buun! Cu asemenea nume, o să avem multe de făcut împreună! Treci de partea asta. Vei fi funcţionarul regatului nostru.

Intră pescarul.

SECRETARA: Domnule alcade, fii bun şi pune-l la curent cu funcţia lui pe prietenul nostru Nimic. Între timp, voi, gardieni, veţi vinde insignele noastre. (Se apropie de Diego.) Bună ziua. Vrei să cumperi o insignă?

DIEGO: Ce insignă?

SECRETARA: Ei, asta-i, insigna ciumei. (Scurtă pauză.) De altminteri, sunteţi liberi s-o refuzaţi. Insigna nu e obligatorie.

DIEGO: Atunci refuz.

SECRETARA: Foarte bine. (Apropiindu-se de Victoria.) Şi dumneata?

VICTORIA: Nu vă cunosc.

SECRETARA: Perfect. Vă semnalez numai că cei care refuză să poarte această insignă sunt obligaţi să-şi pună alta.

DIEGO: Care?

SECRETARA: Ei, insigna celor care refuză să poarte insignă. În felul acesta, dintr-o privire, vedem cu cine avem de-a face.

PESCARUL: Vă rog să mă iertaţi…

SECRETARA (Întorcându-se spre Diego şi Victoria): Pe curând! (Pescarului.) Dumneata ce mai vrei?

PESCARUL (cu furie crescândă): Vin de la etajul întâi şi mi s-a răspuns că trebuie să mă-ntorc aici ca să obţin certificatul de existenţă, fiindcă fără el nu mi se dă un certificat de sănătate.

SECRETARA: E clasic!

PESCARUL: Cum aşa, clasic?

SECRETARA: Da, asta dovedeşte că oraşul acesta a început să fie administrat. Convingerea noastră e că sunteţi vinovaţi. Vinovaţi că sunteţi cârmuiţi, fireşte. Dar totul e să simţiţi voi înşivă că sunteţi vinovaţi. Şi nu vă veţi socoti vinovaţi câtă vreme nu vă veţi simţi obosiţi. Vă obosim, asta-i tot. Când veţi fi sleiţi de oboseală, restul o să meargă de la sine.

PESCARUL: Pot măcar să capăt acel blestemat de certificat de existenţă?

SECRETARA: În principiu, nu, fiindcă trebuie să prezinţi mai întâi un certificat de sănătate, ca să obţii unul de existenţă. În aparenţă, nu există nici o ieşire din impas.

PESCARUL: Şi-atunci?

SECRETARA: Şi-atunci, rămâi la cheremul bunului nostru plac. Dar, ca orice lucru arbitrar, e pe termen scurt. Îţi vom acorda deci acest certificat printr-o favoare specială. Va fi însă valabil doar o săptămână. Peste o săptămână, vom vedea.

PESCARUL: Ce vom vedea?

SECRETARA: Vom vedea dacă e cazul să ţi-l preschimbăm.

PESCARUL: Şi dacă nu e preschimbat?

SECRETARA: Existenţa dumitale, nemafiind garantată oficial, fără îndoială că se va trece la o radiere. Domnule alcade, întocmiţi certificatul în treisprezece exemplare.

PRIMUL ALCADE: Treisprezce?

SECRETARA: Da! Unul pentru persoana în cauză şi douăsprezece pentru buna funcţionare.

O lumină în centru.

CIUMA: Să fie începute marile lucrări inutile. Dumneata, scumpă prietenă, să ţii pregătită balanţa deportărilor şi a concentrărilor. Dinamizează opera de transformare a nevinovaţilor în vinovaţi, ca să avem suficientă mână de lucru. Deportează ce-i important! Cu siguranţă că ne vor lipsi oameni! Unde s-a ajuns cu recensământul?

SECRETARA: Este în curs, totul merge ca pe roate şi mi se pare că aceşti oameni cumsecade m-au înţeles!

CIUMA: Te înduioşezi prea repede, scumpă prietenă. Simţi nevoia de a fi înţeleasă. E o lipsă în meseria noastră. Aceşti oameni cumsecade, cum le spui dumneata, fireşte că n-au priceput nimic, dar asta n-are nici o importanţă! Esenţialul nu e să înţeleagă, ci să se execute. Poftim! E-o expresie care are sens, nu găseşti?

SECRETARA: Ce expresie?

CIUMA: A se executa. Haideţi, voi, de colo, executaţi-vă, executaţi-vă! Ha! Straşnică formulă!

SECRETARA: Minunată!

CIUMA: Minunată! Găseşti în ea de toate! Mai întâi, imaginea execuţiei, care e o imagine mişcătoare, şi apoi ideea că executantul colaborează la propria execuţie, ceea ce constituie scopul şi consolidarea oricărei bune guvernări!

Larmă în fundul scenei.

CIUMA: Ce se întâmplă?

Se agită corul femeilor.

SECRETARA: Femeile se agită.

CORUL: Aceasta are ceva de spus.

CIUMA: Apropie-te.

O FEMEIE (apropiindu-se): Unde mi-e soţul?

CIUMA: Asta-i bună! Iată că intră în joc inima omenească, cum se spune! Ce i s-a întâmplat acestui soţ?

FEMEIA: Nu s-a întors acasă.

CIUMA: E banal. Nu-ţi face griji. Până la ora asta şi-a şi găsit un pat.

FEMEIA: Soţul meu e un om cinstit şi se respectă.

CIUMA: Fireşte, o pasăre rară! Ia ocupă-te de dânsa, scumpă prietenă!

SECRETARA: Nume şi prenume!

FEMEIA: Galvez, Antonio.

Secretara se uită în carnet şi şopteşte ceva la urechea Ciumei.

SECRETARA: Ei bine! E teafăr, viaţa îi e asigurată, fii fericită.

FEMEIA: Ce fel de viaţă?

SECRETARA: Viaţă de castel!

CIUMA: Da, l-am deportat, împreună cu vreo alţi câţiva care făceau tărăboi şi pe care am vrut să-i cruţ.

FEMEIA (dându-se câţiva paşi înapoi): Ce-aţi făcut cu ei?

CIUMA (cu o turbare isterică): I-am concentrat! Până acum trăiau în plină frivolitate, împrăştiaţi, cam descusuţi şi dezlegaţi, ca să zic aşa! Acum sunt mai fermi, se concentrează!

FEMEIA (fugind spre corul care-şi deschide rândurile ca s-o primească): Vai! Nenorocire! Ce pacoste pe capul nostru!

