V.

Pentru a treia oară am refuzat să-l primesc pe preot. N-am să-i spun nimic, n-am chef să vorbesc, o să-l văd şi aşa destul de curând. În acest moment nu mă interesează altceva decât să scap din angrenajul mecanismului, să ştiu dacă inevitabilul poate avea o ieşire. Mi-au dat altă celulă. Din ea, când stau întins, văd cerul şi nimic altceva. Îmi petrec zilele privind pe faţa lui declinul culorilor care preface ziua în noapte. Lungit, îmi pun mâinile sub cap şi aştept. M-am întrebat poate de zeci de ori dacă există precedente de condamnaţi la moarte care să fi scăpat mecanismului implacabil, să fi dispărut înainte de execuţie, să fi rupt cordoanele poliţiştilor. Îmi reproşam atunci că nu acordasem destulă atenţie poveştilor despre execuţii. Ar trebui să ne interesăm întotdeauna de aceste probleme. Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Ca toată lumea, citisem asemenea relatări prin ziare. Dar existau cu siguranţă lucrări de specialitate pe care n-avusesem niciodată curiozitatea să le consult. Acolo, poate, aş fi găsit poveşti cu evadări. Aş fi aflat că, într-un caz cel puţin, roata se oprise, că în această premeditare irezistibilă, întâmplarea şi norocul, o singură dată numai, schimbaseră ceva. O singură dată! Într-un sens, cred că asta mi-ar fi fost deajuns. Inima mea ar fi făcut restul. Ziarele vorbeau adesea de o datorie faţă de societate. Trebuia, după ele, s-o plăteşti. Dar acest lucru nu vorbeşte imaginaţiei. Importanţă avea numai o posibilitate de evadare, un salt în afara ritualului implacabil, o încercare iraţională care să ofere toate şansele speranţei. Fireşte, speranţă însemna să fii doborât la coltul unei străzi, în plină goana şi de un glonţ în zbor. Dar gândindu-mă bine la toate, nimic nu-mi îngăduia acest lux, totul ni-l interzicea, mecanismul mă lua iar în stăpânirea lui.

În ciuda bunăvoinţei pe care o aveam, nu puteam să accept această certitudine insolentă. Pentru că, în sfârşit, era o disproporţie ridicolă între sentinţa care o provocase şi desfăşurarea ei imperturbabilă din clipa în care această sentinţă fusese pronunţată. Faptul că sentinţa fusese citită la orele douăzeci mai degrabă decât la orele şaptesprezece, faptul că ea ar fi putut fi cu totul alta, că ea fusese dată de oameni care schimbă rufele, că fusese dată în numele unei noţiuni atât de imprecise ca poporul francez (sau german sau chinez), mi se părea că toate acestea ştirbeau mult seriozitatea unei asemenea hotărâri. Totuşi, eram nevoit să recunosc că din secunda în care fusese luată, efectele ei deveniseră tot atât de sigure şi de serioase ca prezenţa acestui zid de-a lungul căruia îmi striveam trupul.

Mi-am amintit, în acele momente, de o poveste pe care mama mi-o povestea în legătură cu tata. Eu nu-l cunoscusem. Nu ştiam nimic precis despre acest om decât, poate, ceea ce-mi spunea atunci mama: se dusese să asiste la execuţia unui asasin. Era bolnav numai la gândul de a se duce. O făcuse totuşi şi, la întoarcere, vomitase aproape toată dimineaţa. Tata mă dezgusta puţin pe atunci. Acum înţelegeam, era atât de firesc. Cum de nu observasem că nimic nu era mai important decât o execuţie capitală şi că, pe scurt, era singurul lucru cu adevărat interesant pentru un om! Dacă voi ieşi vreodată din această închisoare, mă voi duce să văd toate execuţiile capitale. Greşeam, cred, gândindu-mă la această posibilitate. Pentru că la gândul de a mă vedea liber într-o zi, în zori, îndărătul unui cordon de poliţişti, de partea cealaltă într-un fel, la gândul de a fi spectatorul care vine să privească şi care va putea vărsa după aceea un val de bucurie otrăvită îmi năpădea inima. Dar nu era înţelept din partea mea. Greşeam lăsându-mă târât astfel de asemenea presupuneri pentru că în clipa următoare îmi era atât de frig, încât mă ghemuiam sub pătură. Îmi clănţăneau dinţii fără să mă pot stăpâni.

