Altă istorie despre stilul „Curanului”

Era în zilele lui Muhammed un oarecare Ebubekir, bărbat preaînţelept între arabi şi iscusit în limbile arabă şi persană şi pe lîngă acestea socotit în tot poporul arab drept omul cel mai înţelept şi mai bogat. Dorind el să domnească în Damasc peste toţi arabii şi punîndu-şi în gînd să obţină noua stăpînire de la rubedeniile sale, a socotit că nu poate altminteri face aceasta decît printr-o superstiţie nouă, căci fiind poporul mai înclinat spre acest lucru şi preocupat fiind de o noutate, va putea fi atras la opinia sa. Şi aşa, dîndu-i lui Muhammed de soţie pe sora (alţii zic pe fiica) sa, fiind acesta şi cu duhul sprinten şi cu ţinere de minte, deşi nu ştia carte, l-a învăţat pe de rost nişte versete alcătuite de el, care sînt în Curan, şi i-a poruncit să le spună înaintea oamenilor, ca şi cum ar fi fost învăţat de Dumnezeu. Acesta, ascultînd pe socrul său, a vorbit ziua în chip hulitor amestecat şi dezordonat, ceea ce îl învăţase acela toată noaptea pe de rost, ca şi cum ar fi venit asupra lui entuziasmul sau un duh al lui Dumnezeu. De aceea, cei necredincioşi, sau cei ce aveau mai multă minte, îl batjocoreau (precum am zis mai sus) că visează, că huleşte pe Dumnezeu şi că poetizează, însă erau şi unii care, cunoscînd ignoranţa lui, se mirau, uimiţi de învăţătura nemaiauzită sau tainică a aceluia, ascunsă sub un stil frumos al limbii arabe ; iar unii dintre ei socotind că face şi învaţă mai presus de mintea şi înţelegerea omenească, îl credeau cu adevărat că este proroc al lui Dumnezeu (după cum el însuşi propovăduia despre sine) şi socotind vorbele lui nu omeneştici cu totul dumnezeieşti, e de crezut că s-au apropiat de superstiţia lui. Aşadar, cînd poporul dorea să cunoască de la el ceva nou, e de înţeles de ce el comunica acea îndoială a poporului lui Ebubekir şi apoi, învăţat ca de obicei în taină de el, a doua zi sau a treia zi rezolva îndoiala oamenilor de parcă ar fi primit prin arhanghelul Gabriel înştiinţare de la Dumnezeu şi ar fi fost învăţat de descoperirea lui Dumnezeu şi de ştiinţa ce i s-a revărsat. Ceea ce spunem noi aici deducînd din aceeaşi carte zisă Muhammedie se poate foarte lesne dovedi, pentru că se povesteşte acolo că atunci cînd Muhammed primea de la Dumnezeu prin Gabriel o veste nouă (care în Curan se numeşte hadisi şerif) , sensul (sau înţelesul lucrului pe care-l cuprinde) şi stihul acelei porunci se transcriau pe curat de cei mai învăţaţi ai poporului. Dar cum datorită adîncimii stilului arab şi sensului ascuns al învaţăturii nemaiauzite pînă atunci nu puteau nicicum înţelege textul auzit de la Muhammed, îl înaintau lui Ebubekir ca unui bărbat preaînţelept şi cel mai iscusit în limbile arabe (căci multe şi diferite sînt dialectele arabe, de unde şi provine atîta greutate, ba chiar şi imposibilitatea de a înţelege acea limbă), care le expunea sensul cuvintelor şi al sentinţelor, ca şi cum ele ar fi arătat voia dumnezeiască descoperită în Curan. Prin acest mijloc el a cîştigat un asemenea har printre oameni, încît însuşi Muhammed (deşi Ali era căpetenia oştirii lui, şi cu neamul mai renumit, şi cu sabia mai slăvit) n-a ezitat să-l declare îndată succesor al autorităţii proroceşti.

Pe lîngă aceasta, o altă dovadă, nu cea mai slabă, despre stilul Curanului şi autorul lui, se ia din istoria populară a lucrurilor arabe, care povesteşte că după moartea lui Muhammed, în al treilea an al domniei lui Ebubekir, capitolele întregului Curan şi sentinţele (care mai înainte erau împrăştiate pe la mulţi, circulau imperfecte şi fără nici o ordine şi titlu) au fost adunate şi rînduite într-o singură carte, de pe care acelaşi Ebubekir a scris patru exemplare la fel, şi a trimis una la Mecca, alta în Siria, a treia la Cairo, iar pe cea de a patra a lăsat-o la sine în Medina. Rezultă de aici nu fără greutate că Ebubekir la cele ce le născocise el însuşi mai înainte şi la cele ce fuseseră publicate de învăţătorii lui Muhammed mai sus menţionaţi a adaus foarte multe altele şi că furînd dinScripturile noastre sfinte unele sentinţe şi graiuri dumnezeieşti îndemna apoi cu puterea cuvîntului sau a săbiei poporul simplu [să creadă] că unele sînt cuvintele lui Dumnezeu, iar altele poruncile prorocului mincinos Muhammed.

Acestei istorii îi vine în ajutor şi alta, tot de acolo, care spune că atunci cînd Ebubekir a fost proclamat de popor domn şi succesor al lui Muhammed, Ali nu s-a arătat mult timp înaintea lui. Pe urmă a venit şi el, iar Ebubekir l-a întrebat unde a zăbovit atîta vreme şi de ce nu s-a arătat îndată, împreună cu ceilalţi oameni de seamă arabi, la proclamarea lui, cu atît mai mult cu cît el este cel mai mare printre bărbaţii poporului său şi căpetenia întregii oştiri. Ali a răspuns că se ocupase cu adunarea scrierilor lui Muhammed, lucru ce-i fusese poruncit de Muhammed pe patul morţii. Iar cînd Ebubekir a răspuns că toate scrierile şi poruncile Curanului le-a adunat el însuşi şi le-a rînduit demult într-o singură carte, Ali a dispreţuit exemplarele acelea ale lui şi a reţinut culegerile sale şi numai pe acelea le-a arătat poporului persan că sînt adevăratele şi neprihănitele porunci ale lui Muhammed. De aci s-a iscat prima schismă dintre arabi şi persani, despre care lucru vezi mai multe în capitolul Despre schismaticii muhammedani.