Partea întâi

Prolog

Uvertură muzicală pe o temă ce aminteşte sirena de alarmă. Cortina se ridică. Scena e cufundată în întuneric. Uvertura se termină, dar tema de alarmă continuă, ca un zumzet îndepărtat. Deodată, în fundul scenei, dinspre dreapta, apare o cometă ce lunecă încet spre stânga. Ea luminează, ca în teatrul de umbre chinezeşti, zidurile unui oraş spaniol fortificat şi siluetele mai multor personaje care stau cu spatele la public, nemişcate, cu capul întors spre cometă. Bate ora patru. Dialogul este aproape neinteligibil, ca o mormăială.

— E sfârşitul lumii!

— Nu, omule!

— Dacă se sfârşeşte lumea…

— Nu, omule. Lumea, dar nu Spania!

— Până şi Spania poate să moară.

— În genunchi!

— E cometa nenorocirii!

— Nu Spania, omule, nu Spania!

Două sau trei capete se întorc. Un personaj sau două se deplasează cu prudenţă, apoi totul recade în imobilitate. Atunci zumzetul se intensifică, devine strident, creşte muzical ca un cuvânt clar şi ameninţător. În acelaşi timp, cometa se măreşte peste măsură. Deodată, un ţipăt înfiorător de femeie face să înceteze brusc muzica şi reduce cometa la proporţii normale. Femeia fuge, gâfâind. Învălmăşeală în piaţă. Dialogul, mai şuierat şi care se distinge mai bine, încă nu e totuşi destul de inteligibil.

— E semn de război!

— Asta-i sigur!

— Nu e nici un semn.

— Depinde.

— Destul. E de vină arşiţa.

— Căldura Cadiz-ului.

— Ajunge.

— Şuieră prea tare.

— Zi mai bine că ne asurzeşte.

— S-au urzit vrăji împotriva oraşului!

— Ai! Cadiz! Ţi s-au urzit vrăji!

— Linişte! Linişte!

Oamenii se uită din nou ţintă la cometă, când se aude, dar de data aceasta, vocea unui ofiţer din garda civilă.

OFIŢERUL DIN GARDA CIVILĂ: Duceţi-vă acasă! Aţi văzut ce-a fost de văzut, ajunge. Mult zgomot pentru nimic, asta-i tot. Mult zgomot şi nici o scofală. Cadiz-ul rămâne tot Cadiz.

O VOCE: E totuşi un semn. Semnele nu se arată degeaba.

O VOCE: Mare şi puternic e Dumnezeu!

O VOCE: Curând va fi război, ăsta-i semnul!

O VOCE: Azi nu mai crede nimeni în semne, râiosule! Din fericire suntem destul de deştepţi.

O VOCE: Da, şi aşa ajungem să ne spargem capetele. Suntem proşti ca nişte porci, asta suntem. Şi porcii sunt înjunghiaţi!

OFIŢERUL: Acasă! Războiul e treaba noastră, nu a voastră.

NADA: Ai! Măcar de-ai spune adevărul! Da' de unde, ofiţerii mor în patul lor şi de căsăpeală avem noi parte!

O VOCE: Nada, uite-l pe Nada! Uite-l pe idiot!

0 VOCE: Nada, tu trebuie să ştii. Ce înseamnă asta?

NADA (e infirm): Ce-am eu să vă spun, nu vă face plăcere s-auziţi. Râdeţi de spusele mele. Întrebaţi-l pe student, curând iese doctor. Eu, unul, vorbesc cu sticla mea.

Duce sticla la gură.

O VOCE: Diego, ce tâlc are asta?

DIEGO: Ce vă pasă? Fiţi tari şi va fi de-ajuns.

O VOCE: Întrebaţi-l pe ofiţerul din garda civilă.

OFIŢERUL: Garda civilă e de părere că tulburaţi ordinea publică.

NADA: Ferice de garda civilă! Are idei simple.

DIEGO: Priviţi, iar începe…

O VOCE: Ah! Dumnezeule mare şi puternic.

Reîncepe zumzetul. Cometa trece a doua oară.

— Destul!

— Ajunge!

— Cadiz!

— Şuieră!

— E o vrajă rea…

— Asupra oraşului…

— Linişte! Linişte!

Bate ora cinci. Cometa dispare. Răsar zorile.

NADA (cocoţat pe o piatră şi rânjind): Şi-aşa! Eu, Nada, lumina acestui oraş prin cunoştinţe şi educaţie, beţiv din dispreţ pentru toate şi din dezgust faţă de onoruri, batjocorit de oameni pentru că am păstrat libertatea dispreţului, ţin să vă dau, după acest foc de artificii, un avertisment gratuit. Vă înştiinţez deci că ne-a sosit şi ceasul şi că ne va sosi din ce în ce mai mult. Observaţi deci că ne şi sosise. Dar numai un beţiv putea să-şi dea seama de asta. Şi unde am ajuns, la urma urmelor? Vouă, bărbaţilor înţelepţi, vă revine datoria să ghiciţi. Cât despre mine, părerea mea e formată de când mă ştiu şi îmi păstrez cu fermitate principiile: viaţa cântăreşte cât moartea; omul e făcut din acelaşi lemn ca rugurile. Credeţi-mă! O să aveţi necazuri. Cometa asta e piază-rea. Ea vă avertizează! Vi se pare de necrezut? Mă aşteptam. Pentru că aţi mâncat de trei ori pe zi, aţi lucrat cele opt ore prescrise şi aţi avut grijă de cele două femei ale voastre, vi se pare că totul e în ordine. Nu, nu sunteţi în ordine, ci intraţi în rânduri. Perfect aliniaţi, cu chipul placid, gata copţi pentru catastrofă. Hei, oameni buni, v-am avertizat, mă simt cu conştiinţa împăcată. În rest, nu vă bateţi capul, au grijă cei de sus. Ştiţi ce urmează: În nici un caz lucruri bune!

JUDECĂTORUL CASADO: Nu lua în deşert numele Domnului, Nada! Cam de multă vreme păcătuieşti faţă de cer.

NADA: Am vorbit eu oare despre cer, judecătorule? Sunt de acord cu cerul, în orice caz. Judec după cum mă taie capul şi pe mine. Am citit în cărţi că e mai bine să fii complicele cerului decât victima lui. De altfel, am impresia că cerul n-are nici un amestec. Să înceapă numai oamenii cât de cât să-şi spargă geamurile şi capetele, şi-o să vă daţi seama că Dumnezeu, care totuşi ştie şi el ce-i muzica, nu-i decât un nevinovat copil de cor.

JUDECĂTORUL CASADO: Necredincioşii de teapa ta atrag asupra noastră semnele cereşti. Căci despre un semn alarmant este vorba Dar el a fost arătat tuturor celor care au sufletele păcătoase. Temeţi-vă de urmări şi mai cumplite şi rugaţi-vă Domnului să vă ierte păcatele. În genunchi, deci! în genunchi, vă spun!

Toţi îngenunchează, în afară de Nada.

JUDECĂTORUL CASADO: Teme-te, Nada, teme-te şi îngenunchează.

NADA: Nu pot, mi-e genunchiul înţepenit. Cât despre teamă, am prevăzut totul, chiar şi cel mai mare rău, adică predica ta.

JUDECĂTORUL CASADO: Deci, nu crezi în nimic, nefericitule?

NADA: În nimic de pe această lume, în afară de vin. Şi în nimic din ceruri.

JUDECĂTORUL CASADO: Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune şi apără acest oraş al fiilor tăi!

NADA: Ite missa est. Diego, dă-mi o sticlă de vin în cinstea cometei şi spune-mi cum stai cu amorurile.

DIEGO: Nada, mă voi însura cu fata judecătorului. Şi aş vrea ca de-aici înainte să nu-l mai insulţi pe tatăl ei. Mă insulţi şi pe mine.

Trompete. Apare un crainic înconjurat de guarzi.

