II.

Sunt lucruri despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. Când am intrat la închisoare, după câteva zile am înţeles că n-o să-mi placă să vorbesc despre această perioadă a vieţii mele.

Mai târziu n-am mai dat importantă acestor aprehensiuni, în realitate, nu eram realmente la închisoare în primele zile: aşteptam vag să se întâmple ceva nou. Abia după prima şi singura vizită a Mariei a început totul. Din ziua în care am primit scrisoarea ei (îmi spunea că nu i se va mai da voie să vină pentru că nu era soţia mea), din ziua aceea am simţit că eram acasă în celula mea şi că viaţa mea se oprea aici. În ziua arestării mele, am fost mai întâi închis într-o cameră în care se aflau mai mulţi deţinuţi, cei mai mulţi arabi. Au râs, văzându-mă. Pe urmă m-au întrebat ce făcusem. Am spus că omorâsem un arab şi au amuţit. Dar puţin după aceea s-a făcut seară. Mi-au explicat cum trebuie să-mi aranjez rogojina pe care aveam să mă culc. Făcând sul unul din capete, puteai să-ţi faci din el o pernă. Toată noaptea ploşniţele mi-au umblat pe obraz. După câteva zile am fost izolat într-o celulă în care dormeam pe scândură. Aveam un hârdău pentru nevoi şi un lighean de tablă. Închisoarea era în capătul de sus al oraşului şi printr-o ferestruică puteam să văd marea. Într-o zi, pe când stăteam agăţat de zăbrele, cu faţa întinsă spre lumină, a intrat un gardian şi mi-a spus că am o vizită. M-am gândit ca e Maria. Într-adevăr, ea era.

Ca să ajung la vorbitor, am străbătut un coridor lung, apoi am luat-o pe o scară şi, în sfârşit, pe un alt coridor. Am intrat într-o sală foarte mare, luminată de un geam enorm. Sala era împărţită în trei părţi de două grilaje mari, care o tăiau în lungime. Între cele două grilaje se afla un spaţiu de opt până la zece metri care despărţea vizitatorii de prizonieri. Am zărit-o pe Maria în faţa mea cu rochia ei în dungi şi cu faţa arsă de soare. De aceeaşi parte cu mine se aflau vreo zece deţinuţi, cei mai mulţi arabi. Maria era înconjurată de femei maure şi se afla între două vizitatoare: o bătrânică cu buzele strânse, îmbrăcată în negru şi o femeie grasă, cu capul gol, care vorbea foarte tare şi gesticula mult. Din cauza distanţei dintre grilaje, vizitatorii şi prizonierii erau nevoiţi să vorbească foarte tare. Când am intrat, zgomotul vocilor care ricoşau, ciocnindu-se de zidurile mari şi despuiate ale sălii, lumina crudă care cădea din cer pe geamuri şi ţâşnea iar în sală mă cam zăpăciră. Celula mea era mai liniştită şi mai întunecoasă. Mi-au trebuit câteva secunde ca să mă obişnuiesc. Totuşi, în cele din urmă am văzut limpede fiecare chip, decupat în lumina puternică. Am observat că un gardian şedea la capătul culoarului între cele două grilaje. Majoritatea prizonierilor arabi ca şi familiile lor se ghemuiseră pe vine unii în faţa altora. Aceştia nu strigau. În ciuda tumultului reuşeau să se înţeleagă vorbind foarte încet. Murmurul lor surd, pornit mai de jos, forma un fel de acompaniament continuu pentru conversaţiile care se încrucişau peste capetele lor. Toate astea le-am observat foarte repede în timp ce mă îndreptam spre Maria. Se lipise de grilaj şi îmi zâmbea din răsputeri. Mi s-a părut foarte frumoasă, dar n-am ştiut să i-o spun.

„Aşadar?” mi-a spus ea foarte tare. – „Aşadar, asta-i!” – „Eşti sănătos, ai tot ce-ţi trebuie?” – „Da, tot.”

