VI.

Duminică mi-a venit greu să mă trezesc şi Maria a trebuit să mă strige şi să mă zgâlţâie. N-am mâncat, pentru că voiam să ne scăldăm devreme. Mă simţeam cu totul gol pe dinăuntru şi mă durea puţin capul. Ţigara avea un gust amar. Maria a râs de mine pentru că zicea că am „o mutră ca de înmormântare”. Îşi pusese o rochie de pânză albă şi-şi desfăcuse părul. I-am spus că e frumoasă şi ea a râs de plăcere.

Coborând am bătut la uşa lui Raymond. Ne-a răspuns că vine îndată. În stradă, din cauză că eram prea obosit, dar şi pentru că nu deschisesem obloanele, lumina zilei, de-acum însorită bine, parcă m-a pălmuit. Maria sărea de bucurie şi nu contenea să spună că e o vreme minunată. M-am simţit mai bine şi mi-am dat seama că mi-e foame. I-am spus asta Mariei, care mi-a arătat geanta de muşama în care pusese costumele noastre de baie şi un prosop. Nu aveam ce face decât să aştept şi l-am auzit amândoi pe Raymond încuind uşa. Purta o pereche de pantaloni albaştri şi o cămaşă albă cu mâneci scurte. Dar îşi pusese pe cap o pălărie de pai, ceea ce a făcut-o pe Maria să râdă, iar braţele lui acoperite de păr negru erau foarte albe. Asta m-a cam dezgustat, văzându-l.

Fluiera coborând scara şi părea foarte încântat. Mi-a spus: „Salut, amice” şi i s-a adresat Mariei cu „domnişoară”.

În ajun fusesem amândoi la comisariat şi eu depusesem mărturie că femeia nu „fusese cuviincioasă” cu Raymond.

S-a ales numai c-un avertisment. Afirmaţia mea n-a fost verificată, în faţa uşii am vorbit puţin despre asta cu Raymond, apoi ne-am hotărât să luăm autobuzul. Plaja nu era prea departe, dar altfel am ajunge mai repede. Raymond era de părere că prietenul său ar fi încântat să ne vadă sosind devreme.

Eram gata să plecăm când deodată Raymond mi-a făcut semn să mă uit peste drum. Am văzut un grup de arabi care stăteau sprijiniţi de vitrina tutungeriei. Ne priveau în tăcere, dar după obiceiul lor, ca şi cum n-am fi fost altceva decât nici mai mult nici mai puţin nişte bolovani sau nişte pomi uscaţi. Raymond mi-a spus că al doilea din stânga era omul lui şi a părut îngrijorat. A adăugat că, totuşi, povestea se încheiase. Maria nu prea înţelegea despre ce e vorba şi m-a întrebat ce se întâmplă. I-am spus că erau nişte arabi care au pică pe Raymond. Ea a vrut să plecăm imediat. Raymond şi-a revenit şi a râs, spunând că trebuie să ne grăbim.

Am mers spre staţia autobuzului care era ceva mai departe şi Raymond m-a anunţat că arabii nu ne urmăreau. Am întors capul. Stăteau în acelaşi loc şi se uitau cu indiferenţă la locul de unde noi tocmai plecasem. Am luat autobuzul. Raymond, care părea că răsuflă uşurat, nu mai contenea să facă glume cu Maria. Am simţit că-i place, dar ea aproape că nu-i răspundea. Din când în când se uita la el râzând.

Am coborât la periferia Algerului. Plaja nu este departe de staţia autobuzului. Dar a trebuit să traversăm un mic platou care se înalţă deasupra mării şi coboară apoi spre piajă. Era acoperit de pietre gălbui şi de tufe albe de aişor, profilate pe albastrul, care devenise încă de la acea oră intens, al cerului. Maria se juca împrăştiind petalele cu geanta ei de muşama pe care o flutura larg. Am mers printre şiruri de vilişoare cu garduri verzi sau albe, unele tupilate cu verandele lor sub tamarisc, altele golaşe, printre pietre. Încă înainte de-a ajunge la marginea platoului, puteai zări marea nemişcată şi mai departe o peninsulă somnolentă şi masivă în apa limpede. Un zgomot uşurel de motor a urcat prin aerul liniştit până la noi. Şi am văzut, foarte departe, un mic vas pescăresc care înainta, imperceptibil, pe marea strălucitoare. Maria a cules câţiva stânjenei de piatră. De pe panta care cobora spre mare, am văzut că lumea începuse să se scalde.