CRAINICUL: Ordin din partea guvernatorului. Fiecare să se ducă să-şi vadă de treburile lui. Cârmuirile bune sunt acelea sub care nu se petrece nimic. Voinţa guvernatorului este deci să nu se întâmple nimic în timpul cârmuirii sale, astfel încât să rămână tot atât de bună ca şi până acum. Li se adevereşte deci locuitorilor din Cadix că în această zi nu s-a întâmplat nimic care să merite ca oamenii să se îngrijoreze sau să se deranjeze. Iată de ce, fiecare, începând de acum, de la ora şase, va considera drept falsă orice ştire cu privire la o cometă care s-ar fi arătat la orizontul acestei cetăţi. Orice contravenient la aceasta decizie, orice cetăţean care va vorbi despre comete altfel decât ca despre nişte fenomene cereşti trecute sau viitoare, va fi deci pedepsit cu toată asprimea legii.

Trompete. Crainicul iese.

NADA: Ei, Diego, ce părere ai? E o găselniţă!

DIEGO: E o prostie! Minciuna e întotdeauna o prostie.

NADA: Nu, e o politică. O politică pe care eu o aprob, pentru că are drept scop să suprime totul. Ah! Ce guvernator de treabă avem! Dacă are bugetul deficitar şi nevasta îl înşală, anulează deficitul şi neagă coarnele. Încornoraţilor, nevasta vă e credincioasă, paraliticilor, puteţi umbla, şi voi, orbilor, priviţi: a sosit ceasul adevărului!

DIEGO: Nu prevesti nenorociri, cucuvea bătrână! Ceasul adevărului e ceasul loviturii de moarte!

NADA: Exact. La moarte cu lumea! Ah, de-aş putea avea lumea toată în faţa mea, ca pe-un taur care tremură din toate mădularele, cu ochii lui mici arzând de ură, cu botul său roz pe care balele alcătuiesc o dantelă murdară! Ai! Ce clipă! Mâna asta bătrână n-ar pregeta şi, dintr-o singură lovitură, i-aş frânge şira spinării şi deodată, ca trăsnită, vita greoaie s-ar prăbuşi până în veacul veacurilor prin hăul nesfârşitelor spaţii!

DIEGO: Dispreţuieşti prea multe lucruri, Nada. Fă economie de dispreţ, o să mai ai nevoie de el.

NADA: N-am nevoie de nimic. Am atâta dispreţ că-mi ajunge la moarte. Şi nimic de pe acest pământ, nici rege, nici cometă nici morală, nu va fi niciodată mai presus de mine!

DIEGO: Linişteşte-te! Ai mers prea sus. Vei fi iubit mai puţin.

NADA: De vreme ce nu mai doresc nimic, sunt deasupra tuturor lucrurilor.

DIEGO: Mai presus de onoare nu e nimeni.

NADA: Ce-i onoarea, fiule?

DIEGO: Ceea ce mă ţine în picioare.

NADA: Onoarea e un fenomen ceresc trecut sau viitor. S-o suprimăm.

DIEGO: Bine, Nada, dar trebuie să plec. Iubita mă aşteaptă. De aceea nu cred în dezastrele pe care le vesteşti. Trebuie să mă ocup de fericirea mea. E o muncă grea, cere pace în oraşe şi pe câmpii.

NADA: Ţi-am spus-o o dată, fiule, s-a isprăvit. Nu spera nimic. Comedia va începe. Şi abia dacă-mi mai rămâne timp să alerg în piaţă ca să beau, în sfârşit, pentru execuţia universală.

Totul se stinge.

Sfârşitul prologului.

Lumină. Animaţie generală. Gesturile sunt mai vii, mişcarea se precipită. Muzică. Negustorii trag obloanele, îndepărtând astfel primele planuri ale decorului. Ne apare piaţa oraşului. Corul poporului, condus de pescari, umple încet-încet piaţa, exultând.

CORUL: Nu se întâmplă nimic, nu se va întâmpla nimic. Proaspete, proaspete! Nu e dezastru, e belşugul verii! (Strigăt de bucurie.) De-abia s-a sfârşit primăvara şi portocala de aur a verii, azvârlită cu toată iuţeala de-a curmezişul cerului, se înalţă pe creştetul anotimpului şi se sparge deasupra Spaniei, inundând-o într-un râu de miere, în timp ce toate poamele din toate verile lumii: struguri vâscoşi, pepeni de culoarea untului, smochine însângerate, caise înflăcărate se rostogolesc deodată pe tarabele pieţelor noastre. (Strigăt de bucurie.) O, fructe! Ele îşi sfârşesc aici, în panere de răchită, drumul grăbit care le aduce din câmpiile unde au început să se îngreuneze de apă şi de zahăr, deasupra pajiştilor albăstrite de căldură şi printre ţâşnirile proaspete ale miilor de izvoare însorite, îmbibate încetul cu încetul într-o singură apă vie a tinereţii, sorbită de rădăcini şi de trunchiuri, dusă până-n inima fructelor, unde în sfârşit curge încet ca o nesecată fântână de miere care le îngraşă şi le face din ce în ce mai grele. Grele, din ce în ce mai grele! Şi atât de grele, că până la urmă fructele cad la fund în apa cerului, încep să se rostogolească de-a lungul ierbii înalte, se îmbarcă pe râuri, umblă de-a lungul tuturor drumurilor şi, din cele patru zări, întâmpinate de murmurul vesel al poporului şi de trâmbiţele verii (scurte sunete de trompetă), vin cu duiumul în cetăţile oamenilor, pentru a dovedi că pământul e bun şi că cerul hrănitor ramâne credincios întâlnirii cu belşugul. (Strigăt unanim de veselie.) Nu, nu se întâmplă nimic. Iată vara, ofrandă, nu prăpăd. Iarnă o să fie târziu, pâinea uscată e pentru mâine! Astăzi, plătici aurii, sardele, languste, peşte, peşte proaspăt venit din mările liniştite, brânză, brânză cu rozmarin! Laptele caprelor e spumos ca o apă de rufe şi pe mesele de marmură carnea roşie sub coroana sa de hârtie albă, carnea cu iz de lucerna îi dăruieşte omului, în acelaşi timp, sânge, sevă şi soare! Să bem! Să bem! Să golim până la fund cupa anotimpurilor. Să bem până o să uităm totul, nu se va întâmpla nimic!

Urale. Strigăte de veselie. Trompete. Muzică. În cele patru colţuri ale pieţei se desfăşoară mici scene.

PRIMUL CERŞETOR: Pomană, om bun, pomană, maică!

AL DOILEA CERŞETOR: E mai bine s-o faci cât mai degrabă decât niciodată!

AL TREILEA CERŞETOR: Nu înţelegeţi!

PRIMUL CERŞETOR: Nu s-a întâmplat nimic, fireşte.

AL DOILEA CERŞETOR: Dar poate că se va întâmpla ceva.

Îi fură ceasul trecătorului.

AL TREILEA CERŞETOR: Daţi totuşi de pomană. Două măsuri de prevedere fac mai mult decât una!

La pescărie.

PESCARUL: O rumeoară proaspătă ca o garoafă! Floarea mărilor! Şi dumneavoastră nu vă place!

BĂTRÂNA: Rumeoară ta e câine-de-mare!

PESCARUL: Câine-de-mare! Până la venirea ta, vrăjitoareo, câinele-de-mare n-a intrat în prăvălia asta.

BĂTRÎNA: Ai, ticălosule! Uită-te la părul meu alb!

PESCARUL: Ieşi afară, cometă bătrână!

Toată lumea rămâne nemişcată, cu degetul pe buze.

La fereastra Victoriei. Victoria, îndărătul zăbrelelor, şi Diego.

DIEGO: E atât de mult de-atunci!

VICTORIA: Nebunule, ne-am despărţit azi-dimineaţă la ora unsprezece!

DIEGO: Da, dar era de faţă tatăl tău!

VICTORIA: Tata a zis: „da”. Eram siguri că va spune: „nu”.

DIEGO: Am făcut bine că m-am dus direct la el şi l-am privit drept în ochi.

VICTORIA: Ai făcut bine. În timp ce el se gândea, am închis ochii şi am ascultat cum creşte în mine un galop îndepărtat care se apropia din ce în ce mai iute şi mai tropotit, până m-a făcut să tremur toată. Şi apoi tata a zis: „da”. Atunci am deschis ochii. Era prima dimineaţă a lumii. În colţul camerei în care ne aflam am văzut caii negri ai iubirii, fremătând încă, dar acum domoliţi. Pe noi ne aşteptau.