CIUMA: Tăcere! Nu rămâneţi inactivi! Faceţi ceva! Găsiţi-vă o ocupaţie! (Visător.) Se execută, se ocupă, se concentrează. Gramatica e un lucru bun şi poate folosi la orice!

Schimbare rapidă de lumină, reflectorul trece asupra clădirilor administraţiei, unde Nada e aşezat la o măsuţă, împreună cu alcadele. În faţa lui, şiruri de administraţi.

UN BĂRBAT: Totul s-a scumpit şi salariile nu ne mai ajung.

NADA: Ştiam şi noi şi iată un nou tabel. Abia a fost stabilit.

BĂRBATUL: Care va fi procentul de mărire?

NADA (citind): E foarte simplu! Tabel numărul 108. „Hotărârea de revalorizare a salariilor interprofesionale şi subsecvente fixează suprimarea salariului de bază şi eliberarea necondiţionată a eşaloa-nelor mobile, care capătă astfel permisiunea de a atinge un plafon de salarizare maximal ce rămâne a fi stabilit. Eşaloanele, după reţinerea majorărilor acordate în mod fictiv prin tabelul nr. 107, vor continua totuşi să fie calculate, în afara modalităţilor propriu-zise de reclasare, conform salariului de bază suprimat anterior.”

BĂRBATUL: Dar ce majorare reprezintă toată socoteala asta?

NADA: Mărirea e pentru mai târziu, tabelul e pentru azi. Mărim salariile cu un tabel, asta-i tot.

BĂRBATUL: Dar ce vreţi să facă oamenii cu tabelul ăsta?

NADA (urlând): Să-l mănânce! Următorul. (Se prezintă alt bărbat.) Tu vrei să deschizi o prăvălie. Straşnică idee, pe legea mea. Ei bine! Pentru început, completează formularul ăsta. Vâră-ţi degetele în cerneală. Pune-le aici. Perfect.

BĂRBATUL: Unde pot să-mi şterg degetele?

NADA: Unde poţi să le ştergi? (Răsfoieşte un dosar.) Nicăieri. Nu e prevăzut în regulament.

BĂRBATUL: Dar nu pot rămâne aşa.

NADA: De ce nu? Şi apoi, ce importanţă are, de vreme ce tot n-ai dreptul să te atingi de nevastă-ta? Şi pe urmă, în cazul tău, o să-ţi prindă bine.

BĂRBATUL: Cum aşa, să-mi prindă bine?

NADA: Da. Asta te umileşte, deci e bine. Dar să revenim la prăvălia ta. Preferi să beneficiezi de articolul 208 din capitolul 62 al circularei numărul 16 din al cincilea regulament general sau de aliniatul 27 din articolul 207 al circularei 15, care contează drept regulament de funcţionare?

BĂRBATUL: Dar nu cunosc nici unul din aceste texte!

NADA: Bineânţeles, omule! Nu le cunoşti. Nici eu. Cum totuşi trebuie să luăm o hotărâre, o să te lăsăm să beneficiezi de amândouă.

BĂRBATUL: E frumos din partea ta, Nada, şi-ţi mulţumesc.

NADA: Nu-mi mulţumi. Căci se pare că unul din aceste articole îţi interzice să vinzi cel mai mic articol.

BĂRBATUL: Ce mai e şi asta?

O VOCE: Ordinea!

Intră o femeie, înspăimântată.

NADA: Ce este, femeie?

FEMEIA: Mi s-a rechiziţionat casa.

NADA: Bun.

FEMEIA: Au fost instalate în ea servicii administrative.

NADA: E la mintea cocoşului!

FEMEIA: Dar eu am rămas în stradă şi mi s-a promis altă locuinţă.

NADA: Vezi bine, ne gândim la toate!

FEMEIA: Da, dar pentru asta trebuie făcută o cerere, care-şi va urma cursul. Până atunci, copiii mei dorm sub cerul liber.

NADA: Un motiv în plus să faci cererea cuvenită. Completează formularul ăsta.

FEMEIA (ia formularul): Dar o să meargă iute?

NADA: Poate să meargă iute, cu condiţia să prezinţi o justificare de urgenţă.

FEMEIA: Ce-i aia?

NADA: Un act care să confirme că e urgent pentru tine să nu mai stai în stradă.

FEMEIA: Copiii mei au rămas fără acoperiş, ce poate fi mai urgent decât să le daţi un adăpost?

NADA: Nu ţi se va da o locuinţă deoarece copiii tăi sunt în stradă. Ţi se va da o locuinţă dacă prezinţi o adeverinţă. Nu e acelaşi lucru.

FEMEIA: N-am înţeles niciodată limbajul ăsta. Aşa vorbeşte diavolul şi nimeni nu-l înţelege!

NADA: Nu e o simplă întâmplare, femeie. Ne străduim să facem în aşa fel, încât să nu se înţeleagă om cu om, deşi vorbesc toţi aceeaşi limbă. Şi te pot anunţa că ne apropiem de clipa desăvârşită când toată lumea va vorbi fără a găsi nicicând înţelegere şi când cele două limbi care se înfruntă în acest oraş se vor distruge una pe alta cu asemenea îndârjire, încât va trebui ca totul să se îndrepte spre ultima împlinire, care e tăcerea şi moartea.

FEMEIA2: Dreptatea cere ca toţi copiii să mănânce pe săturate şi să nu le fie frig. Dreptatea cere să trăiască copiii mei. I-am adus pe lume pe un pământ al bucuriei. Marea le-a dăruit apa botezului. Ei n-au nevoie de alte bogăţii. Nu cer pentru ei altceva decât pâinea cea de toate zilele şi somnul săracilor. Nu e nimic şi totuşi până şi asta le-o refuzaţi! Şi dacă le refuzaţi obidiţilor pâinea, nici un soi de lux, nici de vorbe frumoase, nici de făgăduieli misterioase n-o să vă spele vreodată de această crimă.

NADA: Alegeţi traiul în genunchi în locul morţii în picioare, pentru ca universul să-şi găsească ordinea măsurată cu echerul spânzurătorilor, împărţit între morţii liniştiţi şi furnicile de-acum înainte bine crescute. Va fi un rai puritan lipsit de pajişti şi de pâine, unde circulă îngeri poliţişti cu aripi majuscule, printre preafericiţii săturaţi cu hârtie şi formule hrănitoare, prosternaţi în faţa unui Dumnezeu decorat, distrugător al tuturor lucrurilor şi temeinic preocupat de risipirea vechilor deliruri ale unei lumi prea desfătătoare. Trăiască nimicul! Nimeni nu-şi mai înţelege semenul: am ajuns la clipa desăvârşirii!