Prietenul lui Raymond locuia într-o vilă micuţă de lemn la capătul plajei. Căsuţa era lipită cu spatele de stânci şi stâlpii care o susţineau în faţă erau înfipţi în apă. Raymond ne-a prezentat. Prietenul lui se numea Masson. Era un tip înalt, cu statură şi umeri masivi şi avea o femeiuşcă bondoacă şi drăguţă, care vorbea cu accent parizian. Ne-a îndemnat imediat să ne facem comozi şi că avea nişte peşte fript, pe care îl pescuise în dimineaţa aceea. Eu i-am spus ce frumoasă mi se pare casa lui. El mi-a mărturisit că venea să-şi petreacă sâmbăta, duminica şi toate zilele libere. „Nevastă-mea şi cu mine ne înţelegem bine”, a adăugat el. Nevastă-sa tocmai râdea cu Maria. Pentru prima oară, poate, m-am gândit cu adevărat că aveam să mă însor.

Masson voia să facă baie, dar nevastă-sa şi Raymond nu voiau să vină şi ei. Am coborât toţi trei şi Maria s-a aruncat imediat în apă! Masson şi cu mine am aşteptat puţin. Vorbea rar şi am observat că avea obiceiul să completeze tot ceea ce afirma cu un „şi as spune chiar mai mult” şi chiar atunci când, în fond, nu adăuga nimic la sensul frazei. Despre Maria mi-a spus: „E grozavă şi aş zice chiar fermecătoare.” Pe urmă n-am mai dat nici o atenţie acestui tic, pentru că voiam să gust plăcerea de a sta la soare. Nisipul începea să se încingă sub tălpi. Am mai amânat puţin pofta pe care o aveam de a intra în apă, dar în cele din urmă i-am spus lui Masson: „Intrăm?” Am plonjat. El a intrat în apă treptat şi s-a aruncat numai când n-a mai atins fundul. Înnota bras şi destul de prost, aşa că l-am lăsat, ca să mă duc după Maria. Apa era rece şi eram încântat să înot. Împreună cu Maria, ne-am îndepărtat mult de ţărm, simţindu-ne de acord atât în gesturile cât şi în mulţumirea noastră.

În larg am făcut amândoi pluta şi pe obrazul meu întors către cer soarele usca ultimele pânze de apă care mi se scurgeau în gură. L-am văzut pe Masson ieşind pe plajă, ca să se întindă la soare. De departe părea uriaş. Maria a vrut să înnotăm împreună. Am trecut în spatele ei, ca s-o iau de talie şi ea înainta numai cu ajutorul braţelor în timp ce eu o ajutam dând din picioare. Zgomotul uşor al apei lovit ritmic ne-a urmărit în clarul dimineţii până ce m-am simţit obosit. Atunci i-am dat drumul Mariei şi m-am întors înnotând normal şi respirând bine. Pe plajă m-am întins pe burtă lângă Masson şi mi-am lăsat obrazul în nisip. I-am spus că „e foarte plăcut” şi el a fost de aceeaşi părere. Puţin după aceea a venit Maria. M-am întors pe faţa ca s-o văd venind. Şiroia toată de apa sărată şi avea părul dat pe spate. S-a întins alături, lipindu-şi soldul de al meu şi căldura trupului ei şi a soarelui m-au făcut să aţipesc.

Maria m-a zgâlţâit şi mi-a spus că Masson se întorsese acasă, trebuia să mâncăm. Eu m-am ridicat imediat pentru că mi-era foame, dar Maria mi-a spus că nu o mai sărutasem de dimineaţă. Aşa era şi totuşi doream s-o sărut. „Hai în apă”, mi-a spus ea. Am alergat ca să ne lăfăim în primele vălurele. Am făcut câteva mişcări de bras şi ea s-a lipit de mine. Am simţit picioarele ei încolăcite de ale mele şi în mine s-a trezit dorinţa.

