I.

Îndată după arestarea mea, mi s-au luat mai multe interogatorii. Dar era vorba de interogatorii de identificare care n-au durat mult. Prima dată, la comisariat, cazul meu părea să nu intereseze pe nimeni. După o săptămână, judecătorul de instrucţie, dimpotrivă, m-a privit cu multă curiozitate. Dar pentru început, m-a întrebat numai numele şi adresa, profesiunea, data şi locul naşterii. Apoi a voit să ştie dacă îmi luasem un avocat. Eu am recunoscut că nu şi l-am întrebat dacă este neapărat necesar să am unul. „De ce?” a spus el. Am răspuns că eu găseam cazul meu foarte simplu. El a zâmbit spunând: „Asta e o părere. Totuşi, aşa e legea. Dacă nu vă luaţi un avocat, noi vom desemna unul din oficiu.” Am găsit foarte comod că justiţia se îngrijeşte de aceste amănunte. I-am spus asta. El m-a aprobat şi a conchis că legea e bine făcută.

La început nu l-am luat în serios. M-a primit într-o cameră cu draperii, avea pe birou o singură lampă care lumina fotoliul pe care mi-a spus să mă aşez în timp ce el rămânea în umbră. Mai citisem o descriere asemănătoare în cărţi şi totul mi s-a părut un joc. După discuţia noastră, dimpotrivă, m-am uitat la el şi am văzut un bărbat cu trăsături fine, cu ochi albaştri înfundaţi, înalt, cu o lungă mustaţă sură şi cu păr bogat, aproape alb. Mi s-a părut foarte cumsecade şi, în totul, simpatic, în ciuda câtorva ticuri nervoase care-i strâmbau gura. La plecare era cât pe ce să-i strâng mâna, dar mi-am adus aminte la timp că omorâsem un om.

A doua zi, un avocat a venit la mine la închisoare. Era mic şi rotofei, destul de tânăr, cu părul îngrijit pieptănat. Deşi era foarte cald (eu îmi scosesem haina), purta un costum închis, un guler cu vârful întors şi o cravată cu dungi mari, negre şi albe. A pus pe pat servieta pe care o ducea sub braţ, s-a prezentat şi mi-a spus că studiase dosarul meu. Situaţia era delicată dar nu se îndoia de succes, dacă aveam încredere în el. I-am mulţumit şi el mi-a spus: „Să intrăm în miezul problemei”.

S-a aşezat pe pat şi mi-a spus că fuseseră luate informaţii asupra vieţii mele particulare. Se aflase că mama murise de curând la azil. Se făcuse atunci o anchetă la Marengo. Cei însărcinaţi cu cercetările fuseseră informaţi că „dădusem dovadă de insensibilitate” în ziua în care fusese înmormântată mama. „Înţelegeţi, mi-a spus avocatul, îmi vine cam greu să vă întreb asta. Dar e foarte important. Şi ar fi un argument foarte serios pentru acuzare dacă n-aş avea ce să răspund.” Voia să-l lajut. M-a întrebat dacă fusesem îndurerat în ziua aceea. Această întrebare m-a mirat foarte mult şi mi se părea că mie mi-ar fi venit foarte greu dacă ar fi trebuit să i-o pun cuiva. Am răspuns totuşi că eu cam pierdusem obiceiul de a mă analiza şi că mi-era greu să-l lămuresc. Fără îndoială, ţineam mult la mama, dar asta nu însemna nimic. Toţi oamenii sănătoşi doriseră mai mult sau mai puţin moartea celor pe care îi iubeau. Aici, avocatul mi-a tăiat vorba şi a părut foarte neliniştit. M-a pus să-i promit că nu voi spune asta în instanţă şi nici judecătorului de instrucţie. Totuşi, i-am explicat că eram astfel făcut, nevoile fizice îmi stinghereau adesea sentimentele, în ziua în care am înmormântat-o pe măicuţa eram foarte obosit şi mi-era somn. Aşa că nu mi-am dat seama de ce se întâmplă. Ceea ce puteam să spun cu siguranţă e că aş fi preferat ca mama să nu moară. Dar avocatul meu nu părea mulţumit. Mi-a spus: „Asta nu-i deajuns”.

S-a gândit. M-a întrebat dacă putea spune că în ziua aceea îmi înfrânsesem sentimentele fireşti. I-am spus: „Nu, pentru că e fals”. S-a uitat la mine într-un fel ciudat, ca şi cum i-aş fi inspirat un soi de dezgust. Mi-a spus aproape cu răutate că în orice caz directorul şi personalul azilului vor fi audiaţi ca martori şi că „asta putea să-mi joace o festă foarte urâtă”. I-am atras atenţia că această poveste nu are nici o legătură cu procesul meu, dar el mi-a spus că se vede cât de colo că n-avusesem până în prezent de-a face cu justiţia.