DIEGO: Eu nu eram nici surd, nici orb. Dar nu auzeam decât freamătul dulce al sângelui meu. În bucuria mea nu mai era nici urmă de nerăbdare. O, cetate a luminii, iată că mi-ai fost încredinţată pe viaţă, până în clipa în care ne va chema pământul. Mâine vom pleca împreună, călătorind pe şaua aceluiaşi cal.

VICTORIA: Da, vorbeşte graiul nostru, chiar dacă altora le pare nebunesc. Mâine îmi vei săruta gura. Îţi privesc buzele şi îmi dogoresc obrajii. Spune-mi, să fie oare vântul Sudului?

DIEGO: Da, vântul Sudului care mă dogoreşte şi pe mine. Unde este izvorul care-mi va stinge arşiţa?

Se apropie şi, strecurându-şi mâinile printre gratii, Victoria îl prinde de umeri.

VICTORIA: Ah! Mă doare atât de mult dragostea! Vino mai aproape!

DIEGO: Cât eşti de frumoasă!

VICTORIA: Cât eşti de puternic!

DIEGO: Cu ce-ţi speli chipul, de-i alb ca floarea de migdal?

VICTORIA: Îl spăl cu apă limpede şi-l împodobeşte dragostea!

DIEGO: Părul tău e răcoros ca noaptea!

VICTORIA: Pentru că în fiecare noapte te aştept la fereastră.

DIEGO: Oare apa limpede şi nopţile ţi-au dat miresme de lămâiţă?

VICTORIA: Nu, adierea dragostei tale m-a acoperit de flori într-o singură zi!

DIEGO: Florile vor cădea!

VICTORIA: Fructele te aşteaptă!

DIEGO: Va veni iarna!

VICTORIA: Dar cu tine alături. Îţi mai aminteşti ce mi-ai cântat întâia dată? Nu e şi azi adevărat?

DIEGO: „O sută de ani după ce voi fi mort / De pământ de-aş fi întrebat / Dacă dragoste eu îţi mai port / Aş răspunde că nu te-am uitat!”

Victoria tace.

DIEGO: Nu spui nimic?

VICTORIA: Fericirea m-a amuţit.

În cortul astrologului.

ASTROLOGUL (unei femei): Soarele, frumoasa mea, a trecut prin zodia Balanţei în momentul naşterii tale, fapt care ne autorizează să te considerăm ca venusiacă, semnul tău ascendent fiind Taurul, despre care fiecare ştie că e cârmuit şi de Venus. Firea ta e deci emotivă, afectuoasă şi agreabilă. Poţi să te bucuri de acest fapt, deşi Taurul predispune la celibat şi riscă să lase fără întrebuinţare aceste preţioase calităţi. Văd de altfel că Venus intră în conjuncţie cu Saturn, ceea ce e defavorabil căsătoriei şi copiilor. Această conjunctură mai prevesteşte gusturi bizare şi predispune la afecţiuni ale pântecelui. Nu zăbovi totuşi asupra lor şi caută soarele, care va întări mintea şi sufletul şi care e remediul suveran pentru afecţiunile pântecelui. Caută-ţi prieteni printre tauri, micuţo, şi nu uita că poziţia ta e bine orientată, uşoară şi prielnică, şi că ea poate să-ţi aducă bucurii. Consultaţia costă şase franci.

Primeşte banii.

FEMEIA: Mulţumesc. Eşti sigur de ceea ce mi-ai spus, nu-i aşa?

ASTROLOGUL: Întotdeauna, fetiţo, întotdeauna! Ai grijă, totuşi! În dimineaţa asta bineînţeles că nu s-a întâmplat nimic. Dar ceea ce nu s-a întâmplat îmi poate răsturna horoscopul. Nu sunt răspunzător de ceea ce nu s-a întâmplat!

Femeia pleacă.

ASTROLOGUL: Consultaţi-vă horoscopul! Trecutul, prezentul, viitorul, garantat de astrele fixe! Am spus: fixe! (Aparte.) Dacă-şi vâră coada cometele, meseria asta va deveni imposibilă. Voi fi silit să mă fac guvernator.

ŢIGANI (în grup): „Un prieten care te iubeşte… / O brună cu iz de portocală… / Un drum lung la Madrid… / O moştenire din America…”

UN ŢIGAN: După moartea prietenului blond ai să primeşti o scri-soare brună.

Pe o estradă, în fund, bătăi de tobă.

ACTORII: Deschideţi frumoşii voştri ochi, graţioase doamne, iar dumneavoastră, domnilor, ascultaţi! Actorii pe care-i vedeţi, cei mai mari şi cei mai vestiţi din regatul Spaniei, şi pe care i-am hotărât cu greu să plece de la Palat pentru a veni în această piaţă, vor juca, pentru a vă face plăcere, o dramă a nemuritorului Pedro de Lariba: Spiritele. O piesă care vă va înmărmuri şi pe care aripile geniului au purtat-o dintr-o dată alături de capodoperele universale. O operă excepţională, care-i plăcea regelui nostru atât de mult, încât cerea să fie reprezentată de două ori pe zi şi pe care ar mai admira-o încă, dacă n-aş fi arătat acestei trupe fără seamăn trebuinţa urgentă de-a o face cunoscută şi în această piaţă, spre desfă-tarea publicului din Cadiz, cel mai bun cunoscător în ale teatrului din întreaga Spanie! Apropiaţi-vă, reprezentaţia va începe.

Reprezentaţia începe într-adevăr, dar actorii nu se aud, căci vocile le sunt acoperite de zgomotul pieţei.

— Proaspete, proaspete!

— Femeia-homar, jumătate femeie, jumătate peşte!

— Sardele prăjite! Sardele prăjite!

— Uite-l pe regele evadărilor, care scapă din toate închisorile!

— Ia roşii, frumoaso, sunt netede ca inima ta.

— Dantele şi lenjerie pentru zestre!

— Fără durere, fără palavre, numai Pedro scoate măselele!

NADA (ieşind beat din tavernă): Sfărâmaţi tot! Faceţi un terci din pătlăgele roşii şi din inimi! La închisoare cu regele evadărilor şi să-i sfărâmăm dinţii lui Pedro! La moarte cu astrologul care n-a prevestit asta! S-o mâncăm pe femeia-homar şi să suprimăm tot ce nu-i băutură!

Un negustor străin, luxos îmbrăcat, intră în piaţă, însoţit de un grup numeros de fete.

NEGUSTORUL: Cumpăraţi, cumpăraţi panglica Cometei!

TOŢI: Şşşt! Şşşt!

Se duc să-i explice la ureche gestul său nebunesc.

NEGUSTORUL: Cumpăraţi, cumpăraţi panglica siderală!

Toţi cumpără panglică. Strigăte de bucurie. Muzică. Soseşte în piaţă guvernatorul cu suita sa. Se opreşte.

GUVERNATORUL: Guvernatorul vostru vă salută şi se bucură că vă vede adunaţi ca de obicei în aceste locuri, îndeletnicindu-vă cu ocupaţiile voastre care fac bogăţia şi pacea Cadiz-ului. Nu, desigur, nimic nu s-a schimbat, şi asta-i bine. Schimbările mă enervează, ţin la tabieturile mele!

UN OM DIN POPOR: Nu, guvernatorule, într-adevăr, nimic nu s-a schimbat, noi ăştia, sărăntocii, putem să ţi-o garantăm. Abia ajungem cu chiu cu vai la sfârşitul fiecărei luni. Ceapa, măslinele şi pâinea sunt hrana noastră cea de toate zilele, iar în ceea ce priveşte găina fiartă, suntem bucuroşi să ştim că alţii, nu noi, o mănâncă în fiecare duminică. Azi-dimineaţă a fost larmă în oraş şi deasupra oraşului. Adevărul e că ne-a fost frică. Ne-am temut că s-a schimbat ceva şi că aşa, pe negândite, sărăcimea va fi nevoită să se hrănească cu ciocolată. Dar datorită strădaniilor tale, bunule guvernator, am fost înştiinţaţi că nu s-a întâmplat nimic şi că urechile noastre n-au auzit bine. Şi pe dată ne-am liniştit, datorită ţie.

