CAP. XVII Despre năravurile Moldovenilor

Fiindcă ne-am apucat să arătăm năravurile Moldovenilor, pentru care lucru nici unii din cei străini, sau prea puțini au știință adevărată, dragostea ce avem asupra patriei noastre, și neamul dintru care suntem născuți, ne îndeamnă ca să lăudăm și să închinăm pre locuitorii țării, cărora avem să le mulțămim pentru iubirea noastră, ne stă însă și dragostea adevărului în cale, ca să lăudăm aceia, care cu dreptate ar fi să se hulească. Căci mai de mântuire le va fi lor, când li se vor așterne slobode înaintea ochilor greșalele care le fac, decât să fie înșelați și amăgiți cu vreo măgulire mângăioasa și apărare iscusită și prin aceia să creadă că urmează bine întru greșalele acele, pentru care toată lumea cea cu năravuri bune îi hulește. Deci noi din pricina aceasta voim să zicem curat, că noi la năravurile Moldovenilor nu putem să aflăm nimic lesne ca să putem lăuda, osebit de credința cea adevărată și primire de oaspeți.

Din toate greșalele care sunt obișnuite și pre la alți oameni, au și Moldovenii de nu prea multe, încă nu prea puține.

Năravuri bune sunt rari la dânșii, pentru că nu au nici creștere cum se cuvine, nici deprindere la năravurile cele bune și pentru aceia cu greu se va găsi vreunul mai împodobit cu năravuri bune decât alții, de nu va avea vreo fire bună spre ajutor.

Dârziea și semețiea este maica și sora lor, căci dacă are vreunul cal bun și arme bune, atuncea gândește că nici un om nu poate să-l întreacă și nu s-ar feri, de ar fi cu putință însuși cu Dumnezeu să se lupte. Și toți de obște sunt îndrăzneți și semeți, foarte înținați de a începe gâlceavă, însă prea lesne să liniștesc și se împacă iarăși. Luptă cu sabia câte doi numai, nu obișnuesc; și țărănimea încă prea rar se întoarce la arme, numai din vorbe, ci cu bețe, cu ciomege și cu pumnii astupă gura cea fără de omenire a protivnicului lor și asemenea fac și ostașii, rar săr cu sabia unul la altul numai din sfadă și când se întâmpla aceasta vreodată, trebue aciea sa sufere pedepsele cele mai cumplite. Ei cu toții sunt șegalnici și veseli și inima nu le este departe de gură; însă dupre cum uită degrab mânia, asemenea și prieteșugul nu țin îndelung și de băutură n-au greață prea mare, însă și prea tare plecați asupra ei încă nu sunt. Desfătarea lor cea mai mare este uneori a petrece în ospețe de la 12 ceasuri până la 9 după miazănoapte și alteori și până la revărsarea zilei și beau până ce varsă. Dar aceasta încă nu se obișnuește în toate zilele, ci numai pe la sărbători mari și earna când este vreme rea, și silește frigul pre oameni ca să șează pre la casele lor și să-și încălzească mădulările cu vin. Rachiu nimenea nu iubește, fără numai ostașii, iară ceialalți beau numai câte un pahar înainte de masă. Cei ce locuesc în țara de jos și pe lângă hotarul țărei românești, iubesc vinul mai mult decât ceilalți.

Odineoară s-au apucat pre rămas un Moldovean cu un Muntean, să vază carii sunt mai bețivi, Moldovenii sau Muntenii, ș-au mers pe podul din Focșani, care este hotar între Moldova și între țara Românească și atâta sau gâlcevit amândoi cu paharele, până când a căzut Munteanul de multă băutură de vin. Iar pre Moldovean pentru învingere, l-au dăruit Domnia cu boerie.

Arcul îl întind ei foarte bine, și se pricep a purta și sulița. Iar cu sabia totdeauna fac ei mai multă izbândă, iar puște poartă numai vânătorii, pentru că zic că este lucru cu rușine, să se lupte la oaste cu acest fel de arme, cu care nu poate să se cunoască nici meșteșugul războiului nici vitejia.

