Abdal

Abdal înseamnă propriu-zis monah care mărturiseşte că nu are nici nevastă, nici copii, nici fraţi, nici părinţi, nici vreo rubedenie, nici apropiat, nici prieten şi că nici nu-şi agoniseşte vreun lucru cuprins sub denumirea de avere sau de proprietate. Abdalii de acest fel sînt de obicei de orice ordin de dervişi, dar mai cu seamă dintre mireni, care-şi pun numai scufia şi haina de derviş şi, luîndu-şi binecuvîntarea de la şeicul lor, petrec într-o peregrinare necontenită pînă la sfîrşitul vieţii.

Cei mai mulţi dintre ei nu au femei şi se cufundă în dragostea platonică, despre care afirmă în chip desfrînat că o fac curat şi pentru Dumnezeu. Fiecare (derviş) ca acesta îşi caută un băiat de doisprezece ani sau mai mare (pe care-l numesc kiocek) şi doarme împreună cu el, umblă împreună, gustă din aceeaşi bucăţică de pîine, îl învaţă pe acela literele, poetica şi alte ştiinţe sau arte pe care le cunoaşte, şi îl iubeşte ca pe un fiu al său (dacă şi altfel, cine ştie ?), îl păzeşte, îl hrăneşte şi-l povăţuieşte. Se străduiesc foarte la compunerea şi interpretarea cîntecelor care descriu faptele bărbaţilor viteji şi a versurilor frumoase. Singurul lucru care se vede că-l fac în afară de rînduiala celorlalţi dervişi, este acela că frecventează foarte mult curţile demnitarilor (lucru interzis pretutindeni altor dervişi). Din regimentele de ieniceri, al căror întemeietor am spus că este Hadji Bektaş, provin mulţi abdali de acest fel, care au obiceiul în campanii să-i adape pe călători şi să aducă apă rece ienicerilor care se ostenesc la săparea şanţurilor şi la făcutul valurilor. Cu un nume mai complet ei se numesc Hadji Bektaş abdali şi Ieniceri abdali (adică monah din ordinul bektaşilor si al ienicerilor).