Denumirile „Curanului”

Curan (sau cu adăugirea articolului Elcuran), care este cartea sectei sau rătăcirii musulmane, are trei denumiri proprii : Curan, Furcan şi Kelamullah. Elcuran (pe care eronat îl scriu Alcoran) înseamnă propriu-zis „Citire” şi vine de la faptul că numai şi numai această carte li se cade musulmanilor (adică muham-medanilor drept-credincioşi) s-o citească şi s-o creadă, pentru că s-a alcătuit şi s-a scris de Dumnezeu şi de Duhul lui. Temeiul acestei denumiri se bizuie pe cuvintele aceluiaşi Curan, care se citesc în capitolul XXV : „Zic necredincioşii: „Cu adevărat eşti mincinos pentru că aşezi aşa de diferit cuvintele tale”, dar tu răspunde-le : „Cele mai multe ale acestui lucru sînt de necunoscut, căci însuşi Dumnezeu şi Duhul lui cel binecuvîntat au alcătuit această carte”

Elfurcan, sau fără articol Furcan, în sens propriu înseamnă: „a face deosebire”, „a împărţi”, „a separa, căci cei ce cred m aceasta carte şi se supun poruncilor aceluia se deosebesc şi se despart foarte mult de celelalte legi şi secte. Confirmarea acestei denumiri se găseşte în aceleaşi cuvinte ale Curanului în capitolul arătat mai înainte , unde se grăieşte ca din partea lui Dumnezeu : „Această carte nu ţi-am înmînat-o pentru altceva, decît ca să arăţi oamenilor contrazicerile ei”. Şi în acelaşi capitol, deşi se vede că spune lucruri potrivnice, sînt cuprinse contrazicerile altora : „Pe tine, zice, te-am trimis să urmezi legii lui Avraam nicidecum abătîndu-te, deci nu fi necredincios ; dar nu am rînduit a se păzi sîmbăta pentru că, pa-trunzînd aici contradicţia şi divergenţa, Dumnezeu, care va fi judecător, le va rezolva”.

Kelamullab este compus din kelam (cuvînt) şi ullab (al lui Dumnezeu sau dumnezeiesc), adică „Cuvîntul lui Dumnezeu”, expresie ce se vede că e furată de la numele sfînt al Scripturii vechi şi noi, care pentru adevărul ei este numită de teologi „Cuvîntul lui Dumnezeu” . Acelaşi lucru se confirmă şi din capitolul al XlX-lea al Curanului, unde se arată că învăţătura acestuia urmează prorocilor ce au venit mai înainte. „Dacă – zice – te vei îndoi de poruncile date 'ţie, vei cunoaşte adevărul ce ţi-a fost trimis citind cărţile prorocilor care au venit mai înainte ; deci nu te îndoi – aci primind şi aci respingînd”. Iar în capitolul al V-lea zice : „Dumnezeu cel bun şi milostiv, viu şi preaînalt, afară de care nu este altul, mai întîi a dat oamenilor Tevrat (adică Vechiul Testament), apoi Indjil (adică Evanghelia), căile cele drepte, iar la urmă v-a dăruit de sus cartea cea adevărată, Elfurcan, care confirmă legea voastră, şi cuprinde spuse foarte tari şi de nesfărîmat”.

I se mai spune şi Cartea comunităţii, nume pe care tîlcuitorii îl iau din capitolul Maide (care se tîlcuieşte „Masă”), unde se spune că această carte a comunităţii nu este altceva decît o completare a Evangheliei şi a Pentateucului (Cele cinci cărţi ale lui Moise) , unde se vede asemănarea cu numele Evangheliei, în care se citeşte că „n-a venit să strice legea, ci s-o împlinească”.