Am tăcut amândoi şi Maria zâmbea mereu. Femeia cea grasă urla spre vecinul meu, bărbatul ei, fără îndoială, un tip înalt, blond, cu o privire deschisă. Era urmarea unei conversaţii începute. „Jeanne n-a vrut să-l ia”, striga ea în gura mare. „Da, da”, spunea bărbatul. „I-am spus că o să-l iei tu din nou când ieşi, dar ea n-a vrut să-l ia.”

Maria a strigat şi ea că Raymond îmi transmitea salutări şi eu am spus: „Mulţumesc”. Dar vocea mi-a fost acoperită de vecinul meu care a întrebat „dacă e sănătos”. Nevastă-sa a râs spunând „că era mai sănătos ca niciodată”. Vecinul meu din stânga, un tinerel micuţ cu mâini fine, nu spunea nimic. Am observat că era în fata bătrânicii şi că amândoi se priveau intens. Dar n-am avut timp să-i observ mai mult pentru că Maria mi-a strigat că nu trebuie să-mi pierd speranţa. Am spus: „Da”. În acelaşi timp, o priveam şi simţeam dorinţa să strâng în palmă umărul ei acoperit de rochie. Doream să simt în mână ţesătura suplă şi nu ştiam prea bine ce trebuie să sper în afară de această ţesătură. Dar, probabil că asta voia să spună Maria, pentru că zâmbea întruna. Nu mai vedeam decât strălucirea dinţilor ei şi cutele fine ale ochilor. A strigat din nou: „Ai să ieşi de-aici şi o să ne căsătorim!” Am răspuns: „Crezi?” dar asta mai ales ca să spun ceva. Ea a spus atunci foarte repede şi tot foarte tare că da, că voi fi achitat şi că ne vom scălda iar împreună. Dar cealaltă femeie urla şi ea şi spunea că lăsase un coş la grefă. Enumera tot ce pusese în coş. Trebuia verificat pentru că toate astea costau scump. Celălalt vecin al meu şi maică-sa se uitau mereu unul la altul. Murmurul arabilor continua pe dedesubt. Afară, lumina a părut gata să ia cu asalt geamul.

Nu mă simţeam prea bine şi aş fi vrut să plec. Zgomotul îmi făcea rău. Dar, pe de altă parte, voiam să mă mai bucur puţin de prezenţa Mariei. Nu ştiu cât timp a trecut. Maria mi-a vorbit de munca ei şi zâmbea mereu. Murmurul, strigătele, conversaţiile se încrucişau. Singura insuliţă de tăcere era alături de mine, alcătuită de acest tinerel micuţ şi de această bătrână care se priveau unul pe altul. Încetul cu încetul au fost scoşi afară toţi arabii. Aproape toată lumea a tăcut de îndată ce a ieşit primul. Bătrânica s-a apropiat de zăbrele şi în aceeaşi clipă un paznic a făcut semn fiului ei. El a spus: „La revedere, măicuţă”, şi ea şi-a trecut braţul printre două bare, ca să fluture încet şi prelung mâna în urma lui.

A plecat în timp ce un bărbat cu pălăria în mână intra şi-i lua locul. A fost adus un deţinut şi şi-au vorbit cu animaţie, dar cu voce scăzută, deoarece în cameră se făcuse iar linişte. Au venit să-l ia pe vecinul meu din dreapta şi nevastă-sa i-a spus fără să coboare tonul, ca şi cum n-ar fi observat că nu mai era necesar să strige: „Ai grijă de tine şi fii atent”. Apoi a venit rândul meu. Maria mi-a făcut semn că mă sărută. Am întors capul înainte de a dispărea pe uşă. Ea şedea nemişcată, cu obrazul lipit de zăbrele, cu acelaşi zâmbet răvăşit şi crispat.

