IV.

Chiar şi pe banca acuzării e întotdeauna interesant să auzi vorbindu-se despre tine. În timpul pledoariilor procurorului şi ale avocatului meu, pot să spun că s-a vorbit mult despre mine şi poate mai mult despre mine decât despre crima mea. Erau ele oare atât de diferite, de altfel, aceste pledoarii? Avocatul ridica braţele şi recunoştea vina, dar cu scuze. Procurorul întindea mâinile şi denunţa vina, dar fără scuze. Un lucru totuşi mă cam stingherea, în ciuda preocupărilor mele, eram uneori tentat să intervin şi avocatul îmi spunea atunci: „Taci din gură, e mai bine pentru cauza dumitale”. Într-un fel, cauza mea părea să fie tratată în afara mea. Totul se desfăşura fără intervenţia mea. Soarta mea se hotăra fără să mi se ceară părerea. Din când în când, îmi venea să întrerup pe toată lumea şi să spun: „Totuşi, cine e acuzatul? E important să fii acuzatul. Şi eu am ceva de spus!” Dar gândindu-mă bine, n-aveam nimic de spus. De altfel trebuie să recunosc că interesul pe care ţi-l trezeşte faptul de a da de lucru oamenilor nu durează prea mult. De exemplu, pledoaria procurorului m-a obosit foarte repede. Numai anumite fragmente, gesturi sau tirade întregi, dar desprinse din ansamblu, m-au izbit sau mi-au trezit interesul.

Fondul raţionamentului său, dacă am înţeles bine, era că premeditasem crima. Cel puţin, asta a încercat să demonstreze. Cum spunea chiar el: „Voi face proba, domnilor şi o voi face de două ori. În orbitoarea limpezime a faptelor mai întâi şi pe urmă în lumina sumbră pe care mi-o va furniza psihologia acestui suflet criminal.” A rezumat faptele începând cu moartea mamei. A reamintit insensibilitatea mea, neştiinţa în care eram în ceea ce priveşte vârsta mamei, baia de a doua zi cu o femeie, cinematograful, Fernandel şi în sfârşit întoarcerea acasă cu Maria. Mi-a trebuit atunci un timp până să înţeleg, pentru că zicea „amanta lui” şi, pentru mine, ea era Maria. Pe urmă a ajuns la povestea cu Raymond. Am găsit că felul lui de a privi întâmplările nu era lipsit de claritate. Ceea ce spunea era plauzibil. Scrisesem scrisoarea de acord cu Raymond ca s-o atrag pe amanta lui şi să o las pradă unui om de o „moralitate dubioasă”, care a bătut-o. Îi provocasem pe plajă pe adversarii lui Raymond. Acesta fusese rănit. Îi cerusem revolverul. Mă întorsesem singur ca să fac uz de el. Îl omorâsem pe arab, aşa cum plănuisem. Aşteptasem un timp. Şi apoi, „ca să fiu sigur că treaba era bine făcută”, trăsesem încă patru gloanţe, fără grabă, la sigur, oarecum cu chibzuială.

„Asta e, domnilor, a spus procurorul general. Am reconstituit în faţa dumneavoastră şirul evenimentelor care l-au făcut pe acest om să ucidă în plină cunoştinţă de cauză”. Insist asupra acestui lucru, a spus el. Pentru că nu e vorba aici de un asasinat obişnuit, de un gest necugetat pe care l-aţi putea socoti atenuat de împrejurări. Acest om, domnilor, acest om este inteligent. L-au auzit, nu-i aşa? Ştie să răspundă. Cunoaşte valoarea cuvintelor. Şi nu se poate spune că a acţionat fără să-şi dea seama de ceea ce face.