Dar, fireşte, nu poţi să fii întotdeauna înţelept. Alteori, de pildă, făceam proiecte de legi. Reformam pedepsele. Observasem că esenţial e să dai o şansă condamnatului. Una singură la mie, atâta ajungea ca să aranjezi o mulţime de lucruri. Astfel mi se părea că s-ar putea găsi o combinaţie chimică a cărei absorbţie să ucidă pacientul (gândeam: pacientul) în nouă cazuri din zece. El ar şti acest lucru, asta era condiţia. Deoarece, gândindu-mă bine, privind lucrurile cu calm, constatam că partea proastă a ghilotinei era că nu-ţi lăsa nici o şansă, absolut niciuna. O dată pentru totdeauna, pe scurt, moartea pacientului fusese hotărâtă. Era o afacere clasată, o combinaţie definitivă, un acord încheiat şi asupra căruia nu mai era chip să revii. Dacă, prin absurd, lovitura dădea greş, urma s-o luăm de la început. În consecinţă, penibil era faptul că victima trebuia să dorească tocmai buna funcţionare a maşinii. Spun că aceasta era partea proastă. E adevărat, într-un sens. Dar, în alt sens, eram nevoit să recunosc că tot secretul unei bune organizări aici era. Pe scurt, condamnatul era obligat să colaboreze moralmente. Era în interesul său ca totul să decurgă fără nici o complicaţie.

Eram de asemenea nevoit să constat că până atunci avusesem asupra acestor probleme idei care nu erau îndreptăţite. Mult timp am crezut – şi nu ştiu de ce – că pentru a merge la ghilotină trebuie să urci pe eşafod, să urci trepte. Cred că era din pricina Revoluţiei din 1789, vreau să zic din pricina a tot ceea ce mă învăţaseră sau mă făcuseră alţii să văd în aceste probleme. Dar într-o dimineaţă mi-am amintit de o fotografie publicată de ziare cu ocazia unei execuţii care a făcut vâlvă.

În realitate, maşina era aşezată direct pe pământ, în modul cel mai simplu din lume. Era mult mai îngustă decât credeam. Era destul de curios că nu-mi dădusem seama de asta mai dinainte. Maşina aceea din fotografie mă impresionase prin aspectul ei de operă de precizie, bine finisată şi strălucitoare. Îţi faci întotdeauna idei exagerate despre ceea ce nu cunoşti. Eram nevoit să constat că, dimpotrivă, totul era simplu: maşina este la acelaşi nivel cu omul care se îndreaptă spre ea. Ai merge spre ea aşa cum ai merge în întâmpinarea unui om. Şi asta era de asemenea penibil. Urcarea pe eşafod, ascensiunea în plin cer, imaginaţia găsea în acest caz de ce să se agate. Dar aici, mecanismul strivea totul: erai ucis cu discreţie, cu puţină ruşine şi multă precizie.

Mai erau două lucruri la care mă gândeam mereu: zorile şi recursul meu. Mă stăpâneam totuşi şi încercam să nu mă mai gândesc. Mă culcam, priveam cerul, mă străduiam să-mi concentrez atenţia asupra lui. Căpăta culoarea verde, era seară. Mai făceam un efort ca să mă gândesc la altceva. Îmi ascultam inima. Nu puteam să-mi închipui că zgomotul acesta care mă însoţea de atâta vreme ar fi putut vreodată să înceteze. N-am avut niciodată cu adevărat imaginaţie. Încercam totuşi să-mi închipui o anumită secundă în care bătaia acestei inimi nu se va prelungi în mintea mea. Dar în zadar. Zorile sau recursul meu erau aici. În cele din urmă îmi spuneam că cel mai înţelept ar fi să nu mă mai ostenesc degeaba.

