III.

Astăzi am lucrat mult la birou. Patronul a fost binevoitor. M-a întrebat dacă nu eram prea obosit şi în afară de asta a vrut să ştie câţi ani avea mama. Am spus „vreo şaizeci” ca să nu greşesc şi nu ştiu de ce a părut să respire uşurat şi să considere asta o afacere încheiată.

O mulţime de conosamente se adunau necontenit pe masa mea şi a trebuit să le rezolv pe toate. Înainte de a pleca de la birou ca să iau masa, m-am spălat pe mâini. La prânz, îmi place foarte mult această clipă. Seara îmi face mai puţină plăcere, pentru că prosopul rulant pe care-l folosim e umed de tot: a fost întrebuinţat toată ziua. I-am spus într-o zi patronului. El mi-a răspuns că este regretabil, dar că nu-i totuşi decât un amănunt lipsit de importanţă. Am plecat cam târziu, la douăsprezece şi jumătate, cu Emmanuel, care lucrează la expediţie. Biroul dă spre mare şi am stat un timp să privim cargourile din port sub soarele arzător. În acest moment, un camion a sosit cu mare zgomot de lanţuri şi explozii. Emmanuel m-a întrebat „ce-ar fi dacă ne-am urca”'şi eu am început să alerg. Camionul ne-a depăşit şi noi ne-am avântat pe urmele lui. Eram înecat în zgomot şi praf. Nu mai vedeam nimic şi nu simţeam decât elanul dezordonat al goanei, printre troleuri şi maşini, catarge care dansau pe cer şi corăbii de-a lungul cărora fugeam. M-am prins cei dintâi şi am sărit din mers. Apoi i-am ajutat lui Emmanuel să se aşeze. Ni se tăiase răsuflarea, camionul sălta pe pavajul desfundat al cheiului, prin praf şi soare. Emmanuel râdea de se strâmba.

Am sosit lac de sudoare la Céleste. Era, ca de obicei, la poartă, cu pântecele lui mare, cu şorţul şi mustăţile albe. M-a întrebat dacă „mă simţeam bine totuşi”. I-am spus că da şi că mi-era foame. Am mâncat foarte repede şi am băut o cafea. Apoi m-am dus acasă, am dormit puţin pentru că băusem prea mult vin şi, trezindu-mă, mi s-a făcut poftă să fumez. Era târziu şi am fugit ca să prind un tramvai. Am lucrat toată după-amiaza. Era foarte cald în birou şi seara, plecând, am fost bucuros să mă întorc acasă mergând încet de-a lungul cheiurilor. Cerul era verzui, mă simţeam bine. Totuşi, m-am dus direct acasă, pentru că voiam să-mi fierb cartofi.

Urcând scara întunecată, m-am ciocnit de bătrânul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cânele lui. De opt ani sunt mereu văzuţi împreună. Câinele de vânătoare are o eczemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul şi care-l umple de plăgi şi de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruţă, bătrânul Salamano a început să-i semene. Are cruste roşietice pe obraz şi părul gălbui şi rar. Cât priveşte câinele, el a luat de la stăpân un fel de a merge cocârjat, cu botul întins înainte şi gâtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă şi totuşi se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece şi la şase, bătrânul scoate câinele la plimbare. De opt ani, nu şi-au schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, câinele trăgând omul până ce bătrânul Salamano se împiedică. Atund bate câinele şi-l ocărăşte. Câinele, de teamă, se face mic şi se lasă dus de zgardă. Acum e rândul bătrânului să-l tragă. După ce a uitat, câinele îl târăşte din nou pe stăpânul său şi e din nou bătut şi ocărât. Atunci stau amândoi pe trotuar şi se privesc, câinele cu spaimă, omul cu ură. Şi aşa în fiecare zi. Când vrea câinele să urineze, bătrânul nu-l aşteaptă şi-l trage, ogarul semănând în urma lui o dâră de picături. Dacă din întâmplare câinele îşi face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta. Céleste spune întotdeauna „urâtă treabă”, dar în fond nimeni nu poate să ştie. Când l-am întâlnit pe scară, Salamano tocmai îşi ocăra câinele. Îi spunea „ticălosule, stârvul dracului!” şi câinele scâncea. Am spus „bună seara”, dar bătrânul continua să înjure. Atund l-am întrebat ce făcuse câinele. Nu mi-a răspuns. Spunea numai „ticălosule, stârvul dracului!” Ghiceam prin întuneric că sta aplecat spre câine, potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit mai tare. Atunci, fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns cu un soi de furie reţinută: „Tot aici e”. Apoi a plecat trăgând animalul care se lăsa târât pe cele patru labe ale lui şi gemea.

Chiar în acest moment a intrat în casă al doilea vecin al meu de palier. În cartier se spune că e întreţinut de femei. Când îl întrebi ce meserie are, e totuşi „magaziner”. În general nu e prea simpatizat. Dar cu mine stă de vorbă adesea şi uneori îmi face vizite scurte, pentru că eu îl ascult. Găsesc că ceea ce spune e interesant. De altfel, eu n-am nici un motiv să nu vorbesc cu el. Se numeşte Raymond Sintès. E mic, cu umerii largi şi cu nas de boxer. E îmbrăcat întotdeauna foarte corect. Şi el mi-a spus, vorbind despre Salamano: „Urâtă treabă!” M-a întrebat dacă asta mă scârbeşte şi i-am spus că nu.