Lumină în centru. Se zăresc siluete decupate, de hangare de lagăr şi sârmă ghimpată, miradoare de supraveghere şi alte asemenea elemente ostile. Intră Diego, mascat, ce pare hăituit. Zăreşte aceste construcţii ostile, poporul şi Ciuma.

DIEGO (adresându-se corului): Unde e Spania? Unde e Cadiz-ul? Decorul acesta nu aparţine nici unei ţări! Ne aflăm într-o altă lume, în care omul nu poate trăi. De ce-aţi amuţit?

CORUL: Ne e teamă! Ah! De s-ar stârni vântul…

DIEGO: Şi mie mi-e teamă. Îţi face bine să-ţi strigi spaima! Strigaţi şi vântul vă va răspunde.

CORUL: Eram un popor şi iată-ne acum o masă! Eram poftiţi, iată-ne convocaţi! Ne schimbam între noi pâinea şi laptele, acum suntem aprovizionaţi cu raţii! Batem pasul pe loc. (Bat pasul.) Batem pasul pe loc şi spunem că nimeni nu poate nimic pentru cei din jur şi că trebuie să aşteptăm la locul nostru, în rândul care ne-a fost hotărât! La ce bun să strigăm? Femeile noastre nu mai au chipul de floare care ne făcea suflarea grea de dorinţă, Spania a dispărut! Batem pasul pe loc! Batem pasul pe loc! Ah, durere! Pe noi înşine ne călcăm în picioare! Ne sufocăm în oraşul acesta închis între ziduri! Ah! De s-ar stârni vântul…

CIUMA: Asta e înţelepciunea. Apropie-te, Diego, acum că ai înţeles. Pe cer, zgomot de radiaţii.

DIEGO: Suntem nevinovaţi!

Ciuma izbucneşte în râs.

DIEGO (strigând): Nevinovăţia, călăule, înţelegi ce-i asta, nevinovăţia?

CIUMA: Nevinovăţia! Nu cunosc!

DIEGO: Atunci, apropie-te. Cel care se va dovedi mai tare îl va ucide pe celălalt.

CIUMA: Eu sunt cel mai tare, naivule. Priveşte!

Face un semn gardienilor, care se îndreaptă spre Diego. Acesta fuge.

CIUMA: Fugiţi după el! Nu-l lăsaţi să scape! Cel care fuge ne aparţine! însemnaţi-l!

Gardienii aleargă după Diego. Urmărire mimată pe practicabile. Şuierături. Sirene de alarmă.

CORUL: Celălalt fuge! Se teme şi o mărturiseşte. Nu se poate stăpâni, e cuprins de nebunie! Noi, noi am devenit înţelepţi. Noi suntem administraţi. Dar, în tăcerea birourilor, ascultăm un lung strigăt înăbuşit, strigătul inimilor despărţite şi care ne vorbeşte despre marea sub soarele de nămiezi, despre mireasma trestiilor în amurg, despre braţele răcoroase ale femeilor noastre. Chipurile ne sunt pecetluite, paşii ne sunt măsuraţi, orele – ordonate, dar inima noastră refuză să se supună tăcerii. Inima noastră refuză listele şi matricolele, zidurile nesfârşite, zăbrelele la ferestre, zorii înţesaţi de puşti. Refuză, la fel cu cel care aleargă pentru a ajunge într-o casă, fugind de decorul acesta de umbre şi de cifre, pentru a găsi, în sfârşit, un refugiu. Dar singurul refugiu e marea de care ne separă aceste ziduri. Să se pornească vântul şi vom putea, în sfârşit, respira…

Într-adevăr, Diego s-a repezit într-o casă. Gardienii se opresc în faţa ei şi postează în jur santinele.

CIUMA (urlând): Însemnaţi-l! Însemnaţi-i pe toţi! Chiar şi ceea ce nu spun se mai poate auzi! Nu mai pot protesta, dar tăcerea lor scrâşneşte! Striviţi-le gurile! Puneţi-le căluşuri şi învăţaţi-i cuvintele-cheie până ce vor repetă şi ei mereu acelaşi lucru, până ce vor deveni, în sfârşit, bunii cetăţeni de care avem nevoie.

Din plafonul scenei cad acum, vibrând ca şi cum ar trece prin difuzoare, puzderie de lozinci care se amplifică pe măsură ce sunt repetate şi care acoperă corul cu gura închisă, până ce domneşte o tăcere deplină.

CIUMA: O singură ciumă, un singur popor! Concentraţi-vă, executaţi-vă, ocupaţi-vă! O ciumă bună face mai mult decât două libertăţi! Deportaţi, torturaţi, tot va mai rămâne ceva de pe urma voastră!

Lumină în casa judecătorului.

VICTORIA: Nu, tată. N-o vei da pe mina lor pe această bătrână servitoare sub pretext că e contaminată. Uiţi că ea m-a crescut şi că te-a slujit fără să se plângă vreodată?

JUDECĂTORUL: Cine-ar cuteza să crâcnească împotriva unei hotărâri, o dată ce am luat-o eu?

VICTORIA: Dumneata nu poţi hotărî totul. Durerea are şi ea drepturile ei.

JUDECĂTORUL: Rolul meu e să ocrotesc această casă şi să împiedic boala să pătrundă aici. Eu…

Intră brusc Diego.

JUDECĂTORUL: Cine ţi-a permis să intri aici?

DIEGO: Spaima m-a mânat la tine! Fug de Ciumă.

JUDECĂTORUL: Nu fugi de ea, ci o duci cu tine. (Îi arată cu degetul lui Diego semnul pe care-l are acum la subsuoară. Tăcere, depărtare, două-trei fluierături.) Părăseşte această casă!

DIEGO: Lasă-mă să stau! Dacă mă izgoneşti, mă vor amesteca cu toţi ceilalţi şi îngrămădirea asta va fi asemenea morţii.

JUDECĂTORUL: Eu sunt slujitorul legii, nu te pot primi aici.

DIEGO: Slujeai legea veche. N-ai nimic de-a face cu legea nouă.

JUDECĂTORUL: Nu slujesc legea pentru ceea ce spune, ci pentru că e lege.

DIEGO: Dar dacă legea e crimă?

JUDECĂTORUL: Dacă crima devine lege, încetează de-a mai fi crimă.

DIEGO: Şi atunci trebuie pedepsită virtutea?