În zori veneau, ştiam. Pe scurt, mi-am petrecut nopţile aşteptând aceste zori. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu luat prin surprindere. Când mi se întâmpla ceva, prefer să fiu de Faţă. De aceea, în cele din urmă n-am mai dormit decât puţin ziua şi, de-a lungul nopţilor, am aşteptat răbdător ca lumina să se arate pe sticla cerului. Cel mai greu era ceasul incert în care ştiam că el acţionează de obicei. Miezul nopţii o dată trecut, aşteptam şi pândeam. Niciodată urechea mea nu percepuse atâtea zgomote, nu distinsese sunete atât de neînsemnate. Pot să spun, de altfel, că, într-un anumit fel, am avut noroc în toată această perioadă, de vreme ce n-am auzit niciodată un pas. Mama spunea adesea că nu eşti niciodată pe deplin nenorocit. Îi dădeam dreptate în închisoare, când cerul se colora şi când o zi nouă se strecura în celula mea. Pentru că, tot atât de bine, aş fi putut auzi paşi şi inima mea ar fi putut să plesnească. Chiar dacă cel mai mic foşnet mă făcea să mă reped la uşă, chiar dacă, cu urechea lipită de lemn, aşteptam nebuneşte până ce auzeam propria mea respiraţie, speriat să constat că e răguşită şi asemănătoare unui horcăit de câine, până la sfârşit inima nu plesnea şi eu mai câştigasem douăzeci şi patru de ore.

În timpul zilei, eram ocupat cu recursul. Cred că am profitat cel mai mult de pe urma acestei idei. Îmi calculam efectele şi obţineam din gândurile mele cel mai mare randament. Presupuneam întotdeauna cazul cel mai rău: recursul meu era respins. „Aşadar voi muri.” Mai repede decât alţii, era evident. Dar toată lumea ştie că viaţa nu merită să fie trăită. În fond, eu nu ignoram faptul că a muri la treizeci de ani sau la şaptezeci de ani nu are importantă deoarece, în mod firesc, în ambele cazuri, alţi bărbaţi şi alte femei vor trăi şi asta timp de mii de ani. Nimic nu era mai limpede, pe scurt. Tot eu muream, fie acum, fie peste douăzeci de ani şi clipa aceea mă stingherea puţin în raţionamentul meu, acest gol teribil pe care-l simţeam în mine la gândul a douăzeci de ani de viaţă care va să vie. Dar n-aveam decât să-l înăbuş, închipuindu-mi ce ar fi gândurile mele peste douăzeci de ani, când va trebui totuşi să ajung acolo. Devreme ce murim, cum şi când n-are importanţă, e evident. Deci (şi greu e să nu pierzi din vedere tot ceea ce acest „deci” reprezenta ca raţionament), deci, trebuia să accept respingerea recursului meu.

Atunci, numai atunci aveam, ca să zic aşa, dreptul, îmi îngăduiam într-un fel, să arborez cea de-a doua ipoteză: eram graţiat. Penibil era că trebuia să-mi stăpânesc acest elan aprig al sângelui şi al trupului care-mi frigea ochii cu o bucurie nebunească. Trebuia să mă străduiesc să înăbuş acest ţipăt, să-l controlez. Trebuia să fiu chiar şi în această ipostază, firesc, ca să fac mai plauzibilă resemnarea mea din prima ipoteză. Ori de câte ori reuşeam, câştigam un ceas de linişte. Asta, totuşi, era de luat în consideraţie.

Într-un asemenea moment am refuzat încă o dată să-l primesc pe preot. Şedeam culcat şi ghiceam apropierea serii de vară după o oarecare paloare a cerului. Tocmai respinseseră recursul meu şi puteam să-mi aud undele sângelui circulând normal prin trup. N-aveam nevoie să văd preotul. Pentru prima oară după multă vreme, m-am gândit la Maria. De mult nu-mi mai scria. În seara aceea m-am gândit şi mi-am spus că poate se plictisise să mai fie iubita unui condamnat la moarte. Asemenea lucruri se întâmplă. Cum aş fi putut să ştiu, când, în afara trupurilor noastre acuma despărţite, nimic nu ne lega şi nu ne amintea unul altuia. Din acest moment de altfel, amintirea Mariei mi-ar fi fost indiferentă. Moartă, nu m-ar mai fi interesat. Găseam asta firesc, aşa cum înţelegeam foarte bine ca oamenii să mă uite după moartea mea. Nu mai aveau nimic de-a face cu mine. Nici nu puteam măcar să spun că era trist să te gândeşti la asta.