Când ne-am întors, Masson ne şi striga. Am spus că mi-era tare foame şi el a declarat imediat nevesti-si că-i plac foarte mult. Pâinea era bună, am devorat porţia mea de peşte. După aceea era friptură şi cartofi prăjiţi. Mâncam toţi fără să vorbim. Masson bea des vin şi-mi turna şi mie fără încetare. La cafea aveam capul cam greu şi am fumat foarte mult. Masson, Raymond şi cu mine am făcut planul să petrecem împreună luna august pe plajă, împărţind cheltuielile. Maria ne-a spus deodată: „Ştiţi cât e ceasul? E unsprezece şi jumătate.” Eram cu toţii miraţi, dar Masson a spus că am mâncat prea devreme şi că era normal, pentru că ora de mâncare e ora la care ţi-e foame. Nu ştiu de ce asta a făcut-o pe Maria să râdă. Cred că băuse puţin cam mult. Masson m-a întrebat atunci dacă vreau să mă plimb pe plajă cu el. „Nevastă-mea doarme întotdeauna după masă. Mie nu-mi place asta. Trebuie să umblu. Îi spun mereu că e foarte sănătos. Dar la urma urmei e dreptul ei să facă ce vrea.” Maria a declarat că rămâne s-o ajute pe doamna Masson să spele vasele. Micuţa pariziană a spus că pentru asta trebuie să fie daţi afară bărbaţii. Am coborât toţi trei.

Soarele cădea aproape vertical pe nisip şi strălucirea lui pe mare îţi lua ochii. Nu mai era nimeni pe plajă. În vilişoa-rele care mărgineau platoul şi care dominau marea se auzea zgomot de farfurii şi tacâmuri. Abia puteai respira de căldura de piatră pe care o degaja solul. Pentru început, Raymond şi Masson au vorbit despre întâmplări şi oameni pe care eu nu-i cunoşteam. Am înţeles că se cunoşteau de mult şi că într-un timp locuiseră chiar împreună. Ne-am îndreptat spre apă şi am mers de-a lungul mării. Uneori, câte un val mai lung decât celelalte venea să ne scalde pantofii de pânză. Eu nu mă gândeam la nimic pentru că eram pe jumătate adormit de acest soare care îmi dogorea capul gol.

În acel moment, Raymond i-a spus lui Masson ceva ce n-am auzit bine. Dar am zărit în acelaşi timp, la capătul plajei şi foarte departe de noi, doi arabi în salopete care veneau spre noi. M-am uitat la Raymond şi el mi-a spus: „El e”. Am continuat să mergem. Masson a întrebat cum au putut ei să ne urmărească până aici. M-am gândit că trebuie să ne fi văzut luând autobuzul cu o geantă de plajă, dar n-am spus nimic.

Arabii înaintau încet şi erau acum mult mai aproape. Noi nu ne-am încetinit mersul, dar Raymond a spus: „Dacă iese cu bătaie, tu, Masson, îl iei pe al doilea. Eu mă ocup de omul meu. Tu, Meursault, dacă mai vine unul, al tău să fie.”

Eu am spus „da” şi Masson şi-a băgat mâinile în buzunar. Nisipul supraîncălzit îmi părea roşu acum. Înaintam în pas egal spre arabi. Distanţa dintre noi a scăzut treptat. Când am ajuns la câţiva paşi unii de alţi, arabii s-au oprit. Masson şi cu mine am încetinit pasul. Raymond s-a dus drept la omul lui. N-am auzit bine ce i-a spus, dar celălalt a vrut să-l lovească cu capul în pântece. Raymond i-a dat atunci o primă lovitură şi imediat l-a chemat pe Masson. Masson s-a dus la cel care-i fusese indicat şi a lovit de două ori cu toată puterea. Arabul s-a prăbuşit în apă, cu faţa în jos şi a rămas aşa câteva secunde, bulele de aer spărgându-se la suprafaţă, împrejurul capului său. În acelaşi timp Raymond a lovit şi el şi l-a umplut şi pe celălalt de sânge. Raymond s-a întors spre mine şi mi-a spus: „O să vezi ce-o să încaseze”. Eu i-am strigat: „Atenţie, are un cuţit!” Dar Raymond avea deja braţul rănit şi gura ciopârţită.

Masson a făcut un salt înainte. Dar arabul celălalt se ridicase şi se refugiase îndărătul celui care era înarmat. N-am îndrăznit să ne mişcăm. Ei s-au retras încet, fără a înceta să ne privească şi să ne ţină la respect cu cuţitul. Când au văzut că luaseră destulă distanţă au fugit foarte repede, în timp ce noi rămâneam ţintuiţi sub soare şi în timp ce Raymond îşi ţinea braţul şiroind de sânge.