Eu ascultam şi pricepeam că mă socoteau inteligent. Dar nu înţelegeam bine cum calităţile unui om obişnuit puteau deveni acuzaţii zdrobitoare împotriva unui vinovat. Cel puţin, asta a fost ceea ce m-a izbit şi nu l-am mai ascultat pe procuror până în momentul când l-am auzit spunând: „A arătat măcar vreodată că regretă? Niciodată, domnilor. Nici măcar o singură dată în cursul instrucţiei acest om n-a părut tulburat de crima lui abominabilă.” În acel moment s-a întors spre mine şi m-a arătat cu degetul, continuând să mă acuze fără ca în realitate eu să înţeleg bine de ce. Fără îndoială, nu mă puteam împiedica să nu recunosc că are dreptate. Nu regretam prea mult fapta mea. Dar atâta înverşunare mă mira. Aş fi vrut să încerc să-i explic amical, aproape cu afecţiune, că eu nu fusesem niciodată în stare să regret ceva cu adevărat. Eram întotdeauna prins de ceea ce avea să vină, de ziua de azi sau de cea de mâme. Dar, fireşte, în situaţia în care fusesem pus, nu puteam vorbi nimănui pe acest ton. N-aveam dreptul să mă arăt afectuos, să am bunăvoinţă. Şi am încercat, în continuare, să mai ascult, pentru că procurorul a început să vorbească de sufletul meu. Zicea că se aplecase asupra lui şi că nu găsise nimic, „domnilor juraţi”. Zicea că într-adevăr eu nu aveam deloc suflet şi nimic omenesc şi că niciunul din principiile morale care ocrotesc inima omului nu-mi era accesibil. „Fără îndoială, adăugă el, noi nu putem să-i reproşăm acest lucru. Nu putem să ne plângem că-i lipseşte ceea ce nu poate dobândi. Dar când este vorba de această curte, virtutea cu desăvârşire negativă a toleranţei trebuie să se preschimbe într-aceea mai puţin uşoară, dar mai nobilă, a dreptăţii. Cu atât mai mult, cu cât lipsa de suflet aşa cum ni se dezvăluie ea la acest om devine o prăpastie în care societatea se poate prăbuşi.” Atunci a vorbit despre atitudinea mea faţă de mama. A repetat ceea ce spusese în timpul dezbaterilor. Dar a vorbit mai mult decât despre crima mea, atât de mult că, în cele din urmă, n-ara mai simţit altceva decât căldura acelei dimineţi. Cel puţin până în momentul în care procurorul general s-a oprit şi, după un moment de tăcere, a reluat cu o voce foarte scăzută şi foarte tulburată: „Tot această Curte, domnilor, va judeca mâine cea mai abominabilă crimă: asasinarea unui tată”. După părerea lui, imaginaţia se dădea bătută în faţa acestei crime atroce. Îndrăznea să spere că justiţia oamenilor o va pedepsi fără şovăire. Dar nu se temea s-o spună, oroarea pe care i-o inspira această crimă pălea aproape în faţa aceleia pe care o resimţea în faţa insensibilităţii mele. Tot după părerea lui, un om care o ucide moralmente pe mama lui se excludea din societatea oamenilor, ca şi acela care ridică o mână ucigaşă asupra celui ce-i dăduse viaţa. În orice caz, primul pregătea fapta celui de-al doilea, le anunţa, într-un fel şi le justifica. „Sunt convins, domnilor, a adăugat el ridicând vocea, că nu veţi socoti opinia mea prea îndrăzneaţă, dacă voi spune că omul care stă pe această bancă e vinovat şi de crima pe care această curte va trebui s-o judece mâine. Trebuie pedepsit în consecinţă.” Aici procurorul şi-a şters faţa lucind de sudoare. A spus în sfârşit că datoria lui era dureroasă, dar că o va împlini cu fermitate. A declarat că eu n-aveam nimic de-a face cu o societate ale cărei reguli esenţiale le nesocoteam şi că nu puteam să fac apel la această inimă umană, ale cărei reacţii elementare îmi erau necunoscute. „Vă cer capul acestui om, a spus el şi vi-l cer cu inima uşoară. Deoarece, dacă mi s-a mai întâmplat în cursul carierei mele destul de îndelungate să cer pedepse capitale, n-am simţit niciodată atât de mult ca astăzi această îndatorire compensată, răscumpărată, luminată de conştiinţa unui comandament imperios şi sfânt şi de oroarea pe care o simt în faţa unui chip omenesc pe care nu citesc altceva decât monstruozitate.