Exact în acest moment a intrat preotul. Când l-am văzut, m-a scuturat un fior. El a băgat de seamă şi mi-a spus să nu mă sperii. I-am spus că el venea de obicei în alt moment. Mi-a răspuns că era o vizită prietenească şi n-avea nimic de-a face cu recursul meu despre care nu ştia nimic. S-a aşezat pe pat şi m-a poftit să mă aşez lângă el. Am refuzat. Găseam totuşi că are o înfăţişare foarte blândă.

A stat un timp jos, cu braţele pe genunchi, cu capul plecat, privindu-şi mâinile. Erau fine şi muşchiuloase, mă făceau să mă gândesc la două fiare agile. Şi le-a frecat încet una de alta. Apoi a rămas aşa, cu capul mereu plecat, atât de multă vreme, încât eu am avut o clipă impresia că-l uitasem.

Dar şi-a ridicat brusc capul şi m-a privit drept în faţă: „De ce, mi-a spus el, refuzi să mă primeşti?” Am răspuns că nu cred în Dumnezeu. A voit să ştie daca sunt sigur de asta şi am spus că nu aveam îndoieli asupra acelui lucru: asta mi se părea o problemă fără importantă. El s-a lăsat atunci pe spate şi s-a sprijinit de perete punându-şi palmele pe coapse. Aproape fără să pară că-mi vorbeşte, mi-a atras atenţia că uneori erai sigur de ceva şi, în realitate, nu erai. Eu nu spuneam nimic. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Ce părere ai?” I-am răspuns că e posibil. În orice caz, eu poate nu eram sigur de ceea ce mă interesează cu adevărat, dar ştiam precis ceea ce nu mă interesează. Şi tocmai lucrul despre care-mi vorbea el nu mă interesa.

Şi-a întors privirea de la mine şi, tot fără să-şi schimbe poziţia, m-a întrebat dacă nu vorbeam astfel din prea mare disperare. I-am explicat că nu eram disperat. Mi-era numai frică, asta era firesc. „Dumnezeu te-ar ajuta atunci, a observat el. Toţi cei pe care i-am cunoscut în situaţia dumitale se întorceau spre El”. Eu am convenit că acesta era dreptul lor. Asta dovedea de asemenea că ei aveau timp. Cât despre mine, eu nu voiam să fiu ajutat şi îmi lipsea tocmai timpul ca să mă interesez de ceea ce nu mă interesa.

Atunci mâinile lui au avut un gest de enervare, dar s-a stăpânit şi şi-a aranjat cutele sutanei. După ce a terminat, mi s-a adresat numindu-mă „prietene”: dacă îmi vorbea astfel nu o făcea din pricină că eram condamnat la moarte; după părerea lui, toţi eram condamnaţi la moarte. Dar l-am întrerupt spunându-i că nu e acelaşi lucru şi că, de altfel, nu putea să fie, în nici un caz, o consolare. Desigur, a recunoscut el. „Dar vei muri mai târziu dacă nu vei muri azi. Aceeaşi problemă se va pune atunci. Cum vei întâmpina această grea încercare?” Am răspuns că o voi întâmpina exact cum o întâmpin acum.

El s-a ridicat în picioare la aceste cuvinte şi m-a privit drept în ochi. Era un joc pe care-l cunoşteam bine. Mă distram aşa adesea cu Emmanuel sau cu Céleste şi, în general, ei coborau întâi ochii. Preotul cunoştea şi el bine acest joc, mi-am dat seama imediat: privirea lui nu şovăia. Şi nici vocea nu i-a şovăit când mi-a spus: „N-ai aşadar nici o speranţă şi trăieşti cu gândul că vei muri cu totul?” „Da”, am răspuns.

Atunci a lăsat capul în jos şi s-a aşezat la loc. Mi-a spus că mă compătimeşte. Socotea asta imposibil de suportat pentru un om. În ce mă priveşte, am simţit numai că începe să mă plictisească. M-am întors la recursul meu şi m-am dus sub lucarnă. Mă sprijineam cu umărul de zid. Fără să-l urmăresc cu atenţie, am auzit că începea iar să-mi pună întrebări. Vorbea cu o voce neliniştită şi insistentă. Am înţeles că era emoţionat şi l-am ascultat mai atent.