JUDECĂTORUL: Trebuie s-o pedepsim, într-adevăr, dacă are aroganţa de a discuta legea.

VICTORIA: Casado, nu legea te îndeamnă să acţionezi astfel, ci frica.

JUDECĂTORUL: Şi lui îi e frică.

VICTORIA: Dar el n-a trădat nimic până acum.

JUDECĂTORUL: Va trăda. Toată lumea trădează ceva, fiindcă tuturor le e frică. Tuturor le e frică, fiindcă nimeni nu e pur.

VICTORIA: Tată, inima mea aparţine acestui om, ţi-ai dat consimţământul şi nu mi-l poţi răpi azi, după ce mi l-ai dat ieri.

JUDECĂTORUL: Nu m-am învoit să te cununi. M-am învoit să pleci.

VICTORIA: Ştiam că nu mă iubeşti.

JUDECĂTORUL (o priveşte): Orice femeie îmi inspiră oroare.

Bătăi puternice în uşă.

JUDECĂTORUL: Ce este?

GARDIANUL (de afară): Casa e în supraveghere pentru că a adăpostit un suspect. Toţi locatarii se află sub observaţie.

DIEGO (izbucnind în râs): Legea e bună, o ştii bine. Dar e cam nouă şi n-o cunoşti pe deplin. Judecător, acuzat şi martori, iată-ne cu toţii fraţi!

Intră soţia judecătorului, băiatul şi fata lui.

SOŢIA: Uşa a fost baricadată.

VICTORIA: Casa e condamnată.

JUDECĂTORUL: Din cauza lui. Şi-l voi denunţa. Atunci se vor deschide iar uşile.

VICTORIA: Tată, onoarea îţi interzice să faci aşa ceva.

JUDECĂTORUL: Onoarea e o treabă de bărbaţi şi în acest oraş nu mai sunt bărbaţi.

Se aud fluierături, paşi de oameni gonind care se apropie. Diego ascultă, priveşte în toate părţile, înnebunit, şi-l ia brusc în braţe pe copil.

DIEGO: Priveşte, om al legii! Dacă faci un singur gest, strivesc gura copilului tău de semnul ciumei.

VICTORIA: Diego, e-o laşitate!

DIEGO: Nimic nu e laş în oraşul laşilor.

SOŢIA (alergând spre judecător): Promite, Casado! Promite-i acestui nebun ce vrea!

FATA JUDECĂTORULUI: Nu, tată, nu-i promite nimic. Soarta lui nu ne priveşte.

SOŢIA: N-o asculta! Ştii bine că-şi urăşte fratele.

JUDECĂTORUL: Are dreptate. Povestea asta nu ne priveşte.

SOŢIA: Şi tu îmi urăşti fiul.

JUDECĂTORUL: Fiul tău, într-adevăr.

SOŢIA: Ah! Nu eşti om dacă îndrăzneşti să aminteşti ceea ce fusese iertat.

JUDECĂTORUL: N-am iertat. Am urmat legea, care făcea din mine, în ochii tuturor, tatăl acestui copil.

VICTORIA: E adevărat, mamă?

SOŢIA: Şi tu mă dispreţuieşti.

VICTORIA: Nu. Dar totul se prăbuşeşte în acelaşi timp. Sufletul se clatină.

Judecătorul face un pas spre uşă.

DIEGO: Sufletul se clatină, dar legea ne susţine, nu-i aşa judecătorule? Toţi fraţi! (Ridică în braţe copilul.) Şi tu, căruia îi voi da sărutul frăţesc.

SOŢIA: Stai, Diego, te implor! Nu fi ca acest om, împietrit până în fundul inimii! Dar se va înmuia. (Fuge spre uşă şi îi barează drumul judecătorului.) Vei ceda, nu-i aşa?

FATA JUDECĂTORULUI: De ce-ar ceda şi ce-i pasă de acest bastard, care ocupă aici un loc necuvenit?

SOŢIA: Taci odată, te roade invidia şi te-ai înnegrit toată. (Către judecător.) Dar tu, tu care te apropii de moarte, ştii bine că nu-i nimic de invidiat pe acest pământ, în afară de somn şi de pace. Şi ştii bine că-ţi vei pierde somnul în patul tău singuratic, dacă laşi să se înfăptuiască asta.

JUDECĂTORUL: Am legea de partea mea. Ea-mi va dărui odihna.

SOŢIA: Scuip pe legea ta. Am de partea mea dreptul, dreptul celor care se iubesc de-a nu fi despărţiţi, dreptul vinovaţilor de-a fi iertaţi şi cel al pocăiţilor de-a fi onoraţi! Da, scuip pe legea ta! Aveai legea de partea ta când i-ai cerut scuze laşe căpitanului care te provoca la duel, când ai trişat ca să scapi de recrutare? Aveai legea de partea ta când i-ai propus patul acelei fete, care-l dăduse în judecată pe un stăpân josnic?

JUDECĂTORUL: Taci, femeie!

VICTORIA: Mamă!

SOŢIA: Nu, Victoria, n-am să tac! Am tăcut în toţi anii aceştia. Am făcut-o pentru cinstea mea şi de dragul lui Dumnezeu. Dar cinstea nu mai există. Şi-un singur fir de păr al acestui copil mi-e mai preţios decât cerul însuşi. N-am să tac. Şi-i voi spune măcar ăstuia că n-a avut niciodată dreptatea de partea lui, căci dreptatea, mă auzi tu, Casado, e de partea celor care suferă, care speră. Nu e, nu, nu poate fi alături de cei care socotesc şi adună.

Diego a dat drumul copilului.

FATA JUDECĂTORULUI: Sunt drepturile adulterului.

SOŢIA (strigând): Nu-mi tăgăduiesc vina, o voi striga în faţa lumii întregi. Dar, în înjosirea mea, ştiu că trupul are păcatele lui, pe când inima are crimele sale. Ceea ce se săvârşeşte din căldura dragostei trebuie să găsească îndurare.

FATA JUDECĂTORULUI: Îndurare pentru căţele!

SOŢIA: Da! Căci au un pântece pentru voluptate şi pentru zămislire! JUDECĂTORUL: Femeie! Pledoaria ta nu e bună! Îl voi denunţa pe acest om care a pricinuit toată tulburarea! O voi face cu o îndoită mulţumire, căci o voi face în numele legii şi al urii.