Ei la începutul războiului totdeauna sunt foarte vitezi și de al doilea mai slabi de inimă.

Iar dacă îi înfrâng protivnicii înapoi, atuncea prea rar au bărbăție să înceapă de a treia oară, însă au învățat de la Tătari de se întorc iarăși înapoi din fugă și prin această apucare cu meșteșug, au smuls biruința de multe ori din mâinile protivnicilor.

Către cei robiți se arată acum cu blândețe și acum cu tiranie, după cugetul lor cel nestatornic și să ucigă pre vreun Turc, sau vreun Tătar, socotesc drept datorie creștinească și pre cel ce se arată cu blândețe către aceste neamuri, îl socotesc că nu este creștin bun; și această urmare au adeverit-o ei prea cu îndestulare la pustiirea aceasta mai de pre urmă a Bugeagului, când a năvălit Petriceicu asupra Basarabiei, după războiul Austriecesc.

Ei nu au măsuri în cugetile lor, când le merge bine sunt semeți, iar de le merge rău părăsesc bărbățiea și la vederea dintâiu nimic nu li se pare cu greu. Iar dacă li se întâmplă la aceia cât de puțină sminteală împotrivitoare, atuncea cad în uimire și nu știe ce să facă și la urmă, dacă văd că ostenelile lor sunt zădarnice, se căesc că s-au apucat însă prea târziu.

Deci dar nu putem zice alt nimic, fără numai că. din prea osebită și nemărginită provedință a lui Dumnezeu, o împărăție așa mare și înfricoșată a Otomanilor, biruind cu armele sale pre toată puterea romanilor în Asia și o bucată nu prea mică în Europa și pre Unguri, Sârbi, Bulgari și alte stăpâniri nenumărate, aducând cu sila sub stăpânirea sa și pre Greci norodul cel mai înțelept. Iar pre un norod așa prost și fără de putere, n-a fost vrednică ca să-l silească cu război, ca să i se plece sub stăpânire și mai pre urmă umblând de atâtea ori să lepede jugul cel primit de bunăvoe, totuși a rămas neatins și nesmintit, atât la obiceiurile lui cele politicești cât și la orânduelile cele bisericești.

De alta, nu numai că Moldovenii nu sunt iubitori de științi, ci mai la toți le sunt și urâte. Și așa nici numele științelor și ale meșteșugurilor frumoase nu le sunt lor cunoscute; și zic, că oamenii cei învățați își perd mințea și când voesc să laude învățătura cuiva zic că este nebun de știința cea multă și cel mai de ocară lucru este pentru că zic, că numai preoților se cuvine să, învețe, iar pentru mireni este destul să citească și să scrie și să-și iscălească numele și să știe cum își vor pune la isbod boii, caii, oile, stupii și altele de acestea; iar celealte toate sunt netrebuitoare.

Femeile lor măcar că nu le ascund de bărbați așa cu băgare de seamă ca Turcii, însă totuși obișnuesc prea rar a se depărta de pe la casele lor, dacă sunt măcar de puțină ceva stare.

Cucoanele boierilor sunt bine închipuite, iar pentru frumusețe cu mult mai în urma celor proaste. Căci acestea sunt cu chip mai frumos, iar cele mai multe sunt desfrănate unele beau pe acasă vin mult, iar la adunare prea rar se arată vreuna beată. Pentru că un obraz femeesc se socotește a fi mai cinstit cu cât mănâncă și bea mai puțin pe la ospețe, și pentru aceia prea rar poate cineva să o vază aducând câte o bucățică la gură, sau să-și deschiză buzele până întru atâta, ca să i se vază dinții, ci așa de tăinuit vâră bucatele în gură, cu cât îi este prin putință, și nimic nu socotesc mai de rușine, decât a se vedea părul capului la vreo femee cu bărbat sau văduvă și este cea mai mare greșală, a descoperi la vedere capul vreunei femei. Însă fecioarele socotesc rușine să-și acopere capul măcar cu cât de subțire pânză, pentru că goliciunea capului, o înțeleg semn de feciorie.