Mi-a scris la puţin timp după această vizită. Şi de atunci au început lucrurile despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. În orice caz, nimic nu trebuie exagerat şi mie mi-a venit mai uşor decât altora. La începutul detenţiei mele, totuşi cel mai greu de suportat era faptul că aveam gânduri de om liber. De pildă, mi se făcea dor să fiu pe plajă şi să cobor spre mare. Închipuindu-mi zgomotul primelor valuri sub tălpile picioarelor, intrarea corpului în apă şi senzaţia de libertate pe care astfel aş fi aflat-o, simţeam deodată cât de apropiate erau zidurile închisorii mele. Dar asta a durat numai câteva luni. După aceea nu mai aveam decât gânduri de prizonier. Aşteptam plimbarea zilnică pe care o făceam în curte sau vizita avocatului meu. Restul timpului trecea foarte uşor. Atunci mi-a venit adesea în minte că, dacă aş fi fost nevoit să trăiesc în scorbura unui copac uscat fără altă ocupaţie decât să privesc culoarea cerului deasupra capului meu, încetul cu încetul m-aş fi obişnuit. Aş fi aşteptat trecerea stolurilor de păsări călătoare sau ciocnirea norilor aşa cum aşteptam aici cravatele bizare ale avocatului meu şi aşa cum, într-o altă lume, răbdam până sâmbăta ca să strâng în braţe trupul Mariei. Ori, gândindu-mă bine, nu eram într-un pom uscat. Alţii erau mai nenorociţi decât mine. Asta era de altfel o idee de-a mamei şi ea o repeta adesea, că până la urmă te obişnuieşti cu toate.

Ei altminteri, nu mergeam de obicei atât de departe. Primele luni au fost grele. Dar tocmai efortul pe care a trebuit să-l fac mă ajuta să le suport. De pildă, mă chinuia dorinţa de a avea o femeie. Era normal, eram tânăr. Nu mă gândeam niciodată la Maria în special. Dar mă gândeam atât de mult la o femeie, la femei, la toate cele pe care le cunoscusem, la toate împrejurările în care le iubisem, încât celula mea se umplea de toate chipurile şi se popula de dorinţele mele. Într-un sens, asta mă dezechilibra. Dar într-altul, asta făcea să treacă timpul. În cele din urmă câştigasem simpatia gardianului-sef care îl însoţea la ora meselor pe ajutorul de bucătar. El, cel dintâi, mi-a vorbit de femei. Mi-a spus că ăsta era primul lucru de care se plângeau ceilalţi. I-am spus că eram la fel cu ei şi că găseam acest tratament nedrept. „Dar, mi-a spus el, tocmai de asta sunteţi băgaţi la închisoare.” – „Cum, de asta?” – „Păi da, libertatea, asta e. Vi se ia libertatea.” Nu mă gândisem niciodată la aşa ceva. I-am dat dreptate: „E adevărat, i-am spus, altfel care ar fi pedeapsa?” – „Da, văd că dumneata pricepi cum stau lucrurile. Ceilalţi, nu. Dar în cele din urmă se uşurează singuri.” Apoi paznicul a plecat.

Au mai fost de asemenea ţigările. Când am intrat la închisoare, mi s-a luat cureaua, şireturile de la pantofi, cravata şi tot ce aveam în buzunare, în special ţigările. Când am ajuns în celulă, am cerut să mi le dea îndărăt. Dar mi s-a spus că e interzis. Primele zile au fost foarte grele. Poate că asta m-a deprimat cel mai mult. Sugeam aşchii de lemn, pe care le smulgeam din scândura patului. Aveam toată ziua o greaţă continuă. Nu înţelegeam de ce eram lipsit de acest lucru, care nu făcea nici un rău nimănui. Mai târziu am înţeles că şi asta făcea parte din pedeapsă. Dar în acel moment mă şi obişnuisem să nu mai fumez şi această pedeapsă nu mai exista pentru mine.

În afara acestor neplăceri, nu eram prea nenorocit. Toată dificultatea era, încă o dată, cum să-mi omor timpul. Am terminat definitiv cu plictiseala din momentul în care am învăţat să-mi amintesc. Începeam uneori să mă gândesc la camera mea şi, în închipuire, plecam dintr-un colţ ca să ajung din nou la el, enumerând în minte tot ce se găsea în drumul meu. La început, terminam repede. Dar de fiecare dată când o luam de la început, dura ceva mai mult. Fiindcă îmi aminteam de fiecare mobilă şi, pentru fiecare mobilă, de fiecare obiect care se afla pe ea şi, pentru fiecare obiect, de toate detaliile înseşi şi pentru detaliile înseşi, o incrustaţie, o crăpătură sau o margine ştirbită, de culoarea sau de consistenţa lor. În acelaşi timp, încercam să nu pierd şirul inventarului meu, să fac o enumerare completă. Aşa încât, după câteva săptămâni, puteam să petrec ore întregi numai înşirând ceea ce se găsea în camera mea. Astfel, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât lucruri neglijate şi uitate îmi veneau în minte. Am înţeles atunci că un om care n-ar fi trăit decât o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închisoare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj.