A plecat având aerul că e supărat. Aş fi vrut să-l reţin, să-i explic că doream să-i câştig simpatia, nu ca să fiu mai bine aparat, ci, dacă pot spune astfel, în mod firesc. Mai ales vedeam că-l pun în încurcătură. Nu mă înţelegea şi era cam supărat pe mine. Doream să-l asigur că sunt la fel ca toată lumea, exact ca toată lumea. Dar toate astea, în fond, nu erau de mare folos şi am renunţat din lene.

Puţin după aceea, m-am dus din nou în faţa judecătorului de instrucţie. Era ora două după-amiază şi de astă dată biroul lui era plin de o lumină abia filtrată de perdeaua de voal. Era foarte cald. Mi-a spus să mă aşez şi foarte politicos mi-a declarat că avocatul meu, „în urma unei întâmplări neprevăzute”, nu putuse veni. Dar eu aveam dreptul să nu răspund la întrebările lui şi să aştept ca avocatul să mă poată asista. Am spus că puteam să răspund şi singur. A apăsat cu degetul pe un buton de pe masă. Un tânăr grefier a venit să se instaleze chiar în spatele meu.

Ne-am aşezat amândoi mai comod în fotolii. Interogatoriul a început. Mi-a spus mai întâi că lumea mă descria ca pe un om tăcut şi închis şi a voit să ştie ce părere am despre asta. Am răspuns: „Pentru că n-am niciodată mare lucru de spus. De aceea tac.” A zâmbit ca şi prima dată, a recunoscut că era cea mai bună explicaţie şi a adăugat: „De altfel n-are nici o importanţă”. A tăcut, m-a privit şi s-a îndreptat destul de brusc ca să-mi spună precipitat: „Pe mine, dumneata mă interesezi”. Eu nu am înţeles prea bine ce înţelegea prin aceasta şi n-am răspuns nimic. „Sunt în gestul dumitale, a adăugat el, lucruri care-mi scapă. Sunt convins că mă vei ajuta să le înţeleg.” I-am spus că totul era foarte simplu. El m-a poftit cu insistenţă să-i descriu iar ziua aceea. I-am spus din nou ceea ce-i mai povestisem o dată: Raymond, plaja, baia, cearta, iar plaja, izvorul, soarele şi cele cinci focuri de revolver. La fiecare frază el spunea: „Bine, bine”. Când am ajuns la mortul întins pe jos, a aprobat spunând: „Bun”. În ceea ce mă priveşte, obosisem tot repetând astfel aceeaşi poveste şi mi se părea că niciodată nu vorbisem atât de mult.

După o pauză, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus că voia să mă ajute, că îl interesam şi că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va face ceva pentru mine. Dar mai înainte voia să-mi mai pună câteva întrebări. Fără tranziţie, m-a întrebat dacă o iubeam pe mama. Am spus: „Da, ca toată lumea” şi grefierul care până atunci bătea regulat la maşină trebuie să fi apăsat greşit pe clape, fiindcă s-a încurcat şi a fost silit să se întoarcă. Tot fără vreo logică aparentă, judecătorul m-a întrebat atunci dacă trăsesem cele cinci focuri de revolver unul după altul. Eu m-am gândit puţin şi am precizat că trăsesem mai întâi unul şi, după câteva secunde, celelalte patru focuri. „De ce ai aşteptat între primul şi al doilea foc, a spus el atunci. Am văzut încă o dată plaja roşie şi am simţit pe frunte arsura soarelui. Dar de astă dată n-am răspuns nimic. În tot cursul tăcerii care a urmat, judecătorul a părut să se agite. S-a aşezat, şi-a răvăşit părul, şi-a pus coatele pe birou şi s-a aplecat puţin spre mine cu o expresie ciudată: „De ce, de ce ai tras într-un om căzut?” Nici la asta n-am ştiut ce să-i răspund. Judecătorul şi-a trecut mâinile peste frunte şi a repetat întrebarea cu o voce puţin alterată: „De ce? Trebuie să-mi spui. De ce?” Eu tăceam în continuare.

Deodată s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat cu paşi mari spre un colţ al biroului şi a deschis sertarul unui clasor. A scos din el un crucifix de argint pe care l-a agitat, întorcându-se spre mine. Şi cu o voce complet schimbată, aproape tremurândă, a exclamat: „Oare pe ăsta-l cunoşti?” Am spus: „Da, fireşte”. Atunci el mi-a spus repezit şi cu pasiune în glas că el crede în Dumnezeu, că e convins că nici un om nu e atât de vinovat încât Dumnezeu să nu-l ierte, dar că pentru asta trebuie ca omul, prin căinţa lui, să devină asemenea unui copil, al cărui suflet este curat şi gata să primească totul. Stătea cu tot corpul aplecat peste masă. Scutura crucifixul aproape deasupra mea. La drept vorbind, nu urmărisem atent raţionamentul lui, mai întâi pentru că îmi era cald şi pentru că în cabinetul lui erau muşte mari care mi se aşezau pe obraz şi de asemenea pentru că îmi era frică de el. Recunoşteam în acelaşi timp că era ridicol pentru că, la urma urmelor, eu eram criminalul. El a continuat totuşi. Cam aşa am înţeles, că după părerea lui nu era decât un singur punct nelămurit în mărturisirea mea, faptul că aşteptasem puţin înainte de a trage al doilea foc de revolver. În ce priveşte restul, totuşi era foarte bine, dar acest lucru nu-l putea pricepe.