Celelalte obiceiuri atâta sunt deosebite, ca și aerul în cele mai multe părți ale țării. Locuitorii din țara de jos, care sunt obișnuiți de mult să trăiască în răsboiu cu Tătarii, sunt ostași mai buni și oameni mai sălbatici decât ceialalți și mai mult sunt rescolnici și nestatornici și dacă n-au niciun protivnic străin să bată războiu, atuncea de trândăvire prea lesne se amăgesc și stârnesc zurba asupra mai marilor săi, însă și însuși asupra Domniei. Pentru Dumnezeiasca slujbă au puțină știință și mulți dintre dânșii, mai ales oamenii cei proști, cu toții zic: că fieștecăruea om este hotărâtă de la Dumnezeu ziua morții sale și mai înainte de ziua aceea nu poate nimenea să moară, nici să piară la războiu ³³ , și aceasta le dă lor atât de mare bărbăție, încât, uneori orbește se slobod asupra protivnicilor lor. A ucide, sau a prăda pre Turci, pre Tătari și pre Evrei, nu socotesc că este păcat nici ucidere, și cei ce locuesc aproape de Tătari, fură și ucig cu sirguință și când fac vreo pradă în țara Tătărască, zic că n-au prădat, ci ș-au întors numai al lor înapoi, pentru că zic că Tătarii n-ar fi având acum alt nimic, fără numai aceia ce au apucat cu sila de la strămoșii lor. Prea curviea este rară la dânșii. Iară cei tineri nu numai că socotesc a nu fi păcat, ci încă le este cinste ca să iubească pre ascuns curviea până ce sunt holtei, asemenea ca când ar fi slobozi de toate legile. Pentru aceia de multeori se aude la dânșii vorba aceasta:

„Fătul meu! ferește-te de furtișag și de ucidere, că eu nu te voi putea scăpa de spânzurătoare, iară pentru că te vei culca cu cineva, n-ai să porți frică de peire, numai să plătești banii pezevenchiului”.

Primirea lor de oaspezi, care o arată către cei nemernici și drumeți este foarte vrednică de laudă, căci măcar că sunt prea săraci din pricină că se află megieși cu Tătarii, însă niciodată nu este să nu dee oaspețului sălaș și mâncare, țiindu-l în dar trei zile împreună cu dobitocul său și pre cel nemernic îl primesc cu fețe vesele, ca când ar fi frate, sau altă rudenie a lor și unii așteaptă cu masă până la 7 ceasuri din zi și ca să nu mănânce singuri trimit pre slugi pe la căi, ca să cheme la masă pe câți drumeți îi vor întâmpina. Numai singuri Vasluenii n-au lauda aceasta, că ei nu numai că își închid casele și cămările de către oaspeți și când zăresc pre vreunul că vine atuncea se tăinuesc, îmbracă haine sparte, și vin înapoi în chip de calici, și cer milostenie însuși de la cei străini.

Locuitorii de țara de sus, au mai puțină pricepere la războiu și nici sunt deprinși așa bine cu armele, căci ei mai bucuroși își agonisesc pâinea în sudoarea fețelor sale ș-o mănâncă cu liniște și în odihnă.

Asupra religiei sunt plecați mai până la Eres și nu numai în ținutul Sucevei sunt vreo 60 de biserici de piatră și în toată țara de sus mai mult de 200 mănăstiri mari de piatră, ci încă și munții sunt plini de monahi și de sahastri, carii acolo în liniște își jertfesc lui Dumnezeu viața cea cuvioasă și singuratecă.

Furtișag este între dânșii prea puțin, sau nici ca cum și totdeauna s-au aflat buni credincioși Domniei și măcar de s-a și întâmplat între dânșii vreo turburare, însă și aceea a fost numai din pricina boierilor de țara de jos și mai înainte de a se căsători sunt curați și sunt oameni prea încuviințați cu cari prea rar se află asemenea vreunul din țara de jos.

În slujbele țării sunt mai harnici decât ceilalți și trebile gospodăriei le fac foarte bine și poruncile le plinesc cu cea mai mare râvnă și la primirea oaspeților, se îndeletnicesc mai mult decât ceilalți locuitori din țara de jos.

