Kadizadeli

Se spune că întemeietorul acestui eres a fost fiul unui kadî (adică fiul unui popă). Multă vreme acea erezie s-a ascuns îngropată în cenuşa ei, pînă în timpul sultanului Murad al treilea, în zilele căruia a înflorit un oarecare Birghili Mehernmed efendi (dacă-mi amintesc bine), bărbat foarte slăvit între muhammedani in doctrina Curanului şi în alte ştiinţe. Acest Birghili a dat peste un noroc întru totul asemănător cu cel al lui Origen al nostru . El a tîlcuit despre Curanul său nu mai puţin decît Origen despre Sfînta Scriptura ; şi precum aproape toţi sfinţii părinţi, auzind pe Origen, au explicat cu bine înţelesul Sfintei Scripturi, deşi pe dască­lul şi povăţuitorul lor l-au proclamat de comun acord drept eretic, sau alunecat într-o opinie eretică, la fel operele foarte erudite ale acestui păgîn şi hotărîrile lui despre rînduielile şi ceremoniile bisericeşti, dar mai cu seama despre catehismul credinţei lor, atît de tare le urmează şi le respectă, încît nu ezită a-l număra al cincilea după întîii patru tîlcuitori ai Curanuliti. în schimb, de eresul lui se feresc şi se scîrbesc atît de mult, încît şi pînă astăzi îl aşaza pe treapta a doua după atei, idolatri şi Rafazi. Acest eres al Kadizadelelor este, după judecata mea, o sfinţenie imensă, o evlavie frumoasă sau, mai propriu vorbind, însuşi fanatismul legii muhammedane, precum erau în vechime la iudei fariseii. Căci aceştia nu socotesc nici un om, nici un loc, nici un vas, nici un alt oarecare lucru, aşa de curat încît să pară vrednic de întrebuinţarea unui om musulman ; iar despre toţi ceilalţi muhammedani zic că sînt necuraţi şi că rugăciunile lor, posturile şi celelalte condiţii sînt neîngăduite şi lui Dumnezeu neplăcute, întrucît ceea ce mănîncă, beau şi îmbracă ei au trecut toate prin mîinile creştinilor, iudeilor şi ale celorlalţi muhammedani oare le aduc, şi astfel, primind o întinăciune de neşters şi cu neputinţă de curăţit, toate lucrurile sfinte şi sfinţite ale musulmanilor se fac necurate şi zadarnice. De aceea oamenii acestei secte nu primesc niciodată de la alţi muhammedani mîncare, nici nu beau apă din vasul clin care au băut alţii, nici nu se îmbracă în haina cusută de altul, sau care a fost măcar o dată îmbrăcată, căci zic că poate de lucrul acesta s-a atins cîndva un creştin au vin iudeu. Iar de creştini şi de iudei atîta se feresc, încît preferă să moară decît să vorbească cu un creştin, sau să-l vadă şi, ca să poată mai bine scăpa de aceasta, cînd merg pe uliţă nu ridică niciodată ochii, ca nu cumva să se întîmpk; să vadă un om care să nu fie muharnmedan, sau să privească vreun animal necurat. Iar dacă i se va întîmpla aşa ceva cuiva dintre ei, socoate că i s-a întîmplat o mare nenorocire şi afară de faptul că-şi va spăla tot trupul, se va sili să se abţină de la rugăciunile obişnuite şi se va socoti că este pîngărit pe de-a-ntregul prin privirea ochilor, deci nevrednic sa facă rugăciuni înaintea lui Dumnezeu. Prin aceasta superstiţie ei se împotrivesc foarte multCoranului şi învăţăturii lui Muhammed, care porunceşte să mănînce mîncarea oricărui necredincios (dacă nu va avea vreo bănuială) ca şi pe cea musulmană, şi să-l primească pe orice om în casa sa spre a-l ospăta, musulman sau altcineva, ca pe un înger, text pe care noi l-am citat ca exemplu în capitolul Despre iubirea, de străini a lui Avraam .