Eram gata să-i spun că greşea încăpăţânându-se: acest ultim punct nu avea mare importanţă. Dar el mi-a tăiat vorba şi m-a îndemnat pentru ultima oară, ridicându-se în picioare şi întrebându-mă dacă eu cred în Dumnezeu. Am răspuns că nu. S-a aşezat indignat. Mi-a spus că e imposibil, că toţi oamenii cred în Dumnezeu, chiar şi cei care-şi întorc faţa de la el. Asta era convingerea lui şi, dacă ar ajunge vreodată să se îndoiască de asta, viaţa lui n-ar mai avea nici un sens. „Dumneata vrei, a exclamat el, ca viaţa mea să nu aibă sens?” După părerea mea asta nu mă privea pe mine şi i-am spus-o. Dar el întindea crucifixul sub nasul meu şi exclama într-un mod neraţional: „Eu unul sunt creştin. Îi cer iertare pentru greşelile tale, Lui. Cum poţi să crezi că nu a suferit pentru tine?” Am băgat de seamă că mă tutuieşte, dar eram sătul. Căldura devenea din ce în ce mai mare. Ca întotdeauna, când vreau să scap de cineva pe care abia am chef să-l ascult, am avut aerul că-l aprob. Spre surprinderea mea, a triumfat: „Vezi, vezi, spunea el. Nu-i aşa că şi tu crezi şi că o să-ţi pui nădejdea în El?” Evident, am spus că nu, încă o dată. El s-a prăbuşit din nou în fotoliu.

Părea foarte obosit. A rămas o clipă tăcut în timp ce maşina, care nu încetase să urmărească dialogul, mai prelungea încă ultimele fraze. Pe urmă, m-a privit cu atenţie şi cu oarecare tristeţe. A murmurat: „N-am văzut niciodată un suflet atât de împietrit ca al dumitale. Criminalii care au venit în faţa mea au plâns întotdeauna în faţa acestei imagini a durerii.” Era să-i răspund că tocmai din pricină că erau criminali. Dar m-am gândit că şi eu eram ca ei. Asta era o idee cu care nu puteam să mă obişnuiesc. Judecătorul s-a ridicat atunci în picioare ca şi cum mi-ar fi dat a înţelege că interogatoriul se terminase. M-a întrebat numai, cu acelaşi aer puţin obosit, dacă regretam fapta mea. M-am gândit şi am spus că nu simţeam atât regret veritabil, cât o oarecare plictiseală. Am avut impresia că nu mă înţelege. Dar în ziua aceea lucrurile n-au mers mai departe.

După aceea l-am văzut des pe judecătorul de instrucţie. Dar de fiecare dată mă însoţea avocatul meu. Discuţia urmărea numai să mă facă să precizez unele puncte din declaraţiile precedente. Sau judecătorul discuta acuzaţiile cu avocatul. Dar de fapt ei nu se ocupau niciodată de mine în acele momente. Încetul cu încetul, în orice caz, tonul interogatoriilor s-a schimbat. Părea că judecătorul nu se mai interesează de mine şi că a clasat într-un fel cazul meu. Nu mi-a mai vorbit de Dumnezeu şi nu l-am mai văzut în starea de tulburare a acelei prime zile. Rezultatul a fost că discuţiile noastre au devenit mai cordiale. Câteva întrebări, puţină conversaţie cu avocatul meu şi interogatoriile erau gata. Procesul meu îşi urma cursul, după expresia aceluiaşi judecător. Uneori, de asemenea, când conversaţia era de ordin general, luam şi eu parte. Începeam să mă simt uşurat. Nimeni, în aceste ceasuri, nu era răutăcios cu mine. Totul era atât de firesc, de bine orânduit şi de sobru jucat încât aveam impresia ridicolă că „fac parte din familie”. Şi, la capătul celor unsprezece luni cât a durat instrucţia, eram aproape mirat, pot să spun, că nu mă bucurasem niciodată de altceva decât de aceste clipe rare în care judecătorul mă ducea până la uşa cabinetului său, bătându-mă pe umăr şi spunându-mi prieteneşte: „Gata pentru astăzi, domnule Antihrist”. Eram atunci din nou dat pe mâna jandarmilor.