Kadri

Aceştia au numele şi rînduielile de la Abdul Kadri, după poreclă Ghilani, care era de origine din Ghilan, cetate persană ce se află lîngă Marea Caspică. Mormîntul lui se află în Hama (cetate a Siriei, în apropiere de Alep), slăvit cu multe minuni, după cum băsmuiesc, şi care a fost în mare cinste la muhammedani. în ce vreme a trăit el, nu pot spune ; se ştie că succesorii lui în linie genealogică, petrecînld pînă acum în cetatea zisă mai înainte, deţin din vechime rangul de şeici al acelui Abdul Kadri. Dervişii sectei acesteia din întreaga regiune muharnmedană şi şeicii altor mănăstiri din îndepărtata Indie şi Etiopie vin să viziteze pe şeicul de Hama şi mormîntul întemeietorului lor, şi să primească totodată de la acel şeic binecuvântarea şi confirmarea rangului lor. Afară de sfinţenie şi vieţuire bună cu care socoteşte această familie că este împodobită, ea este şi foarte bogată şi are venituri foarte mari. Căci spun că în fiecare zi adună din agonisirile mănăstirii lor mai mult de 400 de taleri. Am citit un scriitor creştin care socotea că monmîntul acestui Kadri este în Babilon , însă a greşit, pentru că mormîntul luiAbdul Kadri din Ghilan se află neîndoielnic slăvit în Hama, cetatea Siriei, precum am zis mai sus.

Canoanele sectei acesteia sînt cu adevărat minunate şi foarte grele de împlinit şi par omului cu neputinţă de urmat. Cînd cineva intră în această tagmă, şeicul obişnuieşte să-i dea în mani un pom verde şi să-i zică : „De nu se va usca trupul tău precum se usucă acest pom verde, vei avea sufletul uscat şi fără de rod”. De aceea, afară de canoanele comune cu ale altor dervişi, petrec într-un post necontenit şi în rugăciuni, ca să-şi subţie mai mult trupul şi să zdrobească pe de-a-ntregul spinii poftei.

Ei au un joc asemănător dansului, pe care îl fac astfel : vineri, la rugăciunile de la amiază, se adună după obicei în templul lor tekke unde, după ce săvîrşesc rugăciunile obişnuite şi învăţătura, se dezbracă toţi de haine acoperindu-şi numai părţile ruşinoase cu piei de oaie, îşi dezgolesc tot trupul şi, stînd în jur (numai şeicul stă pe locul său), fiecare îşi pune mîinile pe umerii celuilalt şi încep, la început fără grabă, să se mişte în cerc spunînd cu glas lin : Hu, Hu, Hu (unul din numele lui Dumnezeu), în mănăstirile cele mai bogate folosesc şi muzica, cîntînd din instrumentul zis nei. Şi astfel, cu cît mai mult umblă împrejur, cu atît mai repede se învîrtesc şi urlă înspăimîntător acel Hu, de parcă ar mugi un leu sau un bou sălbatic. Şi nu încetează jocul acela pînă cînd, slăbindu-le puterile, scoţînd spume ca îndrăciţii, cuprinşi parcă de un duh necurat, se prăbuşesc la pămînt aproape morţi. Adeseori, de mare osteneală, deschizîndu-se artera nărilor, le curge mult sînge şi unii, fiind mai slabi la piept, odată cu strigătul Hu aruncă din plămîni sînge, scuipîndu-l ;pe zidul Tekke. în acest caz cei ce aruncă un astfel de sînge din plămîni, se înscriu printre cei ce şi-au îndeplinit perfect şi drept slujba şi rînduiala lor. De aceea, luînd sînge cu degetul, şeicul scrie numele dervişului de la care a curs, spre pomenirea lui şi spre pilda altora. Şi astfel, căzînd la pămînt unul după altul, trebuie să joace, să scoată spume şi să verse sudori pînă cînd şi cel din urmă va cădea ca şi ceilalţi. Am privit foarte des exerciţiul acestor dervişi cînd eram la Constantinopol, şi deşi n-am observat să se fi învîrtit mai mult de şase ceasuri, sînt informat cu tot dinadinsul că foarte mulţi dintreei continuă acest joc atît de obositor şi greu 24 de ore neîntrerupt, fără a se odihni cît de puţin. De aceea, dervişii sectei acesteia sînt şi foarte puţini la număr : în Constantinopol au o singură tekke, aproape de porţile zise Băiat, în care tekke n-am auzit niciodată să fie mai mult de 15 sau 20 de dervişi, nici să fi fost cîndva.

Acel Abdul Kadri din Ghilan s-a născut în anul Hegirei 561 şi a murit în anul 651. în filosofic şi în celelalte îndrumări l-a avut ca dascăl pe Abdul Muumin din Gaza, foarte vestit în ştiinţe, între operele lui se află compuneri arabe şi o rugăciune secretă pe care nimeni dintre oameni n-o cunoaşte, afară de dervişii acestei secte, căci ei învăţînd-o de la căpetenia lor, toată viaţa (afară de timpul cînd joacă sau sînt cuprinşi de o necesitate trupească) au obiceiul s-o şoptească cu buzele în aşa fel, încît glasul şi cuvîntul să nu poată fi niciodată auzite de alţii. Ei spun că efectul acelei rugăciuni este că prin mijlocirea ei pot pătrunde multe şi felurite vedenii cereşti, iar cu mintea şi cu gîndul tainele cele dumnezeieşti.

Pe lîngă acestea, fiecare dintre ei se obligă o dată pe an să se închidă într-o cocioabă, separată de celelalte mănăstireşti, timp de 40 de zile, şi tot timpul acela să petreacă zi şi noapte în rugăciuni şi în cel mai aspru post. Aflîndu-se în această pocăinţă, cînd adorm pentru a se odihni şi vor vedea în acel timp vreun vis oarecare, după ce ies din acea închisoare îl descoperă şeicului. Acela, tîlcuind visul, îl declară pe cel ce l-a visat fie desăvîrşit în slujba sa, fie încă nedesăvîrşit. Dacă va fi declarat desăvîrşit, el se leapădă de tovărăşia tuturor şi de dervişii săi şi îşi petrece viaţa pînă la moarte în chilia sa, acoperindu-şi capul cu murakabe (astfel numesc poala hainei de derviş) şi plecînd fruntea spre pămînt, într-o necontenită cugetare şi contemplare a lucrurilor dumnezeieşti.