A fost odată un muftiu, Mehemmed effendi, care printr-o sentinţă a sa i-a declarat pe toţi aceşti superstiţioşi că nu sînt musulmani. Se povesteşte ca acest lucru s-a întîmplat astfel : Cînd amintitul muftiu îşi îndeplinea slujba şi dregătoria bisericească, era în Constantinopol un judecător principal (rang pe care îl numesc Istambol ejfendisi) cu porecla Kadîzade (pentru că avea tată kadî). în serviciul acestui judecător era un oarecare bacal, adică un .birtaş creştin care, cînd mergea dis-de-dimineaţă la curtea stăpînului său, s-a întîlnit cu cineva din secta kadîzadelilor, ce se grăbea spre baie. Bacalul, mergînd dus pe gînduri, nu l-a văzut pe cel ce-ivenea din faţă pe stradă; la feî şi kadîzadeaua, ţinînd după obicei ochii în pămînt, nu l-a văzut pe creştinul ce venea drept spre el. Şi astfel s-au lovit din întîmplare unul de altul cu capetele, ca berbecii, aşa de tare, că la amîndoi li s-au umflat frunţile. Atunci kadîzadeaua, ridicînd de durere ochii, a zis: „O, necredinciosule, de ce m-ai lovit pe mine musulman şi chiar kadîzade, aşa de tare încît nu pot nu numai să merg, dar nici să mai stau pe picioare ?” Creştinul, mai întîi, s-a scuzat cu smerenie, spunînd că nu l-a văzut şi că acest lucru s-a întîmplat pe neaşteptate şi neprevăzut, nu înadins, şi că n-a voit aşa ceva ; de aceea îşi cere iertare şi nădăjduieşte s-o obţină lesne întrucît şi el este kadlzade, sub acest nume înţelegîndu-l creştinul fie pe turcul acela, fie pe sine însuşi, ca aparţinînd judecătorului, stăpînul său. Dar turcul, crezînd că creştinul spre a-şi bate joc de dînsul s-a numit pe sine kadîzade, şi strigînd gardienii, l-a prins pe bietul şi nevinovatul creştin şi l-a dus la muftiu să primească judecata, ame-ninţîndu-l cu moartea dacă nu va face mărturisirea muhammedană. Kadîzadeaua scrise aşa sentinţa (pe care cerea ca muftiul s-o semneze şi s-o întărească) : „Dacă vreunul dintre necredincioşi s-a numit pe sine kadîzade, nu s-a mărturisit a fi musulman ? Iarăşi, dacă cineva s-a mărturisit o dată că este musulman şi apoi s-a lepădat, nu va fi oare vinovat morţii”? Muftiul, cu înţelepciune şi linişte, l-a întrebat mai întîi pe musulman din care sectă face parte (după Catehismul celor drept-slăvitori el trebuia să răspundă că este din secta Iman azem însă întrucît era din secta Kadîzade a răspuns ca este kadîzade). După aceea l-a întrebat pe creştin al cui este (căci îl ştia de mai înainte pe creştinul acela că este birtaşul lui Kadîzade, judecătorul Constantinopolu-lui). Creştinul a răspuns că este kadîzade, adică al lui Kadîzade. Atunci muftiul a semnat sentinţa cu un sens dubios şi cu o prea plăcută perfidie : Kadîzadeli ghiaur musliman olmaz, adică „Necredinciosul lui Kadîzade nu va fi musulman”, al cărei sens cei iscusiţi în judecăţi l-au interpretat astfel : Cînd creştinul acela a spus că aparţine lui Kadîzade, nu urmează de aici că a mărturisit muhammedanismul, ds aceea nu se cuvine să fie învinuit. Iarăşi, cînd musulmanul acela s-a lepădat de secta Iman azemişi a mărturisit secta Kadîzade, odată cu aceasta s-a lepădat de muhammedanism, de unde urmează că el nu este musulman. Şi astfel, de atunci ereticii sectei aceleia sînt în mare dispreţ şi nu pot s-o mărturisească descoperit fără de pedeapsă, deşi adepţi ai superstiţiei acesteia se află foarte mulţi şi acum la Constantinopol.