Jocurile Moldovenilor au cu totul altă închipuire, decât pre la alte popoare, căci ei nu joacă doi cu doi, sau patru cu patru, ca Franțezii, sau ca Leșii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rând și altădată nu joacă bucuroși, fără numai la nunte, când se țin toți de mână și joacă împrejur cu pas potrivit după cântare, mergând despre dreapta spre stânga, atuncea se chiamă horă, iară când stau în rând și se țin de mână, însă fruntea și coada slobodă, atuncea se chiamă danț cu cuvânt Leșesc.

La nunte sunt obișnuiți să joace mai înainte de cununie în ogradă, sau și în drum și adecă cu două rânduri, unul de bărbați și altul de femei și la amândouă rândurile pun câte un povățuitor, om bătrân și cinstit, carele poartă în mâini toiag de lemn poleit și legat la capăt cu naframă cusută și unul dintre dânșii trage după sineși pre ceilalți din rândul său, despre dreapta spre stânga și iarăși despre stânga, așa încât să stea față în față. După aceia îndărăpt spate la spate și apoi se întoarce fieștecare rând cu încordare atâta de încet ca să nu se încurce, încât abia se poate zări vreo mișcare și întru amândouă rândurile își alege loc fieștecarele după cinstea sa Cocoanele și fecioarele boierilor, își iau loc dupre starea bărbatului, sau a tatălui lor, însă locul cel dintâi, este pentru povățuitor, al doilea, pentru Nun și al treilea pentru Mire. Asemenea și în rândul femeilor este întâi povățuitorul; apoi nuna, după dânsa mireasa, măcar de sunt și de stare mai proastă decât ceilalți iară la urmă se amestecă amândouă rândurile și joacă ocol împrejur, avându-și fieștecarele femeia sa din dreapta, iar holteii câte o fată de starea lor și uneori obișnuește hora să se întoarcă în trei părți sau patru, sau și într-unul, dupre voia și iscusința povățuitorului.

Osebit de jocurile acestea ce se obicinuese pre la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit adică 7, 9, 11 și jucăușii se chiamă călușeri și se adună odată într-un an, se îmbracă în haine femeești și pun pe cap cunună de pelin împletită și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeesc și ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și in mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa ori și pre cine ar cuteza să le descopere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obiceiu vechi, așa încât nimenea nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.

Povățuitorul cetei se chiamă Stareță și cel de al doilea Primicer și are datorie să întrebe ce fel de joc poftește Stareța și apoi să spue celorlalți în taină, ca să nu auză norodul numele jocului, până când nu-l va vedea cu ochii, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri și unele așa de potrivite, încât aceia cari joacă se pare că nu se ating de pământ ci se poartă în văzduh și cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu săltări, prin toate târgurile și satele se petrec acele zece zile, ce sunt între praznicul înălțărei, și a coborîrei Sfântului Duh, și într-această vreme nu se culcă ei nicăeri, fără numai sub strașinile bisericilor și zic: că de se vor culca la alt loc, ar fi căzniți de strigoaice și când se întâlnesc pre drum două cete de călușări, bat război una cu alta și ceata cea biruită face loc celeilalte și după ce fac învoiala de pace, apoi ceata cea biruită este supusă celeilalte nouă ani și întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătălie, atuncea nu se încape judecată și nici judecătorul nu întreabă pre cel ce a făcut ucidere și cel ce intră în vreo ceată de acestea, trebue nouă ani în tot anul să se afle adunat dimpreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atuncea zic ceilalți că este căznit de duhuri rele și de strigoaice și prostimea cea eretică crede, cum că ei au putere să gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecare într-acest chip, adecă: aștern la pământ pre acel bolnav și încep a sări și la o notă anume a cântării îl calcă fieștecarele de la cap până la călcâie și mai pre urmă îi zic la urechi niște cuvinte alcătuite de dânșii într-adins și poruncesc beteșugului să se depărteze și după ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduea ei; și așa într-acest chip cu prea puțină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele cari se împotrivesc meșteșugului doftoresc. Asemenea lucrare are nădăjduirea și în farmece.