GUVERNATORUL: Guvernatorul se bucură. Nimic din ce e nou nu e bun.

ALCAZII1: Guvernatorul a grăit drept! Nimic din ce e nou nu e bun. Nouă, alcazilor, învestiţi cu putere pentru înţelepciunea şi anii noştri, ne place să credem mai cu seamă că bunii noştri săraci nu vorbesc cu ironie. Ironia e o virtute care distruge. Un guvernator bun preferă viciile care construiesc.

GUVERNATORUL: Până una-alta, să nu mişte nimic! Sunt regele nemişcării!

BEŢIVII DIN TAVERNĂ (în jurul lui Nada.) Da, da, da! Nu, nu, nu! Să nu se mişte nimic, bunule guvernator! Totul se-nvârte în jurul nostru şi asta e foarte rău. Vrem nemişcare! Să se oprească orice mişcare! Să se suprime totul, în afară de vin şi de nebunie!

CORUL: Nimic nu s-a schimbat! Nu se întâmplă nimic, nu s-a întâmplat nimic! Anotimpurile se învârtesc în jurul crugului lor şi pe cerul senin se rotesc astre înţelepte, a căror liniştită geometrie condamnă stelele nebune şi dezordonate care aprind pajiştile cerului cu coama lor arzătoare, care tulbură cu urletul lor alarmant muzica dulce a sferelor, care răstoarnă cu năvala lor gravitaţiile veşnice, care fac să scrâşnească constelaţiile şi pregătesc, la toate răspântiile cerului, funeste ciocniri de aştri. Într-adevăr, totul e în ordine. Lumea-şi regăseşte echilibrul! Este amiaza anului, anotimpul culminant şi nemişcat! Fericire, fericire! Iată vara! Ce contează restul, fericirea e mândria noastră!

ALCAZII: Dacă cerul are obiceiuri statornice, să-i mulţumiţi guvernatorului, pentru că el e regele statorniciei. Nici lui nu-i place părul despletit. Tot regatul său e bine pieptănat!

CORUL: Cuminţi! Vom sta cuminţi, de vreme ce niciodată nu se va schimba nimic! La ce ne-ar folosi părul despletit, privirea înflăcărată, glasul strident? Vom fi mândri de fericirea altora!

BEŢIVII (în jurul lui Nada): Suprimaţi mişcarea, suprimaţi, suprimaţi! Să nu mişcaţi, să nu mişcaţi! Să lăsăm să se scurgă orele, domnia asta nu va avea istorie! Anotimpul nemişcat e pe placul inimii noastre, pentru că e cel mai cald şi pentru că ne îndeamnă la băut!

Dar tema sonoră a alarmei, care de câtăva vreme zumzăia încet, creşte brusc la tonuri ascuţite, în timp ce răsună două lovituri surde foarte puternice. Pe estradă, un actor, care înainta spre public continuându-şi pantomima, se clatină şi cade în mijlocul mulţimii care-l înconjoară imediat. Nici un cuvânt, nici un gest: tăcere deplină. Câteva clipe de nemişcare şi apoi un iureş general. Diego străbate mulţimea, care se dă încet în lături descoperind omul căzut. Sosesc doi doctori care examinează corpul, se retrag şi discută agitaţi. Un tânăr îi cere explicaţii unuia din medici, care face gesturi de negare. Tânărul insistă şi, încurajat de mulţime, îl sileşte să răspundă, îl scutură, se lipeşte de el într-o mişcare de implo-rare şi, în cele din urmă, ajung să stea gură-n gură. Un zgomot de aspiraţie şi tânărul se face că ia un cuvânt de pe buzele doctorului. Se dă în lături şi, cu multă greutate, ca şi cum cuvântul ar fi prea mare pentru gura lui şi ar trebui să facă mari eforturi ca să scape de el, rosteşte:

— Ciuma!

Genunchii tuturor se înmoaie şi fiecare repetă acest cuvânt din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai repede, în timp ce toţi fug cu mari ocoluri pe scenă, în jurul guvernatorului, care s-a urcat din nou pe estrada sa. Mişcarea se accelerează, se precipită, devine nebunească, până în clipa în care oamenii rămân nemişcaţi, în grupuri, auzind vocea bătrânului preot.

PREOTUL: La biserică, la biserică! Iată că soseşte pedeapsa. Năpasta străbună s-a abătut asupra oraşului! Cerul o trimite de când lumea asupra cetăţilor păcătoase, ca să le pedepsească cu moartea pentru păcatul lor de moarte. Strigătele vor fi înăbuşite în gurile voastre mincinoase şi o pecete încinsă se va pune pe inima voastră. Rugaţi-vă acum Dumnezeului dreptăţii, ca să uite şi să ierte. Intraţi în biserica! Intraţi în biserică!

Câţiva se năpustesc în biserică. Ceilalţi se întorc mecanic la dreapta şi la stânga, în timp ce clopotul scoate un dangăt de înmormântare. În fundul scenei astrologul vorbeşte pe-un ton foarte natural, ca şi cum ar da un raport guvernatorului.

ASTROLOGUL: O conjuncţie malignă de planete duşmane s-a desenat pe planul aştrilor. Ea înseamnă şi vesteşte secetă, foamete şi ciumă pentru toţi…

Dar un grup de femei acoperă totul cu vorbăria lor.

— Avea pe gât un animal uriaş, care-i sugea sângele cu un zgomot puternic de pompă!

— Era un păianjen, un păianjen mare şi negru!

— Verde, era verde!

— Nu, era o şopârlă de alge!

— N-ai văzut nimic!

— Era o caracatiţă, mare cât un omuleţ.

— Diego, unde-i Diego?

— Vor fi atâţia morţi că nu vor mai rămâne destui oameni să-i îngroape!

— Ai! Dacă aş putea să plec!

— Să plecăm! Să plecăm!

VICTORIA: Diego, unde-i Diego!

În tot timpul acestei scene, cerul s-a umplut de semne şi zumzetul de alarmă a crescut, sporind teroarea generală. Un bărbat cu chipul iluminat iese dintr-o casă strigând: „Peste patruzeci de zile, sfârşitul lumii!” şi, din nou, panica îşi dezlănţuie tentaculele, oamenii repetind:feste patruzeci de zile, sfârşitul lumii”. Guarzii vin să-l aresteze pe iluminat, dar de cealaltă parte a scenei iese o vrăjitoare care împarte leacuri.

VRĂJITOAREA: Melisă, mentă, salvie, rozmarin, cimbru, şofran, coajă de lămâie, pastă de migdale… Luaţi aminte, luaţi aminte, leacurile astea nu dau greş niciodată!

Se stârneşte un fel de vânt rece, în timp ce soarele începe să apună şi face să se înalţe capetele.

VRĂJITOAREA: Vântul! Iată vântul! Molimei îi e groază de vânt. Totul se va îndrepta, o să vedeţi!

În acelaşi timp, vântul se opreşte, zumzetul creşte, ascuţindu-se, cele două lovituri seci răsună asurzitor şi ceva mai aproape. Doi bărbaţi se prăbuşesc în mijlocul mulţimii. Tuturor li se taie picioarele. Toţi încep să se îndepărteze de trupuri, mergând de-a-ndăratelea. Nu mai rămâne decât vrăjitoarea, având la picioarele ei pe cei doi bărbaţi, care au semne la gât şi la subsuori. Bărbaţii se zvârcolesc, fac două-trei gesturi şi mor, în timp ce noaptea pogoară încet peste mulţimea care continuă să se retragă spre laturile scenei, lăsând cadavrele în centru.

Întuneric.

Lumină în biserică. Reflector pe palatul regal. Lumină în casa judecătorului. Scenele alternează.

La palat.