Masson a spus imediat că este un doctor care-şi petrece duminicile pe platou. Raymond a vrut să se ducă îndată la el. Dar ori de câte ori deschidea gura ca să vorbească, sângele rănii îi gâlgâia în gură. L-am sprijinit şi ne-am întors la vilă cât mai repede cu putinţă. Aici, Raymond a spus că rănile lui sunt superficiale şi că putea să meargă până la doctor. A plecat cu Masson şi eu am rămas să explic femeilor ce se întâmplase. Doamna Masson plângea şi Maria era foarte palidă. Pe mine unul mă plictisea să le explic. În cele din urmă am tăcut şi am fumat privind marea.

Pe la unu şi jumătate, Raymond s-a întors cu Masson. Avea braţul bandajat şi un plasture în colţul gurii. Doctorul îi spusese că nu e nimic grav, dar Raymond părea foarte posomorât. Masson a încercat să-l facă să râdă. Dar el nu scotea o vorbă. Când a spus că se îndreaptă spre plajă, l-am întrebat unde se duce. Mi-a răspuns că voia să ia aer. Masson şi cu mine am spus că-l însoţim. Atunci el s-a înfuriat şi ne-a insultat. Masson a spus că nu trebuie contrazis. Eu l-am urmat totuşi.

Am mers mult pe plajă. Soarele te dobora acum. Se fărâmiţa în bucăţele pe nisip şi pe mare. Am avut impresia că Raymond ştie unde merge, dar fără îndoială mă înşelam. Tocmai în capătul plajei am ajuns în sfârşit la un izvor care curgea în nisip, în spatele unei stânci mari! Aici i-am găsit pe cei doi arabi ai noştri. Şedeau lungiţi în salopetele lor albastre unsuroase. Păreau perfect liniştiţi şi aproape mulţumiţi. Sosirea noastră n-a schimbat nimic. Cel care-l lovise pe Raymond se uita la el fără să spună nimic. Celălalt sufla într-o trestie şi repeta fără încetare, privindu-ne cu coada ochiului, cele trei note pe care le scotea din instrumentul său.

În tot acest răstimp n-a fost nimic altceva decât soarele şi această tăcere, cu susurul izvorului şi cele trei note. Apoi Raymond a dus mâna la buzunarul de la spate, dar celălalt nu a făcut nici o mişcare şi se uitau mereu unul la altul. Am observat că cel care cânta din fluier avea degetele de la picioare foarte răşchirate. Dar fără să-l piardă din ochi pe adversarul său, Raymond m-a întrebat: „Îl omor?” M-am gândit că dacă spun nu, el se va întărâta singur şi va trage cu siguranţă. I-am spus numai: „Încă nu ţi-a vorbit. Ar fi necinstit să tragi astfel.” S-a auzit iar susurul apei şi al fluierului în inima tăcerii şi a căldurii. Apoi Raymond a spus: „Atunci am să-l insult şi când va răspunde, îl omor”. Am răspuns: „Aşa. Dar dacă nu scoate cuţitul, nu poţi să tragi.” Raymond a început să se enerveze puţin. Celălalt cânta mereu şi amândoi pândeau fiecare gest al lui Raymond. „Nu, i-am spus lui Raymond. Bate-te cu el în parte şi dă-mi mie revolverul. Dacă celălalt intervine sau dacă scoate cuţitul, îl împuşc.”

Când Raymond mi-a dat revolverul, soarele a lunecat pe el. Totuşi, am rămas un timp nemişcaţi, ca şi cum totul s-ar fi închis împrejurul nostru. Ne priveam unii pe alţii fără să plecăm ochii şi totul se oprea aici, între mare, nisip şi soare, dubla tăcere, a fluierului şi a apei. M-am gândit atunci că puteam să trag sau să nu trag. Dar deodată arabii, de-a-nda-ratelea, s-au strecurat după stâncă. Raymond şi cu mine ne-am întors atunci de unde venisem. El părea mai mulţumit şi a vorbit despre autobuzul de întoarcere.

L-am însoţit până la vilă şi, în timp ce el urca scara de lemn, eu am rămas dinaintea primei trepte, cu capul plesnind de soare, descurajat în faţa efortului pe care trebuia să-l fac ca să urc etajul de lemn şi să mai dau ochii cu femeile. Dar căldura era atât de mare, încât îmi era greu să stau aşa, nemişcat, sub ploaia orbitoare care cădea din cer. A rămâne aici sau a pleca era acelaşi lucru. După un timp, m-am întors pe plajă şi am început să merg.

