V.

Raymond mi-a telefonat la birou. Mi-a spus că un prieten de-al lui (Raymond îi vorbise despre mine) mă invita să petrec duminica în vila lui, lângă Alger. Am răspuns că aş primi cu plăcere, dar că aveam întâlnire cu o prietenă! Raymond mi-a declarat imediat că o invită şi pe ea. Nevasta prietenului său ar fi încântată să nu fie singură într-un grup de bărbaţi.

Am vrut să închid imediat, pentru că ştiu că patronului nu-i place să ni se telefoneze din oraş. Dar Raymond mi-a cerut să aştept şi mi-a spus că ar fi putut să-mi transmită această invitaţie seara, dar că voia să mă prevină cu privire la un alt lucru, fusese urmărit toată ziua de un grup de arabi, printre care se afla fratele fostei lui amante, „Dacă-l vezi pe aproape de casă astă-seară când te întorci, înştiinţează-mă.” Am spus că e în regulă.

Puţin după aceea, patronul a trimis să mă cheme şi pentru moment m-am indispus, crezând că avea să-mi spună să telefonez mai puţin şi să lucrez mai mult. Nici vorbă de aşa ceva. Mi-a declarat că avea să-mi vorbească de un proiect încă foarte vag. Voia numai să ştie părerea mea în această problemă. Avea intenţia să-şi instaleze un birou la Paris care să trateze afacerile direct şi pe loc cu marile companii şi voia să ştie dacă sunt dispus să plec acolo. Asta mi-ar permite să stau la Paris, dar şi să călătoresc o bună parte din an. „Eşti tânăr şi cred că asta e o viaţă care ţi-ar plăcea.” Am spus că da, dar că în fond îmi este totuna. M-a întrebat atunci dacă nu mi-ar plăcea o schimbare în viaţă. Am răspuns că nu schimbi niciodată viaţa, că în orice caz toate vieţile sunt la fel şi că a mea, aici, nu-mi displăcea deloc. A părut nemulţumit, mi-a spus că eu răspund întotdeauna aiurea, că nu am ambiţie şi că asta e dezastruos în afaceri. Atunci m-am întors la mine în birou. Aş fi preferat să nu-l supăr, dar nu vedeam nici un motiv ca să-mi schimb viaţa. Gândindu-mă bine, nu eram nefericit. Când eram student, aveam multe asemenea ambiţii. Dar când a trebuit să mă las de studii, am înţeles repede că toate astea nu aveau o importanţă reală.

Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. „Atunci de ce să mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: „Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: „Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cât despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavând nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători când va voi ea. I-am vorbit atunci de propunerea patronului şi Maria mi-a spus că i-ar plăcea să vadă Parisul. I-am mărturisit că stătusem cândva acolo şi m-a întrebat cum e. I-am spus: „E murdar. Sunt porumbei şi curţi întunecoase. Oamenii au pielea albă.”

Apoi am pornit-o mai departe şi am străbătut oraşul pe străzile principale. Femeile erau frumoase şi am întrebat-o pe Maria dacă ea remarca acest lucru. Mi-a spus că da şi că mă înţelege. Un timp n-a vorbit. Voiam totuşi să rămână cu mine şi i-am spus că puteam cina împreună la Céleste. Ea ar fi vrut foarte mult, dar avea treabă. Eram aproape de casă şi i-am spus la revedere. S-a uitat la mine: „Nu vrei să ştii ce treabă am?” Sigur că voiam să ştiu, dar nu mă gândisem şi asta părea ea să-mi reproşeze. Atunci, văzându-mă stingherit, a râs iar şi s-a lipit de mine cu tot trupul ca să-mi întindă buzele.

Am cinat la Céleste. Începusem să mănânc când a intrat o femeiuşcă ciudată care m-a întrebat dacă poate să se aşeze la masa mea. Putea, fireşte. Avea gesturi sacadate şi ochi strălucitori pe un obraz ca un măr. Şi-a scos jacheta, s-a aşezat şi a consultat cu înfrigurare lista! L-a chemat pe Céleste şi-a comandat imediat toate felurile pe care le dorea cu o voce în acelaşi timp precisă şi grăbită. Aşteptând aperitivele, a deschis geanta, a scos din ea un pătrăţel de hârtie şi un creion, a făcut dinainte socoteala, apoi a scos dintr-un portmoneu, sporită cu un bacşiş, suma exactă, pe care a pus-o în faţa ei. În acel moment i-au sosit aperitivele pe care le-a înfulecat în mare viteză. Aşteptând felul următor, a mai scos din geantă un creion albastru şi o revistă care dădea programul de radio al săptămânii în curs. Cu multă grijă, a însemnat una câte una aproape toate emisiunile. Cum revista avea vreo douăsprezece pagini, a continuat meticulos această operaţie în tot timpul mesei. Eu terminasem de mâncat când ea bifa în continuare cu aceeaşi sârguinţă. Apoi s-a ridicat şi-a pus jacheta cu aceleaşi gesturi precise de automat şi a plecat. Cum n-aveam nici o treabă, am ieşit şi eu şi am urmărit-o un timp. O luase pe marginea trotuarului şi, cu o viteză şi o siguranţă neverosimile, îşi vedea de drum fără să se abată cu nici o iotă şi fără să întoarcă capul. În cele din urmă am pierdut-o din vedere şi m-am întors. M-am gândit că e ciudată, dar am uitat-o destul de repede.