Am urcat amândoi scara şi eram pe punctul de a mă despărţi de el când mi-a spus: „Am acasă cârnaţi şi vin. Nu vrei să mănânci cu mine?” M-am gândit că asta mă scutea să mai gătesc şi am primit. Are şi el numai o cameră şi o bucătărie fără fereastră. Deasupra patului se află un înger de ghips alb şi roz, fotografii de campioni şi două sau trei poze de femei goale. Camera era murdară şi patul desfăcut. A aprins mai întâi lampa de gaz, apoi a scos un pansament nu prea curat din buzunar şi s-a legat la mâna dreaptă. L-am întrebat ce are. Mi-a spus că se bătuse cu un tip care-i caută pricină.

„Mă înţelegi, domnu Meursault, mi-a spus el, nu că sunt om rău, dar mă aprind iute. Ăla mi-a zis: «Coboară din tramvai, dacă eşti bărbat». I-am zis: «Ia vezi-ţi de treabă». Mi-a zis că nu sunt bărbat. Atunci am coborât şi i-am spus: «Destul! Sau te linişteşti sau te ating». Mi-a răspuns: «Nu zău!». Atunci i-am ars una. A căzut. Eu tocmai dădeam să-l ridic. Dar el m-a lovit cu picioarele, aşa lungit cum era. Atunci l-am lovit cu genunchiul şi i-am dat doi pumni. L-a umplut sângele. L-am întrebat dacă-i ajunge. Mi-a zis: «Da» „.

În tot acest timp, Sintès îşi potrivea pansamentul. Eu şedeam pe pat. Mi-a spus: „Vezi că nu eu am căutat ceartă. El m-a insultat.” Era adevărat şi am recunoscut. Atunci mi-a declarat că tocmai voia să-mi ceară un sfat cu privire la această afacere, că eu eram un adevărat bărbat, cunoşteam viaţa, că puteam să-l ajut şi că după aceea el va fi prietenul meu. N-am spus nimic şi el m-a mai întrebat dacă vreau să fiu prietenul lui. I-am spus că-mi era totuna; a părut mulţumit. A scos nişte cârnaţi, i-a prăjit în tigaie, a pus pahare, farfurii, tacâmuri şi două sticle de vin. Totul în tăcere. Apoi ne-am aşezat la masă. Mâncând, el a început să-mi spună povestea lui. Ezita puţin la început. „Am cunoscut o doamnă… Era, ce mai încolo-încoace, amanta mea.” Bărbatul cu care se bătuse era fratele acestei femei. Mi-a spus că o întreţinuse. Eu n-am răspuns nimic şi totuşi el a adăugat imediat că ştia ce se spune în cartier, dar că el are conştiinţa curată şi că e magaziner.

„Ca să ajung la povestea mea, mi-a spus, am băgat de seamă că era o înşelătorie la mijloc.” Îi dădea atât cât să aibă din ce trăi. Plătea el însuşi chiria camerei şi-i dădea douăzeci de franci pe zi pentru mâncare. „Trei sute de franci pentru cameră, şase sute de franci pentru mâncare, o pereche de ciorapi din când în când, asta tăcea o mie de franci. Şi doamna nu lucra. Dar îmi spunea că era puţin, că nu putea s-o scoată la capăt cu ce-i dădeam eu. Totuşi, eu îi spuneam: «De ce nu lucrezi şi tu măcar o jumătate de zi? M-ai uşura puţin de toate aceste fleacuri. Ţi-am cumpărat un costum nou luna asta, ţi-am dat douăzeci de franci pe zi, îţi plătesc chiria şi tu, tu stai şi bei cafea după-amiaza cu prietenele tale. Le dai pe degeaba cafeaua şi zahărul. Din banii mei. M-am purtat bine cu tine şi tu te porţi urât cu mine.». Dar ea nu lucra, spunea totdeauna că nu reuşea şi am băgat eu de seamă că e o înşelătorie la mijloc.”'

Mi-a povestit atunci că găsise în geanta ei un bilet de loterie şi că ea nu putuse să-i explice cum îl cumpărase. Ceva mai târziu găsise o chitanţă de la muntele de pietate, care arăta că amanetase două brăţări. Până atunci nu ştiuse de existenta acestor brăţări. „Am văzut eu bine că era o înşelăciune la mijloc. Atunci, am părăsit-o. Dar mai întâi am bătut-o. Şi pe urmă i-am spus totul verde în faţă. I-am spus că ea nu voia decât să-şi facă de cap. Cum i-am spus, înţelegi, domnu` Meursault: «Nu vezi că lumea te invidiază pentru felul cum te tin?! Abia mai târziu ai să-ţi dai seama ce-ai pierdut».”