Era convins, spunea el, că recursul meu va fi admis, dar purtam povara unui păcat de care trebuia să mă eliberez. După el, justiţia oamenilor era nimic, iar justiţia lui Dumnezeu era totul. I-am atras atenţia că cea dintâi mă condamnase. Mi-a răspuns că, în felul acesta, ea nu-mi spălase păcatul.

I-am spus că nu ştiam ce este păcatul. Mi se spusese numai că eram vinovat. Eram vinovat, plăteam, nu mi se putea cere nimic mai mult. În clipa aceea ei s-a ridicat iar în picioare şi m-am gândit că în această celulă atât de strâmtă, dacă voia să se mişte, n-avea de ales. Trebuia să se aşeze sau să se scoale în picioare.

Ţineam ochii aţintiţi în pământ. A făcut un pas spre mine şi s-a oprit, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să se apropie. Privea cerul printre zăbrele. „Te înşeli, fiule, mi-a spus, ţi s-ar putea cere mai mult. Ţi se va cere, poate.” – „Şi ce anume?” – „Ţi s-ar putea cere să vezi.” – „Să văd, ce?”

Preotul s-a uitat în jurul lui şi a răspuns cu o voce care mi se părea deodată foarte obosită: „Din toate aceste pietre picura durere, o ştiu prea bine. Nu le-am privit niciodată fără tulburare. Dar în fundul sufletului ştiu că cei mai păcătoşi dintre voi au văzut ieşind din întunericul lor un chip dumnezeiesc. Acest chip ţi se cere să-l vezi.”

M-am enervat puţin. I-am spus că erau luni de când priveam aceste ziduri. Nu era nimic şi nimeni pe lume pe care să-l cunosc mai bine. Poate, e mult de atunci, am căutat aici un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra dorinţei: era acela al Mariei. Îl căutasem în zadar. Acum se sfârşise. Şi în orice caz, nu văzusem apărând nimic din sudoarea pietrei.

Preotul m-a privit cu un soi de tristeţe. Stăteam acum cu tot spatele sprijinit de zid şi lumina zilei mi se scurgea pe frunte. El a spus câteva cuvinte pe care nu le-am auzit şi m-a întrebat foarte repede dacă îi dau voie să mă îmbrăţişeze. „Nu”, am răspuns. El s-a întors şi s-a îndreptat spre peretele peste care şi-a trecut încet mâna: „Iubeşti deci atât de mult acest pământ?” a şoptit. Eu n-am răspuns.

A rămas aşa mult timp, cu spatele la mine. Prezenţa lui mă stingherea şi mă irita. Eram gata să-i spun să plece, să mă lase singur, când a exclamat deodată cu un soi de furie, întorcându-se spre mine: „Nu, nu pot să te cred. Sunt sigur că ţi s-a întâmplat să doreşti o altă viaţă.” I-am răspuns că bineînţeles, dar asta nu avea mai multă importantă ca a dori de pildă să fii bogat, să înoţi foarte repede sau să ai o gură mai frumoasă. Era de acelaşi ordin. Dar el m-a oprit şi voia să ştie cum vedeam eu această viaţă. Atunci am strigat: „O viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici” şi pe loc i-am spus că mă săturasem. Ar mai fi vrut să-mi vorbească, dar eu m-am apropiat de el şi am încercat să-i explic pentru ultima oară ca nu-mi mai rămânea decât puţin timp. Nu voiam să-l pierd cu Dumnezeu. A încercat să schimbe subiectul, întrebându-mă de ce-i spuneam „domnule” şi nu „părinte”. Asta m-a enervat şi i-am răspuns că nu era părintele meu: era de partea celorlalţi.

— Nu, fiule, a spus el punându-mi mâna pe umăr. Sunt cu tine. Dar nu poţi să ştii asta pentru că ţi-e sufletul orbit. Mă voi ruga pentru tine.

