II.

Trezindu-mă, am înţeles de ce patronul meu n-a fost încântat când i-am cerut cele două zile libere: astăzi e sâmbătă. Ca să zic aşa, uitasem, dar, trezindu-mă, mi-a venit această idee. Patronul meu, fireşte, s-a gândit că eu voi avea astfel cu duminica patru zile de vacanţă şi asta nu putea să-i facă plăcere. Dar, pe de o parte, nu e vina mea dacă mama a fost înmormântată ieri în loc de azi şi, pe de altă parte, oricum aş fi avut sâmbăta şi duminica libere. Bineînţeles, asta nu mă împiedica totuşi să-l înţeleg pe patronul meu.

Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac şi m-am hotărât să mă duc să mă scald. Am luat tramvaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfuleţului. Era o mulţime de tineret. M-am întâlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cândva. Şi eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea şi n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză şi, în această mişcare, i-am atins sânii. Eu mai eram în apă când ea se şi instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi şi râdea. M-am căţărat lângă ea pe baliză. Era plăcut şi, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate şi l-am sprijinit de pântecele ei. Ea n-a protestat şi eu am rămas aşa. Aveam în ochi tot cerul şi era albastru şi auriu. Sub ceafă simţeam pântecele Mariei respirând uşurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiţi. Când soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu braţul şi am înotat împreună. Râdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: „Sunt mai bronzată ca dumneata”. Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A râs iar şi mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Când ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzându-mă cu cravată neagră şi m-a întrebat dacă sunt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să ştie când, i-am răspuns: „Ieri”. A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gândit că la fel îi spusesem şi patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat.

Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea îşi lipise piciorul de al meu. Îi mângâiam sânii. Spre sfârşitul spectacolului am sărutat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine.

Când m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gândit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am dormit până la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, până la prânz. Nu voiam să mănânc la Céleste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mâncat direct din tigaie, fără pâine, pentru că nu aveam şi pentru că nu voiam să cobor ca să-mi cumpăr.

După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învârtit de colo până colo prin apartament. Era comod apartamentul când era aici mama. Acum e prea mare pentru mine şi a trebuit să aduc masa din sufragerie în camera mea. Nu mai stau decât în această cameră, între scaunele de pai puţin cam desfundate, dulapul a cărui oglindă s-a îngălbenit, măsuţa de toaletă şi patul de alamă. Restul e în părăsire. Puţin mai târziu, ca să fac ceva, am luat un ziar vechi şi l-am citit. Am tăiat din el o reclamă a sărurilor Kruschen pe care am lipit-o într-un vechi caiet în care strâng ceea ce mă amuză de prin ziare. M-am spălat pe mâini şi, drept încheiere, am ieşit pe balcon.

Camera mea dă pe strada principală a cartierului. După-amiaza era frumoasă. Totuşi, pavajul era slinos, trecătorii rari şi încă grăbiţi. Erau în primul rând familii care mergeau la plimbare, doi băieţaşi în costume de marinari, cu pantaloni scurţi, cam stingheriţi în hainele lor ţepene şi o fetiţă cu o fundă mare roz şi pantofi negri de lac. În urma lor, o mamă enormă, în rochie de mătase cafenie şi tatăl, un omuleţ destul de plăpând, pe care-l cunoşteam din vedere. Purta pălărie de pai, papion şi baston în mână. Văzându-l cu nevastă-sa, am înţeles de ce se spunea în cartier că e distins. Ceva mai târziu au trecut tinerii din mahala – păr pomădat şi cravată roşie, haină foarte ajustată cu batistă brodată şi pantofi cu boturi pătrate. M-am gândit că se duceau la cinematografele din centru. De aceea plecau atât de devreme şi se grăbeau spre tramvai, râzând zgomotos.

În urma lor, strada a devenit pe încetul pustie. Spectacolele începuseră peste tot, cred. Nu mai erau pe stradă decât negustorii şi pisicile. Cerul era senin, dar fără strălucire, deasupra şirurilor de ficuşi plantaţi de-a lungul străzii. Pe trotuarul din faţă, tutungiul a scos un scaun, l-a instalat în faţa uşii şi s-a aşezat călare pe el, sprijinindu-şi braţele pe spătar. Tramvaiele puţin mai înainte înţesate, erau acum aproape goale. În cafeneaua „La Pierrot”, alături de tutungiu, chelnerul mătura rumeguşul din sala pustie. Era într-adevăr duminică.

Am întors scaunul şi l-am aşezat ca tutungiul, pentru că am găsit că e mai comod. Am fumat două ţigări, am intrat în casă ca să iau o bucăţică de ciocolată şi m-am întors s-o mănânc la fereastră. Puţin după aceea cerul s-a întunecat şi am crezut că o să avem o furtună de vară. S-a limpezit totuşi încetul cu încetul. Dar trecerea norilor lăsase deasupra străzii un soi de făgăduială de ploaie, care a făcut-o mai întunecată. Am stat mult timp privind cerul.

La ora cinci, câteva tramvaie au sosit cu zgomot. Aduceau de la stadionul suburbiei ciorchini de spectatori cocoţaţi pe trepte şi pe platforme. Tramvaiele următoare au adus jucătorii, pe care i-am recunoscut după geamantănaşele lor. Urlau şi cântau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mâna. Unul chiar mi-a strigat: „I-am bătut”. Şi eu am făcut „da”, din cap. Din acest moment, automobilele au început să vină grămadă.

Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plângeau sau se lăsau târâţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărâte ca de obicei şi m-am gândit că văzuseră un film de aventuri. Cei care se întorceau de la cinematografele din oraş sosiră ceva mai târziu. Păreau mai gravi. Râdeau încă, dar din când în când, păreau obosiţi şi gânditori. Au rămas în stradă, plimbându-se pe trotuarul din faţă. Fetele din cartier, cu capul descoperit, se ţineau de braţ. Băieţii potriviseră aşa ca să se întâlnească faţă în faţă cu ele şi le aruncau glume de care fetele râdeau întorcând capul. Câteva dintre ele, pe care le cunoşteam, mi-au făcut cu mâna.

Luminile de pe stradă s-au aprins atunci brusc şi au făcut să pălească primele stele care se înălţau în noapte. Am simţit că mă dor ochii tot privind aşa trotuarele cu încărcătura lor de oameni şi lumini. Lămpile făceau să strălucească pavajul ud şi tramvaiele, la intervale regulate, îşi aruncau reflexele pe un păr lucios, pe un zâmbet sau pe o brăţară de argint. Puţin după aceea, o dată cu tramvaiele mai rare şi cu noaptea de-acum neagră deasupra pomilor şi a lămpilor, cartierul s-a golit pe nesimţite, până ce prima pisică a traversat încet strada din nou pustie. M-am gândit atunci că ar trebui să cinez. Mă durea puţin gâtul pentru că-l ţinusem mult timp rezemat de speteaza scaunului. Am coborât să cumpăr pâine şi macaroane, le-am preparat şi am mâncat în picioare. Am vrut să fumez o ţigară la fereastră, dar aerul se răcise şi mi s-a făcut niţel frig. Am închis ferestrele şi, întorcându-mă în cameră, am văzut în oglindă un capăt al mesei pe care lampa mea cu alcool se învecina cu nişte resturi de pâine. M-am gândit că mai trecuse o duminică, de bine, de rău, că mama era acum înmormântată, că aveam să-mi reiau lucrul şi că, pe scurt, nimic nu se schimbase.