Era aceeaşi explozie roşie. Pe nisip, marea răsufla cu toată respiraţia rapidă şi înăbuşită a valurilor ei mici. Mergeam încet spre stânci şi simţeam cum mi se umflă tâmplele sub razele soarelui.

Toată căldura se proptea în mine şi se împotrivea înaintării mele. Şi, de fiecare dată când simţeam vasta ei răsuflare caldă pe obraz, strângeam din dinţi, strângeam pumnii în buzunarele pantalonilor, mă încordam din tot trupul ca să înving soarele şi toată această beţie opacă pe care o abătea asupra mea. La fiecare sabie de lumină ţâşnită din nisip, dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob de sticlă, maxilarele mi se crispau. Am mers multă vreme.

Vedeam de departe pata întunecată a stâncii înconjurată de o aureolă orbitoare de lumină şi spumă de mare. Mă gândeam la izvorul rece dindărătul stâncii. Doream să mai aud murmurul apei lui, să fug de soare, de efort şi de plânsul femeilor, doream să găsesc umbra şi odihna stâncii. Dar când am ajuns mai aproape, am văzut că omul lui Raymond se întorsese.

Era singur. Stătea trântit pe spate, cu mâinile sub cap, cu capul la umbra stâncilor, cu tot corpul la soare. Salopeta îi fumega în aerul fierbinte. Am fost puţin surprins. Pentru mine, era o poveste încheiată şi venisem aici fără nici un gând.

Cum m-a văzut, s-a ridicat într-un cot şi a dus mâna la buzunar. EU, fireşte, am încleştat mâna pe revolverul lui Raymond din buzunarul hainei. Atunci el s-a lăsat din nou pe spate, dar fără să scoată mâna din buzunar. Eram destul de departe de el, la vreo zece metri, îi zăream privirea uneori, între pleoapele întredeschise. Dar cel mai adesea, imaginea lui dansa în faţa ochilor mei, în aerul încins. Zgomotul valurilor era şi mai leneş şi mai monoton decât la prânz. Era acelaşi soare, aceeaşi lumină pe acelaşi nisip care se prelungea până aici. Trecuseră două ceasuri de când ziua nu mai înainta, două ceasuri de când aruncase ancora într-un ocean de metal în clocot. La orizont a trecut un vaporaş şi mai mult am ghicit pata lui neagră la capătul privirii mele, deoarece nu încetam să mă uit la arab.

M-am gândit că n-aveam decât să fac stânga împrejur şi totul s-ar sfârşi. Dar o plajă întreagă vibrând de soare mă împingea din spate. Am făcut câţiva paşi spre izvor. Arabul nu s-a mişcat. Cu toate astea era încă destul de departe. Poate din pricina umbrelor care-i cădeau pe obraz, părea că râde. Am aşteptat. Arsura soarelui îmi cuprindea obrajii şi am simţit picături de sudoare adunându-se în sprâncene. Era acelaşi soare din ziua în care o înmormântasem pe mama şi, ca atunci, mă durea mai ales fruntea şi toate vinele ei zvâcneau împreună sub piele. Din cauza acestei arsuri pe care n-o mai puteam suporta, am făcut o mişcare înainte. Ştiam că e stupid, că nu voi scăpa de soare deplasându-mă cu un pas. Dar am făcut un pas, un singur pas înainte. Şi, de astă dată, fără să se ridice, arabul a scos cuţitul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a ţâşnit din oţel ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte. În aceeaşi clipă, sudoarea adunată în sprâncene a curs dintr-o dată pe pleoape şi le-a acoperit cu un val călduţ şi gros. Ochii îmi erau orbiţi îndărătul acestei perdele de lacrimi şi sare. Nu mai simţeam decât chimvalele soarelui pe frunte şi, indistinct, păiosul strălucitor ţâşnit din cuţitul aflat în continuare în faţa mea. Această sabie fierbinte îmi ardea genele şi-mi scormonea ochii îndureraţi. Atunci s-a clătinat totul. Marea a exalat o suflare densă şi fierbinte. Mi s-a părut că cerul se deschide pe toată întinderea lui ca să slobozească o ploaie de foc. Toată fiinţa mi s-a încordat şi mi s-a crispat mâna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins pântecele lustruit al patului armei şi aici, în zgomotul deopotrivă sec şi asurzitor, a început totul. M-am scuturat de sudoare şi de soare. Am înţeles că sfărâmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert în care gloanţele pătrundeau fără să se vadă. Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte, în poarta nenorocirii.