PRIMUL ALCADE: Înălţimea voastră, epidemia se întinde cu atâta repeziciune, că nu-i mai putem face faţă. Periferiile sunt mai contaminate decât ne închipuim, ceea ce mă face să cred că trebuie să ascundem situaţia şi să nu-i spunem poporului adevărul cu nici un preţ. De altfel, pentru moment, boala cuprinde în special cartierele mărginaşe, care sunt sărace şi suprapopulate. În nenorocirea noastră, măcar asta e o consolare.

Murmure de încuviinţare.

La biserică.

PREOTUL: Apropiaţi-vă şi fiecare să mărturisească public ce-a făptuit mai rău. Deschideţi-vă inimile, blestemaţilor! Spuneţi-vă unii altora răul pe care l-aţi săvârşit şi cel la care v-aţi gândit, căci altminteri veninul păcatului vă va gâtui şi vă va duce în iad tot atât de sigur ca şi caracatiţa ciumei… Cât despre mine, mă învinovăţesc că am fost deseori lipsit de milă…

Se vor mima trei spovedanii în timpul dialogului care urmează.

La palat.

GUVERNATORUL: Totul se va aranja. Partea plictisitoare e că trebuia să mă duc la vânătoare. Lucrurile astea se întâmplă întotdeauna tocmai când ai câte-o chestiune importantă. Ce să fac?

PRIMUL ALCADE: Nu pierdeţi vânătoarea, măcar ca pilda. Oraşul trebuie să vadă că fruntea vă rămâne senină în nenorocire.

La biserică.

TOŢI: Iartă-ne, Doamne, pentru ce am făcut şi pentru ce n-am făcut!

În casa judecătorului.

Judecătorul citeşte psalmi, înconjurat de familia sa.

JUDECĂTORUL: „Domnul e refugiul şi cetatea mea / Căci el mă fereşte de capcana vânătorului de păsări / Şi de ciuma ucigătoare!”

SOŢIA: Casado, nu ne putem plimba în oraş?

JUDECĂTORUL: Te-ai plimbat prea mult în viaţa ta, femeie! Şi asta nu ne-a adus fericire.

SOŢIA: Victoria nu s-a întors încă şi mă tem să nu i se întâmple ceva rău.

JUDECĂTORUL: Niciodată nu te-ai temut de răul ce ţi s-ar putea întâmpla ţie. Şi aşa ţi-ai pierdut cinstea. Stai aici, casa e liniştită în mijlocul molimei. Am prevăzut totul şi, baricadaţi cât timp va dura ciuma, vom aştepta să se sfârşească. Cu ajutorul lui Dumnezeu, n-o să suferim de nimic.

SOŢIA: Ai dreptate, Casado. Dar nu suntem singurii. Alţii suferă. Victoria poate-i în pericol!

JUDECĂTORUL: Lasă-i pe ceilalţi şi gândeşte-te la casa ta. De pildă, gândeşte-te la fiul tău. Adună cât mai multe alimente. Plăteşte preţul care ţi se cere. Strânge, femeie, strânge! A venit timpul să strângem cât mai mult! (Citeşte.) „Domnul e refugiu şi cetatea mea…”

La biserică.

CORUL: „Nu va trebui să te temi / Nici de spaimele nopţii / Nici de săgeţile care zboară ziua / Nici de ciuma care păşeşte în umbră / Nici de molima care se târăşte în miezul zilei.”

UN GLAS: Oh! Dumnezeule mare şi puternic!

Lumină în piaţă. Agitaţia mulţimii pe-un ritm de copia.

CORUL: „Ţi-ai scris numele pe nisip / Ţi-ai scris numele pe unde / Îţi rămâne doar durerea.”

Intră Victoria. Reflector pe piaţă.

VICTORIA: Diego, unde-i Diego?

O FEMEIE: E printre bolnavi. Îi îngrijeşte pe cei care-l cheamă.

Victoria aleargă spre extremitatea scenei şi se loveşte de Diego, care poartă o mască de doctor. Se dă înapoi, cu un strigăt.

DIEGO (cu blândeţe): Sunt chiar atât de înspăimântător, Victoria?

VICTORIA (strigând): Oh! Diego, tu, în sfârşit! Scoate-ţi masca şi ia-mă în braţe! Strânge-mă, strânge-mă tare şi-am să scap de nenorocirea asta!

Diego nu se clinteşte.

VICTORIA: Ce s-a schimbat între noi, Diego? Sunt ceasuri de când te caut, alergând prin oraş, îngrozită la gândul că te-ar putea lovi şi pe tine nenorocirea. Şi iată-te acum cu masca asta a chinului şi-a bolii. Scoate-o, scoate-o, te rog, şi ia-mă în braţe! (Diego îşi scoate masca.) Când îţi văd mâinile, mi se usucă gura. Sărută-mă!

Diego nu se mişcă.

VICTORIA (mai încet): Sărută-mă, mor de sete. Ai şi uitat că abia ieri ne-am legat să fim unul al altuia? Toată noaptea am aşteptat clipa în care mă vei săruta, tare, tare! Hai, repede, repede…!

DIEGO: Mi-e milă, Victoria!

VICTORIA: Şi mie, dar mie mi-e milă de noi. De asta te-am căutat, strigând pe străzi, alergând spre tine, cu braţele întinse pentru a le împleti în jurul tău!

Victoria se apropie de el.

DIEGO: Nu mă atinge, fugi!

VICTORIA: De ce?

DIEGO: Nu mă mai recunosc. De oameni nu mi-a fost niciodată frică, dar asta mă depăşeşte, onoarea nu-mi mai serveşte la nimic şi simt că mă pierd. (Victoria se apropie mai mult.) Nu mă atinge. Poate că boala s-a şi strecurat în mine şi ţi-aş putea-o da. Aşteaptă puţin. Lasă-mă să respir că mă gâtuie uimirea. Nu mai Ştiu nici măcar cum să-i apuc pe oameni şi să-i aşez în paturile lor. Mâinile îmi tremură de groază şi mila îmi împăienjeneşte ochii. (Ţipete şi gemete.) Mă cheamă totuşi, auzi? Trebuie să plec. Ai grijă de tine, ai grijă de noi. Se va sfârşi, asta-i sigur!

VICTORIA: Nu mă părăsi.

DIEGO: Se va sfârşi. Sunt prea tânăr şi te iubesc prea mult. Moartea mă îngrozeşte.

VICTORIA (se repede spre el): Eu sunt vie!

DIEGO (se retrage): Ce ruşine, Victoria, ce ruşine!

VICTORIA: Ruşine, de ce ruşine?

DIEGO: Mi se pare că mi-e frică.

Se aud gemete. Diego fuge spre ele.

Agitaţia mulţimii pe ritm de copia.

CORUL: „Cine are dreptate şi cine nu are? / Gândeşte-te / Că totul aici este minciună. / Moartea-i singurul adevăr.”

Reflector pe biserică şi pe palatul guvernatorului. Psalmi şi rugăciuni în biserică. Din palat, primul alcade se adresează poporului.

PRIMUL ALCADE: Ordinul guvernatorului. Începând de astăzi, în semn de pocăinţă pentru nenorocirea obştească şi pentru a înlătura riscurile unei contagiuni, orice întrunire publică este interzisă şi oprită orice petrecere. De asemenea…

O FEMEIE (începe să urle în mijlocul poporului): Acolo! Acolo! Ascund un mort. Să nu-i lăsăm. O să putrezească! E ruşine! Să-l îngroape!

Dezordine. Doi bărbaţi scot din scenă femeia.

ALCADELE: De asemenea, guvernatorul este în măsură să-i liniştească pe cetăţeni cu privire la mersul flagelului neaşteptat care s-a abătut asupra oraşului. După părerea tuturor doctorilor, va fi de ajuns să bată vântul dinspre mare pentru ca molima dea înapoi. Cu ajutorul lui Dumnezeu…

Dar îl întrerup cele două lovituri surde, urmate de încă două, în timp ce clopotul de înmormântare sună din răsputeri, iar rugăciunile continuă în biserică. Apoi, într-o tăcere înspăimântătoare, intră două personaje străine, un bărbat şi o femeie, urmăriţi de toate privirile. Bărbatul e corpolent. Cu capul gol. Poartă un fel de uniformă cu o decoraţie. Femeia e tot în uniformă, dar cu guler şi manşete albe. Ţine în mină un blocnotes. Înaintează amândoi până în dreptul palatului guvernatorului şi salută.