Atunci, nu ştiu de ce, s-a rupt ceva în mine. Am început să urlu din toate puterile, l-am insultat şi i-am spus să nu se roage. Îl apucasem de gulerul sutanei. Îmi vărsăm asupra lui tot focul inimii în scăpărări amestecate cu bucurie şi furie. Avea o înfăţişare atât de sigură de el, nu-i asa? Totuşi, niciuna din certitudinile lui nu făcea cât un fir de păr din capul unei femei. Nici nu era măcar sigur că e în viaţă de vreme ce trăia ca un mort. Pe când eu parcă aveam mâinile goale. Dar eram sigur de mine, sigur de orice, mai sigur decât el, sigur de viaţa mea şi de moartea ce avea să vie. Da, n-aveam decât atât. Dar cel puţin stăpâneam acest adevăr tot atât cât mă stăpânea şi el pe mine. Avusesem dreptate, mai aveam încă dreptate, aveam întotdeauna dreptate. Trăisem într-un fel şi aş fi putut trăi într-alt fel. Făcusem ceva şi nu făcusem altceva. Nu făcusem un lucru, dar făcusem altul. Ei şi? Era ca şi cum aşteptasem tot timpul această clipă şi aceşti zori în care voi da socoteală. Nimic, nimic nu avea importanţă şi ştiam bine de ce. Şi el ştia de ce. Din străfundul viitorului meu, în tot timpul acestei vieţi absurde pe care o dusesem, un suflu obscur urca spre mine străbătând anii care încă nu veniseră şi acest suflu egaliza în drumul lui tot ceea ce mi se propunea atunci, în anii nu cu mult mai reali pe care-i trăiam. Ce importanţă avea pentru mine moartea celorlalţi, dragostea de mamă, ce importanţă avea Dumnezeul preotului, vieţile pe care le alegem, destinele pe care le alegem, când un singur destin trebuia să mă aleagă pe mine însumi şi o dată cu mine miliarde de privilegiaţi care, ca şi el, se considerau fraţii mei. Înţelegea el oare? Toată lumea era privilegiată. Nu erau decât privilegiaţi. Ceilalţi, de asemenea, vor fi condamnaţi într-o zi. Şi el va fi condamnat. Ce importanţă avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu plânsese la înmormântarea mamei sale? Câinele lui Salamano tăcea tot atât cât nevastă-sa. Femeiuşca-automat era la fel de vinovată ca şi parizianca pe care Masson o luase de nevastă sau la fel ca Maria, care voia ca eu s-o iau de nevastă. Ce importanţă avea faptul că Raymond era amicul meu, ca şi Céleste, care valora mai mult decât el? Ce importanţă avea faptul că Maria întindea astăzi gura unui alt Meursault? Înţelegea el oare acest condamnat şi că din străfundul viitorului meu… Mă înnecam urlând toate astea. Dar paznicii îmi şi smulseseră preotul din mâini şi mă ameninţau. Totuşi, el i-a liniştit şi m-a privit un timp în tăcere. Avea ochii plini de lacrimi. S-a întors şi a dispărut.

După plecarea lui m-am calmat. Eram epuizat şi m-am trântit pe pat. Cred că am dormit, pentru că m-am trezit cu stelele în faţă. Zgomotele câmpiei urcau până la mine. Miresme de noapte, de pământ şi de sare îmi răcoreau tâmplele. Încântătoarea pace a acestei veri adormite pătrundea în mine ca o maree. În acel moment şi la capătul nopţii, sirenele au început să urle. Ele anunţau plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă. Pentru prima oară, după foarte multă vreme, m-am gândit la mama. Mi s-a părut că înţeleg de ce la sfârşitul vieţii îşi luase un „logodnic”, de ce se jucase iar de-a începutul. Acolo, acolo, de asemenea, în jurul acestui azil în care vieţile se sting, seara era un fel de răgaz melancolic. Atât de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simţit eliberată şi pregătită să trăiască iar totul de la început. Nimeni, nimeni n-avea dreptul s-o plângă. Şi eu, la rândul meu, m-am simţit gata să trăiesc iar totul de la început. Ca şi cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranţă, în faţa acestei nopţi încărcate de semne şi de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferenţe a lumii. Simţind-o atât de asemănătoare mie, atât de frăţească în sfârşit, mi-am dat seama că fusesem fericit şi că mai eram. Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.

SFÂRŞIT