După ce s-a aşezat procurorul, a urmat un moment destul de lung de tăcere. În ce mă priveşte, eu eram zăpăcit de căldură şi mirare. Preşedintele a tuşit puţin şi pe un ton foarte scăzut m-a întrebat dacă nu aveam ceva de adăugat. M-am ridicat şi cum voiam să vorbesc, am spus, puţin la întâmplare, de altfel, că nu avusesem intenţia să-l ucid pe arab. Preşedintele a răspuns că asta era o afirmaţie, că deocamdată nu prea înţelegea sistemul meu de apărare şi că ar fi fericit, înainte de a-l asculta pe avocatul meu, să mă facă să precizez motivele care inspiraseră fapta mea. Am spus repede, încurcând puţin cuvintele şi dându-mi seama că sunt ridicol, că din pricina soarelui. S-au auzit râsete în sală. Avocatul meu a dat din umeri şi imediat după aceea i s-a dat cuvântul. Dar el a declarat că e târziu, că avea de vorbit câteva ceasuri şi că cere reluarea şedinţei după-amiază. Curtea a fost de acord.

După-amiază, marile ventilatoare răscoleau fără încetare aerul încins al sălii şi micile evantaie multicolore ale juraţilor se agitau toate în acelaşi sens. Pledoaria avocatului meu mi se părea că nu va lua niciodată sfârşit. La un moment dat, totuşi, l-am ascultat pentru că zicea': „E adevărat că eu am ucis”'. Apoi a continuat pe acest ton, spunând: „Eu” de fiecare dată când vorbea despre mine. Eram foarte mirat M-am aplecat spre unul dintre jandarmi şi l-am întrebat de ce. Mi-a spus să tac şi, după o clipă, a adăugat: „Toţi avocaţii fac la fel”. Eu însă m-am gândit că în felul acesta mă îndepărta şi mai mult de fapta mea, mă reducea la zero şi, într-un anume sens, mi se substituia. Dar cred că eram atunci foarte departe de sala tribunalului. De altfel avocatul meu mi s-a părut ridicol. A pledat foarte repede şi pe urmă a şi vorbit despre sufletul meu. Dar mi s-a părut că avea mult mai puţin talent decât procurorul. „Şi eu, a spus el, m-am aplecat asupra acestui suflet, dar, contrar eminentului reprezentant al ministerului public, am găsit ceva şi pot să spun că am citit în el ca într-o carte deschisă”. Citise că eram un om cinstit, un muncitor conştiincios, neobosit, devotat firmei care-l folosea, iubit de toţi şi plin de compătimire faţă de suferinţele altuia. Pentru el eram un fiu model care-şi întreţinuse mama atât cât putuse. În cele din urmă sperasem că o casă de odihnă i-ar da bătrânei confortul pe care mijloacele mele nu-mi îngăduiau să i-l procur. „Mă mir, domnilor, a adăugat el, că s-a făcut atâta zgomot în jurul acestui azil. Pentru că, în sfârşit, dacă ar trebui să aducem o dovadă în ceea ce priveşte utilitatea şi generozitatea unor asemenea instituţii, ar trebui neapărat să spunem că statul însuşi le subvenţionează.” Numai că el n-a vorbit de înmormântare şi eu am simţit că asta constituie o lipsă în pledoaria lui. Dar din pricina tuturor acestor fraze lungi, a tuturor acestor zile şi a acestor ore interminabile în cursul cărora se vorbise de sufletul meu, am avut impresia că totul devenea o apă incoloră în care simţeam că mă cuprinde ameţeala.