O bătuse până la sânge. Înainte n-o bătea. „O plesneam, dar cu milă, ca să zic aşa. Ea ţipa un pic. Eu trăgeam obloanele şi totul se sfârşea ca de obicei. Dar acuma, nu e glumă. Şi după mine, încă n-am pedepsit-o îndeajuns.”

Mi-a explicat atunci că de aceea avea nevoie de un sfat. S-a oprit ca să potrivească fitilul lămpii care fila. Cât despre mine, eu îl ascultam mereu. Băusem aproape un litru de vin şi-mi ardeau tâmplele. Fumam ţigările lui Raymond pentru că eu nu mai aveam. Treceau ultimele tramvaie şi duceau cu ele zgomotele acum îndepărtate ale mahalalei. Raymond a continuat. Ceea ce-l supăra „era că mai avea chef să se culce cu ea”. Dar voia s-o pedepsească. Se gândise întâi s-o ducă într-un hotel şi să cheme poliţia de moravuri ca să provoace scandal şi s-o pună să-şi scoată condicuţă. Pe urmă se adresase unor prieteni pe care-i avea printre borfaşi. Aceştia nu găsiseră nimic. Şi, după cum îmi atrăgea Raymond atenţia, nu era aşadar nici o pricopseală să fii de-al lor. Le-a spus asta şi ei au propus atunci s-o „însemneze”. Dar nu asta voia el. Avea să se gândească. Mai întâi voia să-mi ceară un serviciu. De altfel, înainte de a mi-l cere, voia să ştie ce credeam despre această poveste. I-am răspuns că nu credeam nimic, dar că era interesant. M-a întrebat dacă eu credeam că e vreo înşelătorie la mijloc şi mie mi se părea clar că e, dacă eu găseam că trebuia pedepsită şi ce aş face în locul lui; i-am spus că nu puteai şti niciodată, dar că e firesc să o pedepsească. Am mai băut puţin vin. El a aprins o ţigară şi mi-a dezvăluit planul lui. Voia să-i scrie o scrisoare „plină de înjurături şi în acelaşi timp de lucruri care s-o facă să regrete”. După aceea, când ea se va întoarce la el, are să se culce cu ea şi „chiar în momentul culminant” are să o scuipe în obraz şi s-o dea afară. Eu am găsit că într-adevăr, în felul acesta, ea avea să fie pedepsită. Dar Raymond mi-a spus că nu se simte în stare să scrie scrisoarea de care avea nevoie şi că se gândise la mine să i-o ticluiesc. Cum eu nu spuneam nimic, m-a întrebat dacă m-ar deranja s-o facem pe loc şi am răspuns că nu.

Atunci, după ce a mai băut un pahar de vin, s-a ridicat în picioare. A dat deoparte farfuriile şi restul de cârnat rece pe care nu-l mâncasem. A şters cu grijă muşamaua de pe masă. A luat dintr-un sertar al noptierei o foaie de hârtie cu pătrăţele, un plic galben, un toc de lemn roşu şi o călimară pătrată cu cerneală violetă. Când mi-a spus numele femeii, am văzut că era o maură. Am făcut scrisoarea. Am scris-o cam la întâmplare, dar m-am străduit să-l mulţumesc pe Raymond, pentru că nu aveam nici un motiv să-l nemulţumesc. Apoi am citit scrisoarea cu voce tare. M-a ascultat fumând, clătinând din cap, apoi mi-a cerut s-o citesc încă o dată. A fost foarte mulţumit. Mi-a spus: „Ştiam eu că tu cunoşti viaţa”. Întâi nu mi-am dat seama că mă tutuieşte. Numai când mi-a declarat: „Acum eşti un adevărat prieten”, asta m-a frapat. A repetat fraza şi eu i-am spus: „Da”. Mi-era totuna să fiu sau să nu fiu prietenul lui şi el părea să dorească într-adevăr acest lucru. A lipit scrisoarea şi am terminat de băut vinul. Apoi am mai stat puţin fumând, fără să spunem nimic. Afară, totul era liniştit, am auzit mersul lin al unui automobil care trecea. Am spus: „E târziu”. Raymond socotea şi el la fel. A făcut observaţia că timpul trece repede şi, într-un sens, era adevărat. Mi-era somn, dar îmi venea greu să mă ridic în picioare. Trebuie să fi avut o înfăţişare tare obosită, pentru că Raymond mi-a spus că nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde. Întâi, n-am înţeles. Mi-a explicat atunci că aflase de moartea mamei, dar că era un lucru care trebuia să se întâmple într-o zi. Asta era şi părerea mea.

M-am ridicat, Raymond mi-a strâns mâna cu putere şi mi-a spus că bărbaţii se înţeleg întotdeauna între ei. Ieşind de la el, am închis uşa şi am rămas puţin în întuneric, pe palier. Casa era liniştită şi din adâncurile scării în spirală urca o adiere nedesluşită şi umedă. N-auzeam decât cum îmi zvâcneşte sângele care-mi vâjâia în urechi. Am stat nemişcat. Dar în camera bătrânului Salamano câinele a gemut surd.