În pragul uşii mele, l-am găsit pe bătrânul Salamano. L-am invitat să intre şi el mi-a spus că se pierduse câinele lui, pentru că nu era la hingheri. Funcţionarii îi spuseseră că, poate, fusese călcat de o maşină. Întrebase dacă nu e cu putinţă să afle asta la comisariatele de poliţie. I s-a răspuns că nu rămâne nici o urmă după asemenea întâmplări, care se petrec în fiecare zi. I-am spus bătrânului Salamano că ar putea să ia un alt câine, dar el a avut dreptate să-mi atragă atenţia că se învăţase cu acela.

Şedeam ghemuit în pat şi Salamano se aşezase pe un scaun în faţa mesei. Mă privea drept în faţă şi-şi ţinea mâinile pe genunchi. Nu-şi scosese pălăria lui veche. Morfolea frânturi de frază pe sub mustaţa îngălbenită. Mă cam plictisea, dar n-aveam nimic de făcut şi nu-mi era somn. Ca să spun ceva, l-am întrebat despre câine. Mi-a spus că l-a luat după moartea nevesti-si. Se însurase destul de târziu. În tinereţe voise să se facă actor: la regiment juca în vodeviluri militare. Dar în cele din urmă intrase la căile ferate şi nu-i părea rău, pentru că acum avea o pensioară. Nu fusese fericit cu nevastă-sa, dar, în general, se obişnuise cu ea. Când a murit, s-a simţit foarte singur. Atunci ceruse unui tovarăş de atelier un câine şi-l luase pe acesta când era mic de tot. A trebuit să-l hrănească cu biberonul. Dar cum un câine trăieşte mai puţin decât un om, în cele din urmă ajunseseră amândoi bătrâni. „Avea un caracter urât, mi-a spus Salamano. Din când în când ne luam la harţă. Dar era un câine de treabă, totuşi.” I-am spus că era de rasă şi Salamano a părut mulţumit. „Şi încă, a adăugat el, nu l-ai cunoscut înainte de a se îmbolnăvi.' Ce avea mai frumos era părul.”În fiecare seară şi în fiecare dimineaţă de când câinele căpătase această boală de piele, Salamano îl dădea cu alifie. Dar, după el, adevărata lui boală era bătrâneţea şi bătrâneţea n-are leac.

În acel moment am căscat şi bătrânul m-a anunţat că are de gând să plece. I-am spus că poate să mai stea şi că-mi pare rău de ce se întâmplase cu câinele lui: mi-a mulţumit. Mi-a spus că mama mea ţinea mult la câinele lui. Vorbind despre ea, îi zicea „biata dumitale mamă”. A emis presupunerea că trebuie să fiu foarte nenorocit de când a murit mama şi cum n-am răspuns, mi-a spus atunci, foarte repede şi cu stinghereală, că în cartier lumea mă condamnase că o dusesem pe mama la azil, dar el mă cunoştea şi ştia că o iubeam mult pe mama. Am răspuns, însă nu ştiu de ce, că până acum nu ştiam că lumea mă condamnase din această pricină, dar că azilul de bătrâni îmi păruse un lucru firesc de vreme ce nu aveam destui bani ca s-o întreţin pe mama. „De altfel, am adăugat, de mult nu avea să-mi spună nimic şi se plictisea singură.” „Da, mi-a spus el şi la azil, cel puţin, îţi faci prieteni.” Apoi a cerut voie să plece. Dorea să se culce. Viaţa lui se schimbase acum şi nu prea ştia ce să facă. Pentru prima oară de când îl cunoşteam, cu un gest furişat, mi-a întins mâna şi eu am simţit solzii de pe pielea lui. A zâmbit uşor şi, înainte de a pleca, mi-a spus: „Sper să nu latre în noaptea asta câinii. Întotdeauna mi se pare ca latră al meu.”