Despre sfârşitul şedinţei, îmi aduc aminte numai că, în timp ce avocatul meu continua să vorbească, a răsunat până la mine, străbătând tot spaţiul sălilor şi pretoriilor, trompeta unui vânzător de îngheţată. M-au năpădit amintirile unei vieţi care nu-mi mai aparţinea, dar în care aflasem cele mai sărace şi mai durabile bucurii: miresme de vară, cartierul care-mi plăcea, un anumit cer de seară, râsul şi rochiile Mariei. Tot ce făceam de prisos în acest loc mi s-a urcat atunci ca un nod în gât şi n-am mai avut decât o grijă, să se termine o dată şi să mă întorc în celula mea ca să dorm. Abia dacă l-am ascultat pe avocatul meu exclamând, în încheiere, că juraţii n-or să vrea să trimită la moarte un lucrător cinstit, pierdut de o clipă de rătăcire şi cerând circumstanţe atenuante pentru o crimă al cărui veşnic regret îl şi târam după mine ca pe cea mai sigură pedeapsă a mea. Curtea a suspendat şedinţa şi avocatul s-a aşezat sfârşit de oboseală. Dar colegii lui au venit să-i strângă mâna. Am auzit: „Minunat, dragă”. Unul dintre ei m-a luat chiar drept martor: „Ce zici?” mi-a spus el. Am aprobat, dar complimentul meu nu era sincer, pentru că eram prea obosit.

Totuşi, afară ziua se apropia de sfârşit şi căldura nu mai era atât de mare. După câteva zgomote care ajungeau până la mine din stradă, ghiceam farmecul serii. Noi eram aici, cu toţii, în aşteptare. Şi ceea ce aşteptam împreună nu mă privea decât pe mine. M-am uitat iar în sală. Totul era ca în prima zi. Am întâlnit privirea ziaristului cu haina cenuşie şi a femeii-automat. Asta m-a făcut să mă gândesc că n-o căutasem cu privirea pe Maria în tot timpul procesului. N-o uitasem, dar eram foarte ocupat. Am văzut-o între Céleste şi Raymond. Ea mi-a făcut discret cu mâna, ca şi cum ar fi spus: „În sfârşit” şi am văzut faţa ei uşor neliniştită care-mi zâmbea. Dar îmi simţeam inima ferecată şi nici n-am putut să răspund zâmbetului ei.

Curtea a intrat din nou. Foarte repede li s-a citit juraţilor o serie de întrebări. Am auzit „vinovat de crimă”… „premeditare”… „circumstanţe atenuante”. Juraţii au ieşit şi eu am fost dus în cămăruţa în care mai aşteptasem. Avocatul a venit la mine: era foarte volubil şi mi-a vorbit cu mai multă încredere şi cordialitate ca niciodată. Credea că totul va merge şi că voi scăpa cu câţiva ani de închisoare sau de ocnă. L-am întrebat dacă erau şanse de casare în cazul unei sentinţe defavorabile. El mi-a spus că nu. Tactica lui fusese să nu depună concluzii scrise, ca să nu indispună juriul. Mi-a explicat că nu se casa o sentinţă ca asta, fără motiv. Asta mi s-a părut evident şi i-am dat dreptate. Privind lucrurile la rece, era cât se poate de firesc. Altminteri, ar fi prea multe hârţoage inutile. „În orice caz, mi-a spus avocatul meu, mai avem şi recursul. Dar sunt convins că sentinţa va fi favorabilă.”

Am aşteptat foarte mult, aproape trei sferturi de oră, cred. După aceea, s-a auzit o sonerie. Avocatul a plecat spunându-mi: „Preşedintele juriului are să citească răspunsurile. Nu te vor duce în sală decât la citirea sentinţei.” S-au auzit uşi trântite. Fugeau oameni pe nişte scări despre care nu ştiam dacă sunt aproape sau departe. Apoi am auzit o voce înăbuşită citind ceva în sală. Când a răsunat iar soneria, când uşa boxei s-a deschis, a urcat spre mine tăcerea sălii, tăcerea şi această ciudată senzaţie pe care am avut-o când am constatat că tânărul ziarist îmi ocoleşte privirea. Nu m-am uitat în partea în care se afla Maria. N-am avut timp pentru că preşedintele mi-a spus repede şi într-o formă ciudată că mi se va tăia capul într-o piaţă publică în numele poporului francez. Mi s-a părut atunci că înţeleg sentimentul pe care-l citeam pe toate chipurile. Sunt convins că era respect. Jandarmii erau foarte blânzi cu mine. Avocatul şi-a pus mâna pe mâna mea. Eu nu mă gândeam la nimic. Dar preşedintele m-a întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. M-am gândit puţin. Am spus: „Nu”. Atunci m-au scos afară.