VICTORIA: Nenorocire ţie, care ai rostit adevărul! N-ai judecat niciodată decât după glasul urii, pe care o împopoţonai cu numele de lege. Şi chiar cele mai bune legi au căpătat gust urât în gura ta, era gura acră a celor care n-au iubit niciodată pe nimeni! Ah! Mă înăbuşă dezgustul! Hai, Diego, ia-ne pe toţi în braţele tale şi să putrezim împreună! Dar lasă-l să trăiască pe acest om, pentru care viaţa e o osândă.

DIEGO: Lasă-mă! Mi-e ruşine când văd ce-am ajuns.

VICTORIA: Şi mie mi-e ruşine. Mi-e ruşine de moarte.

Diego se aruncă brusc pe fereastră. Judecătorul aleargă şi el. Victoria o ia la fugă pe o uşă mascată.

SOŢIA: A sosit vremea să spargem buboaiele. Nu suntem singurii. Întregul oraş e cuprins de aceeaşi febră.

JUDECĂTORUL: Căţea!

SOŢIA: Judecătorule!

Întuneric. Lumină pe clădirile administrative. Nada şi alcadele se pregătesc de plecare.

NADA: Li se ordonă tuturor comandanţilor de district să-şi pună administraţii să voteze în favoarea noului guvern.

PRIMUL ALCADE: Nu e lesne. Riscăm ca unii să voteze contra.

NADA: Deloc, dacă urmezi bunele principii.

PRIMUL ALCADE: Bunele principii?

NADA: Bunele principii spun că votul e liber. Asta înseamnă că voturile favorabile guvernului vor fi considerate ca liber exprimate. Cât despre celelalte şi pentru a înlătura obstacolele secrete ce-ar fi putut frâna libertatea de alegere, vor fi decontate după metoda preferenţială, adoptând amestecul divizionar după cuantumul sufragiilor neexprimate, în raport cu treimea voturilor eliminate. E clar, nu?

PRIMUL ALCADE: Clar, domnule… În fine, cred că înţeleg.

NADA: Te admir, alcade. Dar, fie că ai înţeles ori ba, nu uita că rezultatul infailibil al acestei metode va trebui să fie totdeauna acelaşi: voturile ostile guvernului sunt nule şi neavenite.

PRIMUL ALCADE: Dar aţi spus că votul e liber?

NADA: Chiar e. Numai că noi pornim de la principiul că un vot negativ nu e un vot liber. E un vot sentimental şi, prin urmare, nu s-a eliberat încă din lanţurile pasiunilor.

PRIMUL ALCADE: Uite, la asta nu m-am gândit!

NADA: Fiindcă n-ai avut o idee justă despre ce înseamnă libertatea.

Lumină în centru. Diego şi Victoria sosesc, alergând, în avanscenă.

DIEGO: Vreau să fug de-aici, Victoria. Nu mai ştiu unde e datoria. Nu mai înţeleg nimic.

VICTORIA: Nu mă părăsi! Datoria e alături de cei pe care-i iubeşti. Rezistă!

DIEGO: Dar sunt prea mândru pentru a te iubi fără să mă stimez.

VICTORIA: Cine te împiedică să te stimezi?

DIEGO: Tu, căci te văd neclintită.

VICTORIA: Ah! Nu vorbi aşa, în numele iubirii noastre, sau voi cădea în faţa ta şi-ţi voi arăta întreaga mea laşitate. Fiindcă nu spui adevărul. Nu sunt atât de puternică. Mă clatin, mă clatin de câte ori mă gândesc la vremea când puteam să mă pierd în braţele tale. Unde e vremea când mi se topea inima de îndată ce se rostea numele tău? Unde e vremea când auzeam înăuntrul meu un glas strigând: „Pamânt”, de îndată ce apăreai tu? Dar mă clatin, mor de-un regret laş. Şi dacă mă mai ţin încă pe picioare, izbutesc s-o fac fiindcă elanul iubirii mă împinge înainte. Dar dacă ai dispărea tu, zborul meu s-ar opri şi m-aş prăbuşi la pământ.

DIEGO: Ah! Dacă aş putea măcar să fiu legat de tine şi, cu trupul înnodat de-al tău, să mă cufund într-un somn fără sfârşit!

VICTORIA: Te aştept.

Se apropie încet amândoi. Nu se pierd din ochi. Când sunt gata să se îmbrăţişeze, răsare între ei secretara.

SECRETARA: Ce faceţi aici?

VICTORIA (ţipând): Dragoste, fireşte!

Tunet teribil în cer.

SECRETARA: Ssst! Sunt cuvinte pe care nu trebuie să le rosteşti. S-ar fi cuvenit să ştiţi că e interzis. Priviţi!

Îl loveşte pe Diego la subsuoară şi-l înseamnă pentru a doua oară.

SECRETARA: Erai suspect. Iată-te acum contaminat. (îl priveşte pe Diego.) Păcat! Un băiat atât de drăguţ. (Victoriei.) Iartă-mă! Dar prefer bărbaţii femeilor, mă simt complice cu ei. Bună seara.

Diego priveşte cu oroare noul semn. Aruncă priviri înnebunite în jur, apoi se repede spre Victoria şi o îmbrăţişează strâns.

DIEGO: Ah! Îţi urăsc frumuseţea, fiindcă îmi va supravieţui! Bleste-mată fie, dacă va servi altora! (O striveşte de el.) Aşa! Nu voi fi singur! Ce-mi pasă de iubirea ta, dacă nu moare o dată cu mine?

VICTORIA (se zbate): Mă doare! Lasă-mă!

DIEGO: Ah! Ţi-e teamă! (Râde ca un nebun. O scutură.) Unde sunt armăsarii negri ai iubirii? Îndrăgostită când ceasul e frumos, dar, cum vine nenorocirea, caii fug! Cel puţin să mori o dată cu mine!

VICTORIA: Cu tine, dar niciodată împotriva ta! Urăsc chipul răvăşit de spaimă şi de ură pe care-l ai acum! Dă-mi drumul! Lasă-mă liberă, să caut în tine vechea dragoste. Şi inima mea va vorbi din nou.

DIEGO (slăbindu-şi strânsoarea): Nu vreau să mor singur! Până şi fiinţa care mi-e cea mai scumpă pe lume îşi îndepărtează faţa de la mine şi refuză să mă urmeze!

VICTORIA (aruncându-se în braţele lui): Ah! Diego, şi în iad, dacă trebuie! Te regăsesc… Picioarele îmi tremură, lipite de ale tale. Sărută-mă, ca să înăbuş strigătul ce urcă din adâncurile trupului meu, care-mi va ieşi de pe buze, care iese… Ah!