GUVERNATORUL: Ce doriţi, străinilor?

BĂRBATUL (pe-un ton politicos): Locul dumneavoastră.

TOŢI: Ce? Ce-a spus?

GUVERNATORUL: Ţi-ai ales rău momentul şi această obrăznicie poate să te coste scump. Fără îndoială însă că am înţeles greşit. Cine eşti?

BĂRBATUL: Pun rămăşag pe orice că nu ghiciţi!

PRIMUL ALCADE: Nu ştiu cine eşti, străine, dar ştiu cum ai să sfârşeşti!

BĂRBATUL (foarte calm): Mă impresionaţi. Ce crezi, scumpă prietenă, e cazul să le spun cine sunt?

SECRETARA: De obicei, n-o luăm chiar aşa repede.

BĂRBATUL: Aceşti domni sunt totuşi foarte insistenţi.

SECRETARA: Fără îndoială că au motivele lor. La urma urmelor, suntem în vizită şi trebuie să ne conformăm obiceiurilor locului.

BĂRBATUL: Te înţeleg. Dar asta nu va tulbura cumva aceste spirite cuminţi, creând dezordine?

SECRETARA: Mai bine dezordine decât necuviinţă.

BĂRBATUL: M-ai convins. Dar mai am oarecare scrupule…

SECRETARA: Ori una, ori alta…

BĂRBATUL: Te ascult…

SECRETARA: Ori le spuneţi, ori nu le spuneţi. Dacă le-o spuneţi, o vor şti. Dacă nu le-o spuneţi, o vor afla.

BĂRBATUL: M-am lămurit.

GUVERNATORUL: În orice caz, ajunge! Dar, înainte de a lua măsurile pe care le socot de cuviinţă, vă somez pentru ultima dată să-mi spuneţi cine sunteţi şi ce doriţi?

BĂRBATUL (pe un ton Firesc): Eu sunt Ciuma. Dumneavoastră?

GUVERNATORUL: Ciuma?

BĂRBATUL: Da, şi am nevoie de locul dumneavoastră. Sunt dezolat, credeţi-mă, vă rog, dar voi avea foarte mult de lucru. Dacă v-aş da, de pildă, un răgaz de două ore? V-ar ajunge ca să-mi predaţi conducerea?

GUVERNATORUL: De data asta ai întrecut măsura şi vei fi pedepsit pentru această impostură. Guarzi!

BĂRBATUL: Staţi! Nu vreau să silesc pe nimeni. Principiul meu de bază e corectitudinea. Îmi dau seama că purtarea mea pare surprinzătoare pentru că, în fond, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Dar vreau într-adevăr să-mi cedaţi locul dumneavoastră fără a fi obligat să vă înfăţişez dovezi. Nu m-aţi putea crede pe cuvânt?

GUVERNATORUL: N-am timp de pierdut şi gluma asta a durat cam mult. Arestaţi-l pe omul acesta!

BĂRBATUL: Deci, n-am încotro. Dar e destul de neplăcut. Scumpă prietenă, vrei să procedezi la o radiere?

Întinde mâna spre unul din guarzi. Secretara şterge ostentativ ceva în carnetul ei. Răsună o lovitură de tobă scurtă. Guardul cade. Secretara îl examinează.

SECRETARA: Înălţimea voastră, totul e în ordine. Are cele trei semne. (Către ceilalţi, foarte amabilă.) Un semn şi eşti suspect. Două, te-ai molipsit. Trei, s-a făcut radierea. Nimic mai simplu.

BĂRBATUL: Ah! Uitasem să v-o prezint pe secretara mea. O cunoaşteţi, de altfel. Dar întâlneşti atâţia oameni…

SECRETARA: Sunt scuzabili! De altfel, toţi ajung până la urmă să mă recunoască.

BĂRBATUL: Vedeţi, e o fire fericită! Veselă, mulţumită, cu un aspect îngrijit…

SECRETARA: N-am nici un merit. E mai uşor să lucrezi printre flori şi zâmbete.

BĂRBATUL: E un principiu excelent. Dar să ne-ntoarcem la oile noastre! (Către guvernator.) V-am dat o dovadă destul de elocventă că nu glumesc? Tăceţi? Bun, v-am înspăimântat, desigur. Dar vă rog să mă credeţi că am făcut-o cu totul împotriva dorinţei mele. Aş fi preferat o înţelegere prietenească, o convenţie bazată pe încredere reciprocă, garantată de cuvântul dumnea-voastră de onoare şi de-al meu, un acord încheiat întru câtva pe cinste şi pe onoare. Dar, de altfel, nu-i prea târziu ca să facem o treabă bună. Răgazul de două ore vi se pare suficient?

Guvernatorul scutură din cap în semn de refuz.

BĂRBATUL (întorcându-se spre secretară): Cât mi-e de neplăcut!

SECRETARA (clătinând din cap): Un încăpăţânat! Ce ghinion!

BĂRBATUL (către guvernator): Vreau totuşi să obţin consimţământul dumneavoastră. Nu vreau să fac nimic fără aprobarea dumneavoatră, ar fi contrar principiilor mele. Colaboratoarea mea va proceda deci la atâtea radieri câte vor fi necesare pentru a obţine din partea dumneavoastră o aprobare liber consimţită a micii reforme pe care-o propun. Eşti gata, scumpă prietenă?

SECRETARA: Numai să-mi ascut creionul, care s-a tocit, şi totul va fi cât se poate de bine în cea mai bună dintre lumi.

BĂRBATUL (oftează): Fără optimismul dumitale, meseria asta mi s-ar părea de-a dreptul penibilă!

SECRETARA (ascuţindu-şi creionul): O secretară perfectă e sigură că totul se poate aranja, că nu există greşeli de contabilitate care până la urmă să nu se îndrepte şi că o întâlnire ratată azi se poate amâna pe mâine. Tot răul e spre bine. Războiul însuşi are calităţile lui şi până şi cimitirele pot fi afaceri bune, când concesiunile pentru locurile de veci sunt denunţate din zece în zece ani.

BĂRBATUL: Ai o gură de aur… Ţi-ai ascuţit creionul?

SECRETARA: Da, şi putem începe.

BĂRBATUL: La treabă!

Omul arată spre Nada, care înaintează, dar Nada izbucneşte într-un râs de beţiv.

SECRETARĂ: Îmi permiteţi să vă semnalez că acesta e tipul omului care nu crede în nimic şi că acest soi ne e foarte folositor?

BĂRBATUL: Foarte adevărat. Să luăm pe unul dintre alcazi.

Panică în rândul alcazilor.

GUVERNATORUL: Opriţi!

SECRETARA: Semn bun, înălţimea voastră!

BĂRBATUL (amabil): Pot să fac ceva pentru dumneavoastră, domnule guvernator?

GUVERNATORUL: Dacă vă dau locul meu, eu, ai mei şi alcazii ne salvăm viaţa?

BĂRBATUL: Da, bineînţeles, acesta-i obiceiul!

Guvernatorul se sfătuieşte cu alcazii, apoi se întoarce spre popor.

GUVERNATORUL: Popor al Cadiz-ului, înţelegi, sunt sigur, că totul s-a schimbat acum? În interesul vostru e bine, poate, să las oraşul în mâinile acestei noi puteri care s-a arătat. Acordul pe care l-am încheiat cu această putere va înlătura, fără îndoială, o situaţie mai rea şi veţi avea astfel siguranţa de a ţine în rezervă, în afara zidurilor oraşului, un guvern care vă va fi, poate, de folos într-o bună zi. Mai e oare nevoie să vă spun că, vorbindu-vă astfel, nu mă gândesc la persoana mea, ci la…

BĂRBATUL: Iertaţi-mă că vă întrerup. Dar aş fi bucuros să vă aud precizând în mod public că dumneavoastră consimţiţi de bună-voie la aceste dispoziţii folositoare şi că e vorba, desigur, de un acord liber.

