Întemeierea lor

Începutul spun că a fost astfel : în zilele sultanului Murad, primul împărat otoman cu acest nume , în jurul anului 763 al Hegirei, pustiind oastea turcească Tracia, Macedonia şi aproape toată Grecia, a adus din Europa în Asia o mulţime nenumărata de prizonieri creştini. Ajungînd la Kaliupol, sultanul a poruncit ca unul din cinci prizonieri, care va fi mai tînăr şi mai frumos la chip, să se ia ispendj, adică cincime sau a cincea parte, pentru nevoile sultanului. Cînd s-a făcut aceasta, de partea sultanului au căzut mai mult de 20.000. Sultanul, vrînd să răspîndească superstiţia mu-hammedană şi să înmulţească oştirea, i-a înscris pe tinerii cei mai vrednici în numărul oştenilor, iar din ceilalţi pe unii i-a trimis pentru grădinărit şi agricultură în Asia (încă nu-şi consolidase tronul în Europa), iar altora le-a poruncit să se apuce de meşteşuguri (arte) şi de ştiinţă. Pe vremea aceea era acest şeic Hadji Bekta judecător de oaste şi predicator public, foarte slăvit pentru sfinţenia şi viaţa lui cinstită, precum am spus mai sus, şi respectat. Trimiţînd la el sultanul pe acei tineri înscrişi în tagma oştenilor, l-a rugat să se roage pentru ei lui Dumnezeu şi să le pună un nume nou. Bektaş, după dorinţa sultanului, facînd rugăciune, şi-a tăiat o mînecă de la haină şi punînd-o pe capul unuia dintre acei tineri a zis : „Aceştia să se numească enghiceri”, adică „oştirea cea nouă”, sau „oştenii cei noi” . De aceea, primii dervişi ai acestei tagme sînt socotiţi chiar ienicerii. Pe urmă însă, adăugind oarecare ceremonii şi rînduieli, a introdus o sectă deosebită de celelalte mai vechi.