Diego o sărută pătimaş, apoi se smulge de lingă ea şi o lasă tremurând în mijlocul scenei.

DIEGO: Priveşte-mă! Nu, nu, n-ai nimic! Nici un semn! Nebunia asta nu va avea urmări!

VICTORIA: Întoarce-te, acum tremur de frig! Adineauri pieptul tău îmi ardea mâinile, sângele îmi alerga în vine ca o văpaie! Acum…

DIEGO: Nu! Lasă-mă singur. Nu pot să-mi iau gândul de la durere.

VICTORIA: Întoarce-te. Nu cer altceva decât să mă mistui de aceeaşi febră, să sufăr de aceeaşi plagă, în acelaşi ţipăt!

DIEGO: Nu! De-acum înainte sunt cu ceilalţi, cu cei însemnaţi! Suferinţa lor îmi trezeşte oroarea, mă umple de-un dezgust care până aici mă separa de toate. Dar acum sunt atins de aceeaşi nenorocire, au nevoie de mine.

VICTORIA: Dacă ar trebui să mori, aş invidia până şi ţărâna care ţi-ar îmbrăţişa trupul!

DIEGO: Tu eşti de partea cealaltă, cu cei care trăiesc!

VICTORIA: Pot fi cu tine doar dacă mă îmbrăţişezi îndelung!

DIEGO: Au interzis iubirea! Ah! Te regret din toate puterile!

VICTORIA: Nu! Nu! Te implor! Am înţeles ce vor ei. Aranjează în aşa fel lucrurile, încât iubirea să fie imposibilă. Dar eu voi fi mai tare.

DIEGO: Eu însă nu sunt mai tare. Şi nu o înfrângere voiam să împart cu tine!

VICTORIA: Sunt întreagă! Nu cunosc decât iubirea mea! Nimic nu mă mai înspăimântă şi, de s-ar prăbuşi şi bolta cerului, aş fi nimicită proclamându-mi fericirea, numai să ţin mâna ta într-a mea.

Se aude un strigăt.

DIEGO: Ceilalţi strigă şi ei!

VICTORIA: Sunt surdă până la moarte!

DIEGO: Priveşte!

Trece căruţa cu cadavre.

VICTORIA: Nu mai văd nimic! Iubirea mă orbeşte.

DIEGO: Dar durerea e în cerul acesta care ne apasă!

VICTORIA: Am prea multe de făcut ca să-mi port iubirea! N-o să mă mai împovărez şi cu durerea lumii! E-o sarcină de bărbat, una dintre acele sarcini zadarnice, încăpăţânate, sterile, pe care v-o luaţi pe umeri ca să vă îndepărtaţi de singura luptă care ar fi cu-adevărat grea, de singura victorie de care aţi putea fi mândri.

DIEGO: Oare ce trebuie să înving pe lumea asta, dacă nu nedreptatea ce ni se face?

VICTORIA: Nefericirea care e în tine! Şi restul va veni de la sine.

DIEGO: Sunt singur. Nefericirea e prea mare pentru mine.

VICTORIA: Sunt lângă tine, cu armele în mâini!

DIEGO: Ce frumoasă eşti şi cât te-aş mai iubi, de nu m-aş teme!

VICTORIA: Cât de puţin te-ai teme dacă ai vrea să mă iubeşti!

DIEGO: Te iubesc. Dar nu ştiu cine are dreptate.

VICTORIA: Cel care nu se teme. Iar inima mea nu e temătoare! Ea arde într-o singură văpaie, limpede şi înaltă, ca focurile cu care se salută pe culmi muntenii noştri. Şi inima mea te cheamă… Vezi, e noaptea Sfântului Ioan!

DIEGO: În mijlocul bolniţelor cu leşuri!

VICTORIA: Bolniţe sau pajişti, ce însemnătate are pentru iubirea mea? Cel puţin ea nu vatămă pe nimeni, e generoasă! Nebunia ta, devotamentul tău sterp fac bine? Nu mie, nu mie, în orice caz, pe mine mă străpungi cu pumnalul la fiecare cuvânt! DIEGO: Nu plânge, iubită aprigă! O, deznădejde! De ce s-ă ivit răul acesta? Aş fi sorbit lacrimile tale şi, cu gura arsă de amărăciunea lor, ţi-aş fi semănat pe chip tot atâtea sărutări, câte frunze are un măslin!

VICTORIA: Ah! Te regăsesc! Răsare iar limbajul nostru, pe care-l pierduseşi! (îi întinde mâinile.) Lasă-mă să te recunosc…

Diego face câţiva paşi, arătându-şi semnele. Victoria întinde mâna, ezită.

DIEGO: Şi tu te temi…

Victoria îşi lipeşte mâna de spatele lui. Diego dă îndărăt, rătăcit. Ea îi întinde braţele.

VICTORIA: Vino iute! Nu te mai teme de nimic!

Dar gemetele şi blestemele sporesc în intensitate. Diego priveşte în jur, ca ieşit din minţi, şi o ia la fugă.

VICTORIA: Ah! Singurătate!

CORUL FEMEILOR: Noi suntem paznice! Întâmplarea aceasta depăşeşte priceperea noastră şi aşteptăm să se sfârşească. Vom păzi taina noastră până la iarnă, în ceasul răgazurilor, când urletele bărbaţilor se vor fi stins şi ei se vor întoarce la noi ca să ceară ceva de care nu se pot lipsi: amintirea mărilor libere, cerul pustiu al verii, mireasma veşnică a iubirii. Până atunci, iată-ne ca nişte frunze moarte, târâte de potopul lui septembrie. Frunzele plutesc o clipă, apoi povara apei pe care-o cară le lipeşte de pământ. Şi noi suntem acum pe pământ. Încovoind spinarea, aşteptăm să se piardă strigătele tuturor luptelor, ascultăm în adâncul nostru cum geme încet lentul resac al mărilor fericite. Când migdalii goi se vor înveşmânta în florile brumei, atunci ne vom ridica puţin de la faţa pământului, sensibile la prima adiere a speranţei, curând înălţate de-a binelea în această nouă primăvară. Iar cei pe care-i iubim vor veni spre noi şi, pe măsură ce se vor apropia, vom fi ca bărcile grele pe care valul mării le ridică treptat, lipicioase de sare şi de apă, bogate în mirosuri, până ce plutesc, în sfârşit, pe marea cea deasă. Ah! De s-ar stârni odată vântul, de s-ar stârni odată vântul…

Întuneric. Lumină pe chei. Diego intră şi strigă pe cineva pe care-l zăreşte foarte departe, în direcţia mării. În fund, corul bărbaţilor.