Guvernatorul priveşte spre ei. Secretara duce creionul la gură. GUVERNATORUL: Desigur, am încheiat acest acord în deplină libertate.

Se bâlbâie, se retrage şi fuge. Începe exodul.

BĂRBATUL (către primul alcade): Vă rog, nu plecaţi aşa de repede! Am nevoie de un om care să se bucure de încrederea poporului şi prin intermediul căruia să-mi transmit ordinele. (Primul alcade ezită.) Acceptaţi, desigur… (Secretarei.) Scumpă prietenă…

PRIMUL ALCADE: Desigur, e chiar o mare cinste.

BĂRBATUL: Perfect. În aceste condiţii, scumpă prietenă, vei comunica alcadelui decretele pe care trebuie să le aducă la cunoştinţa acestor oameni cumsecade, ca să înceapă să trăiască reglementar.

SECRETARA: Ordonanţa concepută şi publicată de primul alcade şi de către consilierii săi…

PRIMUL ALCADE: Dar eu n-am conceput încă nimic…

SECRETARA: E un efort de care v-am scutit. Şi mi se pare că ar trebui să fiţi mândru că serviciile noastre îşi dau osteneala să întocmească ceea ce dumneavoastră veţi avea astfel onoarea să semnaţi.

PRIMUL ALCADE: Fără-ndoială, dar…

SECRETARA: Ordonanţa, făcând deci oficiul de act promulgat întru totul conform voinţei preaiubitului nostru suveran, pentru reglementarea şi ajutorarea milostivă a cetăţenilor atinşi de infecţie şi pentru desemnarea tuturor regulilor şi tuturor persoanelor precum: supraveghetori, gardieni, executori şi gropari, al căror jurământ va fi să aplice cu stricteţe ordinele ce vor primi.

PRIMUL ALCADE: Ce-i limbajul ăsta, vă rog?

SECRETARA: Ca să-i obişnuim cu puţină obscuritate. Cu cât vor înţelege mai puţin, cu atât vor fi mai ascultători. Acestea fiind zise, iată ordonanţele pe care le veţi anunţa prin viu grai în tot oraşul, una după alta, pentru a putea fi digerate mai uşor, chiar şi de minţile cele mei leneşe. Iată-i pe mesagerii noştri. Chipurile lor prietenoase vor face să li se reţină mai bine cuvintele.

Apar mesagerii.

POPORUL: Pleacă guvernatorul, pleacă guvernatorul!

NADA: E dreptul lui, oameni buni, e dreptul lui. El e statul şi statul trebuie apărat.

POPORUL: El a fost statul, dar acum nu mai e nimic. De vreme ce el pleacă, Ciuma e statul.

NADA: Şi ce vă pasă? Ciumă sau guvernator, tot stat se cheamă că e!

Poporul se agită şi pare că vrea să iasă.

Se desprinde un mesager.

PRIMUL MESAGER: Toate casele infectate vor trebui să fie însemnate pe uşă cu o stea mare, cu raza de un picior şi cu inscripţia: „Suntem cu toţii fraţi”. Steaua va rămâne pe uşă până la redeschiderea casei, sub pedeapsa prevăzută de lege.

Se retrage.

0 VOCE: Care lege?

O ALTĂ VOCE: Legea nouă, desigur.

CORUL: Stăpânii noştri spuneau că ne vor apăra, şi iată totuşi că am rămas singuri. O ceaţă îngrozitoare a început să se lase peste tot în oraş, înecând treptat mireasma fructelor şi a trandafirilor, întunecând gloria anotimpului şi sufocând veselia verii. Ah! Cadiz, cetate marină! Ieri încă, pe deasupra strâmtorii, vântul pustiului încărcat de miresme, pentru că trecuse prin grădinile africane, venea să umple de visuri inimile fetelor noastre. Dar vântul a stat. Doar el putea să cureţe oraşul. Stăpânii noştri spuneau că nu se va petrece nimic, niciodată. Iată însă că celălalt avea dreptate, că se întâmplă ceva, că vedem cu ochii noştri, că trebuie să fugim, să fugim fără nici o întârziere înainte ca porţile să se închidă peste nenorocirile noastre.

AL DOILEA MESAGER: Toate alimentele de primă necesitate sunt de aici înainte la dispoziţia comunităţii, adică vor fi distrbuite în părţi egale şi infime tuturor celor care îşi vor putea dovedi ataşamentul loial faţă de noua ordine.

Prima poartă se închide.

AL TREILEA MESAGER: Toate focurile se vor stinge la ora nouă seara şi nici o persoană particulară nu va putea staţiona într-o piaţă publică, nici circula pe străzile oraşului fără un permis în regulă, care nu va fi eliberat decât în cazuri extrem de rare şi după criterii întotdeauna arbitrare. Orice contravenient va suferi rigorile legii.

GLASURI (crescendo):

— Se vor închide porţile.

— S-au închis porţile.

— Nu, nu sunt toate închise.

CORUL: Ah! Să alergăm spre cele care se mai deschid încă. Noi suntem copiii mării. Acolo jos, acolo jos trebuie să ajungem, în ţinutul fără ziduri şi fără porţi, pe plajele neîntinate, unde nisipul are prospeţimea buzelor şi unde privirea poate hoinări până oboseşte. Să alergăm în întâmpinarea vântului. Spre mare! Marea, în sfârşit, marea liberă, apa care spală, vântul care descătuşează!

VOCI: Spre mare! Spre mare!

Exodul se precipită.

AL PATRULEA MESAGER: E strict interzis a se da persoanelor lovite de boală alt ajutor decât a le denunţa autorităţilor, care se vor ocupa de ele. Denunţul între membrii aceleiaşi familii este recomandat în mod deosebit şi va fi răsplătit prin alocarea unei duble raţii alimentare, denumite raţie civică.

Se închide poarta a doua.

CORUL: Spre mare! Spre mare! Marea e scăparea noastră. Ei nu-i pasă de boli şi de războaie! Ea a văzut şi a acoperit atâtea cârmuiri! Ea ne dăruieşte numai dimineţi purpurii şi înserări de smarald şi. din amurg până-n zori, freamătul nesfârşit al valurilor sale în nopţi pline de strălucirea stelelor! O! solitudine, pustiu, botez al sării! Să fii singur în faţa mării, în bătaia vântului, în plin soare, în sfârşit scăpat din aceste oraşe zăvorâte ca nişte morminte şi de aceste chipuri omeneşti sluţite de spaimă. Repede! Repede! Cine mă va scăpa de om şi de spaimele sale? Eram fericit pe culmile anului, fără griji, printre fructe, în mijlocul naturii mereu aceeaşi, al verii binevoitoare. Iubeam oamenii. Era Spania şi cu mine. Dar nu mai aud vuietul valurilor. Aud ţipetele, panica, insultele şi laşitatea, iată-i pe fraţii mei împovăraţi de sudoare şi de nelinişte, prea grei ca să-i mai urneşti. Cine-mi va da înapoi mările uitării, apele liniş-tite din larg, drumurile lichide şi brazdele de spumă care se pierd în unde? La mare! La mare, înainte de închiderea porţilor!

O VOCE: Repede! Nu-l atinge pe cel care era lângă mort!

O VOCE: E însemnat!

O VOCE: La o parte! La o parte!

Îl lovesc. Se închide a treia poartă.

O VOCE: Oh, Dumnezeule mare şi puternic!

O VOCE: Repede! Ia tot ce-i necesar: salteaua şi colivia păsărelelor! Nu uită zgarda câinelui! Nici vasul cu mentă proaspătă să nu-l uiţi! Să avem ce mesteca până la mare!

O VOCE: Săriţi! Săriţi, hoţii! Mi-au furat faţa de masă brodată, de zestre!

Se fugăresc. Se ajung. Se lovesc. Se închide poarta a patra.

VOCE: Ascunde, auzi, ascunde proviziile!

O VOCE: N-am nimic pentru drum, dă-mi o pâine, frate! Îţi dau în schimb ghitara mea incrustată cu sidef.

O VOCE: Pâinea asta-i pentru copiii mei, nu pentru cei care pretind că-mi sunt fraţi. Există o gradaţie în rudenie.