Mai era şi somnul. La început, dormeam prost noaptea şi deloc ziua. Cu timpul, nopţile mele au devenit mai bune şi am putut să dorm şi ziua. Pot să spun că, în ultimele luni, dormeam între şaisprezece şi optsprezece ore pe zi. Îmi rămâneau astfel şase ore de omorât cu mesele, nevoile fizice, amintirile şi povestea cehului.

Între mindirul meu şi scândura patului găsisem, într-adevăr, o bucată veche de ziar aproape lipită de pânză, îngălbenită şi subţiată. Povestea unui fapt divers al cărui început lipsea, dar care trebuie să se fi petrecut în Cehoslovacia, un om plecase dintr-un sat ceh ca să facă avere. După douăzeci şi cinci de ani, bogat, se întorsese cu nevasta şi copilul. Maică-sa ţinea un han cu sora lui în satul natal. Ca să le facă o surpriză, el lăsase nevasta şi copilul la un alt han şi se dusese la maică-sa care nu-l recunoscuse când intrase. În glumă, a avut ideea să ia o cameră. Le arătase că are bani. Noaptea, mama şi sora lui îl asasinaseră cu lovituri de ciocan ca să-l jefuiască şi îi aruncaseră trupul în râu. Dimineaţa nevasta venise, dăduse în vileag identitatea călătorului. Mama se spânzurase. Sora se aruncase în fântână. Cred că am citit această poveste de mii de ori. Pe de o parte era neverosimilă. Pe de alta, era firească. În orice caz, eram de părere că drumeţul o cam meritase şi că nu trebuie niciodată să te prefaci.

Astfel, cu orele de somn, amintirile, lectura faptului meu divers şi alternanţa luminii cu întunericul, timpul a trecut. Citisem ce-i drept undeva că în închisoare în cele din urmă pierzi noţiunea timpului. Dar aceasta nu avea mare înţeles pentru mine. N-am înţeles în ce măsură zilele puteau să fie în acelaşi timp lungi şi scurte. Lungi de trăit, fără îndoială, dar atât de lungite încât în cele din urmă se revărsau unele asupra altora. Îşi pierdeau numele. Cuvintele ieri şi mâine erau singurele care îşi păstrau pentru mine un sens.

Când, într-o zi, paznicul mi-a zis că eram acolo de cinci luni, l-am crezut, dar nu l-am înţeles. Pentru mine, era mereu aceeaşi zi care se desfăşura în celulă şi acelaşi ţel pe care îl urmăream. În ziua aceea, după plecarea paznicului, m-am privit în gamela mea de tablă. Mi s-a părut că figura mea rămânea serioasă chiar când încercam să-i zâmbesc. Am fluturat-o pe dinaintea ochilor. Am zâmbit, dar ea a păstrat aceeaşi expresie severă şi tristă. Ziua se sfârşea şi venea ceasul despre care nu vreau să vorbesc, ceasul fără nume, ceasul în care zgomotele serii urcau de la toate etajele închisorii într-un cortegiu de linişte. M-am apropiat de lucarnă şi în lumina târzie mi-am contemplat încă o dată chipul. Era tot serios şi ce e de mirare, de vreme ce în acel moment eram şi eu la fel? Dar în acelaşi timp şi asta pentru prima oară de luni de zile, am auzit distinct sunetul vocii mele. Am recunoscut-o ca fiind aceea care răsuna de multe zile în urechile mele şi am înţeles că în tot acest timp vorbisem singur. Mi-am adus atunci aminte de ceea ce spunea infirmiera la înmormântarea mamei. Nu, nu există nici o scăpare şi nimeni nu-şi poate închipui ce sunt serile la închisoare.