DIEGO: Ehei! Ehei!

UN GLAS: Ehei! Ehei!

Apare un barcagiu; numai capul depăşeşte nivelul cheiului.

DIEGO: Ce faci?

BARCAGIUL: Aprovizionez.

DIEGO: Oraşul?

BARCAGIUL: Nu, oraşul e aprovizionat, în principiu, de guvern. Fireşte, e aprovizionat cu tichete. Eu însă aprovizionez cu pâine şi cu lapte. În larg sunt câteva corăbii ancorate şi acolo sunt refugiate câteva familii, ca să scape de infecţie. Le duc scrisorile şi le aduc provizii.

DIEGO: Dar e interzis.

BARCAGIUL: E interzis de administraţie. Eu însă nu ştiu să citesc şi mă aflam pe mare când crainicii oficiali au anunţat noua lege.

DIEGO: Du-mă de aici!

BARCAGIUL: Unde?

DIEGO: În largul mării. Pe corăbii.

BARCAGIUL: Vezi că aşa ceva e interzis.

DIEGO: Tu n-ai citit, nici n-ai auzit legea.

BARCAGIUL: Ah! Nu e interzis de administraţie, ci de oamenii de pe vas. Nu eşti sigur.

DIEGO: Cum adică nu sunt sigur?

BARCAGIUL: La urma urmei, deh, ai putea să-i aduci cu dumneata.

DIEGO: Pe cine să aduc?

BARCAGIUL: Şşşt! (îşi roteşte privirea în jur.) Microbii, fireşte! Ai putea să le aduci microbii.

DIEGO: O să plătesc cât trebuie.

BARCAGIUL: Nu stărui. Sunt slab de înger.

DIEGO: Toţi banii de care e nevoie.

BARCAGIUL: Iei abaterea pe seama conştiinţei dumitale?

DIEGO: Iau.

BARCAGIUL: Urcă-te în barcă. Marea e liniştită.

Diego e gata să sară. Dar îndărătul lui apare secretara.

SECRETARA: Nu! Nu te vei îmbarca.

DIEGO: Ce?

SECRETARA: Nu e prevăzut. Şi pe urmă, te cunosc bine, n-ai să dezertezi.

DIEGO: Nimic nu mă va împiedica să plec.

SECRETARA: E de-ajuns să vreau eu aşa. Şi vreau, de vreme ce am de-a face cu tine. Ştii cine sunt!

Se dă puţin îndărăt, ca şi cum ar vrea să-l atragă. El o urmează.

DIEGO: Să mori nu înseamnă nimic. Dar să mori pângărit…

SECRETARA: Înţeleg. Vezi tu, eu sunt o simplă executantă. Dar, în acelaşi timp, mi s-au dat drepturi asupra ta. Dreptul de veto, dacă preferi.

Răsfoieşte un carnet.

DIEGO: Oamenii din sângele meu nu aparţin decât pământului!

SECRETARA: Asta voiam să spun şi eu. Eşti al meu, într-un anumit fel! Numai într-un anumit fel. Poate că nu în cel pe care l-aş prefera… când te privesc. (Cu simplitate.) Îmi placi mult, ştii? Dar am primit anumite ordine.

Se joacă cu carnetul.

DIEGO: Prefer ura decât să-ţi văd surâsul. Te dispreţuiesc…

SECRETARA: Cum vrei. De altfel, convorbirea noastră nu e prea reglementară. Oboseala mă face sentimentală… Cu toată contabilitatea asta, în câte-o seară ca acum, îmi mai slăbesc şi eu frânele.

Răsuceşte carnetul între degete. Diego încearcă să i-l smulgă.

SECRETARA: Nu, zău, nu insista, scumpul meu. Şi apoi, ce-ai vedea în el? E un carnet, cuvântul ăsta trebuie să-ţi ajungă, un clasor, jumătate agendă, jumătate fişier. Cu efemeride. (Râde.) Ce vrei, e memento-ul meu!

Întinde mâna spre el, ca pentru o mângâiere. Diego se repede iarăşi spre barcagiu.

DIEGO: Ah! A plecat!

SECRETARA: Ia te uită, adevărat! Încă unul care se crede liber şi care totuşi e înscris şi el în registre, ca toată lumea.

DIEGO: Vorbele îţi sunt cu două înţelesuri. Ştii bine că tocmai asta nu suportă un bărbat. Să isprăvim odată, te rog!

SECRETARA: Dar toate astea sunt foarte simple şi spun adevărul. Fiecare oraş are clasorul lui. Iată-l pe cel al oraşului Cadiz. Te asigur că organizarea e foarte bună şi că nimeni nu e uitat.

DIEGO: Nimeni nu e uitat, dar toţi scapă din ghearele voastre.

SECRETARA (indignată): Ba nu, cum aşa? (Meditează.) Cu toate acestea, sunt şi excepţii. Când şi când îl mai uităm pe câte unul. Dar până la urmă, totdeauna se trădează singuri. De îndată ce-au trecut de o sută de ani, se laudă cu asta, idioţii. Atunci ziarele anunţă faptul. E de ajuns să aşteptăm. Dimineaţa, când cercetez presa, îmi notez numele lor, le colecţionez, cum spunem noi. Bineînţeles, nu-l ratăm pe nici unul.

DIEGO: Dar timp de-o sută de ani v-au negat, la fel cum neaga puterea voastră acest oraş întreg!

SECRETARA: O sută de ani nu înseamnă nimic! Te impresionează fiindcă priveşti lucrurile de-aproape. Eu le văd în ansamblul lor, pricepi? Într-un fişier cu trei sute şaptezeci şi două de mii de nume, te întreb: ce contează un om? Chiar şi un centenar! Şi pe urmă, ne scoatem paguba cu cei care n-au trecut de douăzeci de ani. E-o medie bună. Ştergem ceva mai iute, asta-i tot! Aşa că… Şterge ceva din carnet. Un strigăt pe mare şi plescăitul unui corp care cade în valuri.

SECRETARA: Vai! Am făcut-o fără să mă gândesc! Vezi, e barcagiul! O întâmplare!

Diego s-a ridicat şi o priveşte cu dezgust şi groază.

DIEGO: Îmi faci atâta silă, că mi se întorc măruntaiele pe dos!

SECRETARA: Ştiu, am o meserie ingrată. Te oboseşte şi pe urmă trebuie să-ţi dai osteneala. La început, de pildă, mai bâjbâiam şi eu puţin. Acum am mâna sigură.