O VOCE: O pâine, toţi banii mei pentru o pâine!

Se închide a cincea poartă.

CORUL: Repede! N-a mai rămas deschisă decât o singură poartă! Flagelul aleargă mai iute decât noi. Urăşte marea şi nu vrea să a-jungem la ea. Nopţile sunt tihnite şi stelele clipesc deasupra catargelor. Ce-ar face ciuma acolo? Vrea să ne ţină sub stăpânirea ei, ne iubeşte în felul ei. Vrea să fim fericiţi aşa cum înţelege ea asta, nu aşa cum vrem noi. Sunt plăceri silnice, o viaţă rece, fericirea veşnică. Totul s-a oprit. Nu mai simţim pe buze, ca odinioară, prospeţimea vântului.

O VOCE: Părinte, nu mă lăsa, sunt unul dintre săracii tăi!

Preotul o ia la fugă.

SĂRACUL: Fuge, fuge! Ia-mă cu tine! Misiunea ta e să ai grijă de mine! Dacă te pierd, am pierdut totul!

Preotul reuşeşte să fugă. Săracul cade ţipând.

SĂRACUL: Creştini din Spania, sunteţi lăsaţi în părăsire!

AL CINCILEA MESAGER (vorbind rar): În sfârşit, şi acesta va fi rezumatul.

Ciuma şi secretara sa, în faţa primului alcade, îşi zâmbesc şi aprobă, felicitându-se.

AL CINCILEA MESAGER: Spre a împiedica orice molipsire prin mişcarea aerului, cuvintele însele putând fi purtătoare ale infecţiei, se ordonă ca fiecare locuitor să ţină tot timpul în gură un tampon îmbibat cu oţet, care-l va apăra de boală şi-l va îndemna în acelaşi timp la discreţie şi la tăcere.

Din această clipă, toţi îşi pun o batistă în gură şi numărul vocilor scade o dată cu amploarea orchestrei. Corul, început pe mai multe voci, va termina numai cu una, până la pantomima finală, care se va desfăşura într-o linişte desăvârşită, gurile personajelor fiind umflate şi închise. Ultima poartă se închide cu zgomot.

CORUL: Nenorocire! Nenorocire! Am rămas singuri, Ciuma şi noi! Ultima poartă s-a închis! Nu mai auzim nimic. Marea e de-aici înainte prea departe. Acum suntem în suferinţă şi trebuie să ne învârtim prin acest mic oraş, fără copaci şi fără apă, închis cu porţi înalte şi netede şi încununat de mulţimile care urlă, în Cadiz-ul ce are o arenă roşie şi neagră, unde se vor împlini omorurile rituale. Fraţilor, această nenorocire e mai mare decât păcatul nostru. N-am meritat această închisoare! Inima noastră nu era nevinovată, dar iubeam lumea şi verile sale: asta ar fi trebuit să ne mântuiască! Vânturile s-au oprit şi cerul e deşert! Va trebui să tăcem multă vreme. Dar pentru ultima oară, înainte ca gurile noastre să se închidă sub căluşul terorii, vom striga în pustiu.

Gemete şi linişte. Din orchestră nu mai rămân decât clopotele. Zumzetul cometei reîncepe uşor. În palatul guvernatorului reapar Ciuma şi secretara. Secretara înaintează, ştergând câte un nume la fiecare pas, în timp ce toba îi scandează fiecare gest. Nada râde batjocoritor. Trece scârţâind primul furgon cu morţi. Ciuma se duce în punctul cel mai înalt al decorului şi face un semn. Se opreşte totul: mişcare şi zgomote. Vorbeşte Ciuma.

CIUMA: Eu domnesc, ăsta e un fapt, deci un drept. Dar un drept care nu se discută: trebuie să vă adaptaţi. De altfel, să nu vă înşelaţi, dacă domnesc, domnesc în felul meu, şi-ar fi mai corect să spun că funcţionez. Voi, spaniolii, sunteţi puţin cam romanţioşi şi v-ar plăcea să mă vedeţi sub chipul unui rege negru sau sub înfăţişarea unei insecte somptuoase. Aveţi nevoie de patetic, e un fapt cunoscut! Ei bine, nu! Eu, unul, n-am sceptru şi am luat înfăţişarea unui subofiţer. E felul meu de-a vă umili, căci e bine să fiţi umiliţi: mai aveţi multe de învăţat. Regele vostru are unghiile negre şi o uniformă sobră. El n-are tron, el are sediu. Palatul lui e o cazarmă, pavilionul lui de vânătoare e un tribunal. Starea de asediu e proclamată. Iată de ce, notaţi asta, când sosesc eu, pateticul dispare. Pateticul e interzis, ca şi alte câteva aiureli precum ridicola angoasă a căutării fericirii, chipul stupid al îndrăgostiţilor, contemplarea egoistă a peisajelor şi vinovata ironie. În locul tuturor acestora eu aduc organizarea. La început o să vă jeneze puţin, dar, cu timpul, o să ajungeţi să înţelegeţi că o organizare bună face mai mult decât un patetism prost. Şi pentru a ilustra această frumoasă cugetare, încep prin a-i despărţi pe bărbaţi de femei: măsura va avea putere de lege. (Guarzii procedează în consecinţă.) S-a terminat cu maimuţărelile voastre. Acum e cazul să fiţi serioşi! Presupun că m-aţi înţeles. De azi înainte veţi învăţa să muriţi în ordine. Până acum mureaţi ca spaniolii, cam la întâmplare, la nimereală, ca să zicem aşa. Mureaţi pentru că era frig după ce fusese cald, pentru că vi se poticneau catârii, pentru că linia Pirineilor era albastră, pentru că primăvara fluviul Guadalquivir îl atrage pe cel singuratic sau pentru că există prostănaci neciopliţi care omoară pentru profit sau onoare, când e incomparabil mai distins să omori de dragul logicii. Da, mureaţi anapoda. Un mort ici, un mort colo, ăsta-n patul lui, ălălalt în arenă: adevărat libertinaj. Dar, din fericire, această dezordine va fi organizată. O singură moarte pentru toţi şi după ordinea exemplară a unei liste. Veţi avea fişe, nu veţi mai muri din capriciu. Destinului i-a venit mintea la cap. S-a instalat în birouri. Vă veţi încadra într-o statistică şi veţi servi, în sfârşit, la ceva. Pentru că, uitasem să v-o spun, veţi muri, bineînţeles, dar veţi fi incineraţi după aceea sau chiar înainte: e mai curat şi face parte din plan. Spania mai presus de orice! Să te aliniezi ca să mori cum se cuvine, iată deci esenţialul! Cu acest preţ îmi veţi intra în voie. Dar luaţi seama la ideile nesăbuite, la izbucnirile sufleteşti, cum ziceţi voi, la micile febre care fac marile revolte! Am suprimat aceste capricii şi am pus în locul lor logica. Mi-e groază de diferenţieri şi de aiureli. Începând de azi, veţi fi deci raţionali, adică veţi avea câte-o insignă. Însemnaţi pe pântece, veţi purta public la subsuori steaua buboiului, care vă va desemna pentru a fi loviţi. Ceilalţi, cei care, convinşi că asta nu-i priveşte, fac coadă în faţa arenelor duminica, se vor îndepărta de voi, suspecţii. Dar să nu fiţi supăraţi: Îi priveşte şi pe ei. Sunt şi ei pe listă, eu nu uit pe nimeni. Toată lumea e suspectă. Pentru început, aşa e bine. De altfel, toate astea nu împiedică sentimentalismul. Îmi plac păsările, primele violete, buzele proaspete ale fetelor tinere. Din când în când, îţi dă o senzaţie de prospeţime şi e foarte adevărat că sunt idealist. Inima mea… Dar simt că mă înduioşez şi nu vreau să merg mai departe. Să rezumăm doar. Vă aduc tăcerea, ordinea şi justiţia absolută. Nu vă cer să-mi mulţumiţi, pentru că ceea ce fac pentru voi e foarte normal. Dar pretind colaborarea voastră activă. Guvernarea mea a început.

Cortina.