Mumsoiunduren

Mumsoimnduren înseamnă „cel ce stinge făclia” Aceştia păzesc toate poruncile Curanului cu foarte mare grijă şi asprime, afară de căsătoria legitimă sau, după cum obişnuiesc a zice, pe aceea despre care legea muhammedană porunceşte să fie şi să se facă nikkeah, adică în faţa imamului şi a martorilor. Iar pentru naşterea de prunci se spune (pentru că eu însumi n-am putut niciodată vedea asemenea oameni şi adunările lor, deşi am căutat foarte curios şi mult timp acest lucru), că se adună î-n munţii Feniciei (unde se povesteşte că sînt foarte mulţi din această sectă) în ziua cea dintîi a lunii martie, din toate satele şi oraşele din jur, toţi cei în vîrstă de ambele sexe – fete, femei, tineri şi bărbaţi şi acolo, în cea mai întunecată pădure, fac din crengi şi nuiele o casă foarte largă în care să încapă toţi cei adunaţi. Şi după ce este gata intră toţi în acea casă, de parte bărbătească şi femeiască, în acea zi dintîi a lui martie, precum am zis, aproape de apusul soarelui, şi femeile se aşează într-o parte a casei iar bărbaţii de cealaltă, aşteptînd pînă apune soarele. După apusul soarelui, mai marii lor (care sînt în loc de imami) aduc cîteva făclii sau candele aprinse pe care, aşezmdu-le în mijlocul încăperii, fac mai întîi rugăciunea obişnuită şi unele rugăciuni întocmite pentru aceasta, şi cîntă pînă la al treilea ceas de noapte cîntări rimate, plăcute, spre lauda lui Dumnezeu şi a prorocului. Iar după ce le-au terminat, mai marii lor sting dintr-o dată toate făcliile acelea şi atunci se aruncă bărbaţii la femei şi femeile Ia bărbaţi, cu mare repezeală, pentru a-şi face unul altuia plăcerea trupului, unde îi vor îndrepta promisiunile sau dorinţele norocului. Şi pe care se va întîmpla s-o apuce, continuîndu-şi cu ea împreunarea trupească pînă în zori, se desfătează în acel loc, culcîndu-se pe pămînt.Cu un ceas înainte de a se lumina, imamii, aprinzînd iarăşi făcliile, încep sa recite pe de rost cîntecele de dimineaţa, iar ceilalţi, auzindu-le, oprindu-se toţi din acea luptă senzuală, trec la locul lor. Cînd imamii intră în casă cu făcliile, sculîndu-se toţi în picioare rămîn nemişcaţi pe locul ocupat după săvîrşirea acelei trebi, iar imamii înseamnă locurile şi scaunele unde-l află pe fiecare, pentru ca şi noaptea viitoare, fiecare să se afle în acelaşi loc. Iar acest lucru au obiceiul să-l facă pentru ca nu cumva, sfătuindu-se, sau din dragostea ce o aveau de mai înainte vreunul din bărbaţi să poate avea amestecarea cu aceeaşi femeie sau fată mai multe zile sau de mai multe ori.

Cînd se luminează de ziuă merg cu toţii la izvor, dar femeile se duc ceva mai departe, ca să nu fie văzute de bărbaţi. Şi făcînd guşi, adică spălarea trupului, petrec toată ziua în cîntări dumnezeieşti şi bisericeşti, în cîntec şi rugăciuni. Iar cînd soarele se coboară spre apus, se adună iarăşi în chipul arătat mai înainte, în aceeaşi casă şi aşa, într-o asemenea promiscuitate dobitocească, serbează timp de patruzeci de zile aceste însoţiri de-a valma. Şi cînd se termină cele patruzeci de zile, pleacă fiecare la ale sale, şi tot timpul rămas din an bărbatul nu poate nici să vadă femeie, nici să se atingă de ea, nici sa-i vorbească, decît în faţa poporului şi în caz de foarte mare nevoie. Dacă cineva va fi prins şi dovedit de o dragoste ruşinoasă interzisă (chiar dacă nu va face păcatul cu fapta), sînt arşi amîndoi într-o casă de lemn aprinsă. Căci ei cred că pentru aceştia nu poate fi nici o scuză, nici un fel de îngăduinţă sau îndurare, nici din partea lui Dumnezeu, nici din a oamenilor. Pe lîngă aceasta judecă şi hotărăsc în chip foarte ingenios că păcatul făptuit nu este mai mare decît cel voit.

După acea adunare generală, femeile sau fetele care •se vor afla gravide sînt hrănite din veniturile comune ale sinagogii ; la fel şi capiii născuţi de ele sînt hră­niţi de obşte pînă la al patrulea an, împreună cu mamele lor, ca şî cum n-ar fi copiii unuia singur, ci ai tuturor. Iar în amal al patrulea se adună toţi cei în vîrstă şi, numărînd cîţî copii sînt cu totul, îi împart prin familii, pentru a fi hrăniţi, educaţi şi învăţaţi meşteşuguri şi în ştiinţele cugetării lor şi astfel alcătuiesc şi fac o rîn-duială minunată de vieţuire bisericească şi lumească. Am auzit pe cei ce povestesc despre aceşti oameni ca sînt mai viteji decît toţi şi cei mai de neînvins în războaie. Şi nu este minciună, căci trăind chiar în mijlocul Imperiului otoman pe munţii aceia (pe care turcii îi numesc Kazdagî, adică „Munţii gîştelor”) n-au ajuns niciodată sub jugul turcesc, ci încheind tratate cu paşii care guvernează provinciile pot să petreacă fără grijă, fie pe locurile lor, fie în oraşe şi sate, şi să negustorească. Uneori însă, cînd este nevoie de ei, neajungînd oastea asiatică împotriva tribuluiduruzilor (stăpînii Muntelui Liban) care devastează de multe ori ţinuturile otomane cu invaziile lor, sînt angajaţi de paşii acelor ţinuturi cu mare leafă şi totdeauna se întorc la ale lor, sau învingători, sau neînvinşi de inamic, înşişi turcii preaînalţă cu mari laude dreptatea, omenia şi aproape toate virtuţile morale din aceşti oameni, iar curăţia loro propovăduiesc ca fiind nu omenească, ci aproape asemănătoare celei a îngerilor.