Se apropie de Diego.

DIEGO: Nu te apropia de mine.

SECRETARA: În curând nu se vor mai produce erori. E un secret. O maşină perfecţionată. Vei vedea.

Se apropie de el, frază după frază, gata să-l atingă. El o ia brusc de guler, tremurând de furie.

DIEGO: Isprăveşte, isprăveşte cu comedia ta murdară! Ce mai aştepţi? Fă-ţi treaba şi nu te mai juca cu mine, care sunt mai mare decât tine. Ucide-mă odată, e singurul fel, îţi jur, de-a salva acest frumos sistem, care nu lasă nimic la voia întâmplării! Ah! Va să zică nu ţii seama decât de ansambluri! O sută de mii de oameni, interesant, devine interesant! Alcătuiesc o statistică şi statisticile sunt mute! Faci din ei curbe şi grafice, lucrezi cu generaţii întregi, e mai uşor! Şi munca poate fi dusă în tăcere şi în mirosul tihnit al cernelii. Dar, te avertizez, luaţi unul câte unul, oamenii sunt mai stingheritori, îşi strigă bucuriile sau agonia. Dar eu, cât voi fi în viaţă, o să vă tulbur mai departe ordinea nouă şi frumoasă prin hazardul strigătelor mele. Mă revolt, mă revolt împotriva voastră cu întreaga-mi făptură!

SECRETARA: Scumpul meu!

DIEGO: Taci! Sunt dintr-un neam care cinstea moartea tot atât cât şi viaţa. Dar au venit stăpânii voştri: a trăi, ca şi a muri, sunt acum două forme ale dezonoarei…

SECRETARA: E adevărat că…

DIEGO (scuturând-o): E adevărat că minţiţi şi veţi minţi şi de-acum înainte până la sfârşitul veacurilor! Da! Am înţeles bine care vă e sistemul. Aţi dăruit oamenilor durerea foamei şi a despărţirilor silite ca să-şi uite revolta. Îi istoviţi, le devoraţi timpul şi forţele, ca să n-aibă nici răgazul, nici elanul furiei! Bat pasul pe loc, fiţi mulţumiţi! Sunt singuri, deşi alcătuiesc o mulţime, cum şi eu sunt singur. Fiecare dintre noi e singur din cauza laşităţii celorlalţi. Dar eu, care sunt înrobit ca şi ei, umilit ca şi ei, vă vestesc totuşi că nu sunteţi nimic şi că această putere desfăşurată cât vezi cu ochii, până ce-a ajuns să întunece cerul, nu e decât o umbră neagră aruncată asupra pământului, pe care într-o clipă doar vântul furios o va risipi. Aţi crezut că totul se poate închide în cifre şi în formule! Dar în frumoasa voastră nomenclatură aţi uitat trandafirul sălbatic, semnele de pe cer, chipurile verii, marea voce a mării, clipele de sfâşiere şi mânia oamenilor! (Secretara râde.) Nu râde. Nu râde, idioato! Sunteţi pierduţi, vă spun eu. În miezul celor mai aparente victorii ale voastre, iată-vă de pe-acum înfrânţi, fiindcă e sădită în om – priveşte-mă – o forţă pe care n-o veţi nimici, un fel de nebunie limpede, amestec de teamă şi de curaj, neştiutoare şi veşnic biruitoare. Forţa aceasta se va ridica şi veţi şti atunci că gloria voastră era doar un fum. (Secretara râde.) Nu râde! Nu râde, îţi spun!

Secretara râde. Diego o pălmuieşte şi în clipa aceea oamenii din cor îşi smulg căluşurile şi scot un lung strigăt de bucurie. Dar, antrenat de elanul său, Diego şi-a strivit semnul. Duce mâna la locul atins şi apoi o contemplă.

SECRETARA: Minunat!

DIEGO: Ce este?

SECRETARA: Eşti minunat când te cuprinde mânia! Îmi placi şi mai mult.

DIEGO: Ce s-a întâmplat?

SECRETARA: Vezi şi tu. Semnul dispare. Continuă, eşti pe drumul cel bun.

DIEGO: Sunt vindecat?

SECRETARA: Am să-ţi dezvălui un mic secret… Ai dreptate, sistemul lor e excelent, dar există un defect de construcţie în maşinărie.

DIEGO: Nu înţeleg.

SECRETARA: Există un defect de construcţie, scumpul meu. Din negura timpurilor, de când îmi pot eu aminti, a fost totdeauna de ajuns ca un om să-şi înfrângă teama şi să se revolte pentru ca maşina lor să înceapă să scârţâie. Nu spun că se opreşte, mai va până atunci. Dar, în sfârşit, scârţâie şi, câteodată, în cele din urmă se blochează.

Tăcere.

DIEGO: De ce-mi spui asta?

SECRETARA: Ştii, degeaba fac ceea ce vezi, fiecare îşi are slăbiciunile lui. Şi pe urmă, adevărul ăsta, oricum, l-ai descoperit şi singur.

DIEGO: M-ai fi cruţat, dacă nu te-aş fi lovit?

SECRETARA: Nu. Venisem ca să te lichidez, conform regulamentului.

DIEGO: Aşadar, eu sunt mai tare.

SECRETARA: Îţi mai e teamă?

DIEGO: Nu.

SECRETARA: Atunci nu mai am nici o putere asupra ta. Şi asta e trecut în regulament. Dar pot să-ţi mărturisesc, e prima dată când regulamentul se bucură de aprobarea mea deplină.

Se depărtează încetişor. Diego se pipăie, îşi mai priveşte o dată mâna şi se întoarce brusc în direcţia gemetelor care se aud iar. În mijlocul tăcerii care domneşte, Diego se duce spre un bolnav cu căluş la gură. Scenă mută. Diego întinde mâna spre căluş şi-l desface. E pescarul. Se privesc în tăcere, apoi:

PESCARUL (cu un efort): Bună seara, frate. Ei, multă vreme s-a scurs de când n-am mai vorbit.

Diego îi zâmbeşte.

PESCARUL (ridicând ochii spre cer): Ce se simte?

Într-adevăr, cerul s-a înseninat. Un vânt uşor s-a stârnit, mişcând una dintre porţi şi făcând să unduiască nişte pânze. Acum poporul se adună, îi înconjoară, cu căluşurile dezlegate, cu ochii înălţaţi spre cer.

DIEGO: Vântul mării…

Cortina.