Daavai şeiatîn

Unii dintre muhammedani au şi practică o ultimă şiretenie, cea mai de seamă şi după însuşi numele ei cea mai nelegiuită, pe care o numesc adecvai şeiatîn , adică invocarea diavolului. Indienii şi arabii s-au abătut întru această nebunie mai mult decît turcii şi persanii. Martor pentru acest lucru îmi este un domn oarecare, de neam iliric, adică slav, care cîndva a povestit înaintea însăşi măriei-sale imperiale ceva aşa de uimitor : Cînd era el în Pera Constantinopolului, unde au obiceiul să locuiască foarte mulţi negustori străini, a iubit o femeie frumoasă ce locuia în vecinătate ; darcum nu putea spori deloc nici prin promisiuni, nici prin daruri (căci femeia aceea îşi păzea cu grijă neprihăni-rea sa şi patul legitim), îndemnat de pofta lui nesăbuită, a aflat un arab care se lăuda că prin invocarea diavolului poate face orice va pofti cineva. Deci domnul acela l-a rugat stăruitor pe arab (cum spunea el sin­gur), ca prin mijlocirea sa către diavol să facă aşa în-cît să poată îndupleca igîndul femeii spre voia şi pofta sa. Iar arabul i-a zis : „Voi face cu plăcere şi foarte eficace, dacă şi tu mi te vei supune în toate cîte-ţi voi porunci”. Şi cînd a promis acel domn aceasta, arabul a început să-l înveţe să scrie cu mîna lui un zapis şi, iscălindu-şi numele, să confirme că de atunci înainte va sluji veşnic diavolului şi-l va recunoaşte drept stapînul şi protectorul său, iar acel zapis să-l arunce într-o fîntînă fără apă şi uscată. La aceasta domnul a răspuns mai întîi arabului că nu se cuvine să facă aşa ceva, fiind creştin, dar şi arabul i-a răspuns că nu va putea obţine cele dorite dacă nu va face ceea ce i-a poruncit lui. Şi astfel, domnul, nemaisuportînd săgeţile copilăreşti (ale lui Cupidon), sau (ceea ce este mai degrabă de crezut) din curiozitate, după povaţa arabului a scris zapisul către diavol în felul zis mai sus şi, iscă-lindu-l cu propria-i raînă, l-a aruncat în fîntînă pe care i-a arătat-o arabul. Iar cînd s-a făcut aceasta, deşi arabul a şoptit necontenit cîteva zile şi a aruncat în zadar icoanele din casa în care dormea (domnul acela), n-a aflat nici o împlinire şi nici o putere a diavolului asupra inimii curate şi nepîngărite a femeii evlavioase, după cum a spus el însuşi şi mă conving să-l cred. Pentru că un asemenea bărbat, grijuliu pentru cinstea lui, nu spunea că a săvîrşit aceasta dacă n-ar fi comis realmente ceva, şi mai cu seamă n-ar fi putut în nici un caz să spună ceea ce n-a fost în realitate înaintea însăşi măriei-sale imperiale. De unde trag concluzia că denumirea acestei şiretenii este deşartă, întrucît voinţa sufletului poate şi lui Dumnezeu însuşi să i se împotrivească şi poate face împotriva lui, deşi numai din îngăduinţă. Dar despre acestea ajungă cele spuse pînă aici.