Argumentele creştine sînt respinse

Întrucît sfînta Evanghelie a lui Hristos Domnul este mai adevărată decît orice adevăr şi cunoştinţă omenească, Curanul este neîndoielnic mincinos, iar autorul lui va fi considerat mincinos pentru că orice învăţătură potrivnică învăţăturii Evangheliei sau care nu e de acord cu adevărul acesteia, cum este învăţătura Curanului, este mincinoasă. Căci se spune că este o carte în care se arată împotrivirea oamenilor, adică a celor credincioşi, faţa de poruncile Vechiului şi Noului Testament, aşadar Curanul va fi mincinos.

Dar acest argument al nostru e puternic şi indiscutabil pentru un creştin, deci pentru unul care nu se îndoieşte de adevărul Evangheliei, în timp ce pentru un musulman (care spune că Evanghelia e stricată şi nu e aceea întru care l-a învăţat Dumnezeu pe Iisus Hristos în pîntecele mamei sale şi i-a trimis-o pe urmă scrisă din cer) e socotit de nimic. Pentru că ceea ce noi creştinii recunoaştem despre adevărulEvangheliei, recunosc musulmanii despre adevărul Curanului şi astfel argumentele sînt echivalente, ceea ce, după regulile logice, se ştie că nu duce la nimic. La fel, istoricii creştini, sau din vechime sau mai noi, care au scris despre naşterea şi hrănirea, creşterea şi sărăcia, despre starea vieţii lui Muhammed, cauza şi falsitatea învăţăturii lui, deşi povestesc multe împotriva lui şi arată cu argumente puternice că este proroc mincinos şi că învăţătura lui e diavolească, însă judecind mai atent lucrul şi ţinînd seama numai de credinţa istorică şi omenească (pentru că după credinţa cea dumnezeiască nici un credincios nu se va îndoi că Muhammed e proroc mincinos şi că învăţătura lui e mincinoasă), mărturiile istoricilor creştini se vor socoti de nimic în faţa celor muhammedani, şi mai ales în faţa tuturor celor ce nu primesc nici religia noastră, nici pe a lor ; căci mărturiile protivnicilor şi a inamicilor le resping toţi juriştii şi adevărul acelora se ia drept minciună. Iarăşi, nu socotesc puternic argumentul celor ce spun că de aceea nu este Curanul cuvîntul lui Dumnezeu pentru că niciodată Dumnezeu n-a grăit rimat, ci simplu, deoarece şi Moise vorbea în ritmuri (stihuri sau versuri) şi Platon, citindu-l, se pare ca ar fi zis : „Multe spune iudeul, dar cu dovezi nimic nu adevereşte”. Şi David cîntaPsaltirea în versuri etc.

Nici argumentul acelora care declară Curanul mincinos pentru că e compus într-un stil şi o limbă arabă adîncă, în timp ce cuvîntul lui Dumnezeu este pretutindeni simplu, nu mi se pare întemeiat. Ce vom spune atunci noi despre pildele lui Hristos Domnul şi de teologia sfîntului Ioan Evanghelistul, pe care citindu-l Porfirie, filosoful elin, a zis : „Sublim grăieşte barbarul”; dar mai cu seamă despre Epistolele sfîntului Pavel, în care ne minunăm nu numai de adîncimea sentinţelor, ci şi de isteţimea logicii şi a retoricii şi de frumuseţea limbii eline etc. Acelaşi lucru spun şi despre cei care arată că este mincinos Curanul pentru că Muhammed în loc de minuni a scos sabia şi a legiuit răpirea, jefuirea şi uciderea celor ce nu vor să creadă, de care lucruri Dumnezeu se scîrbeşte. Dar lucruri asemănătoare se vor găsi şi la Moise, care a poruncit să ucidă pînă la unul tot poporul şi dobitoacele şi turmele celor ce trăiau în Pămîntul făgăduit. Şi cum israeliţii n-au făcut după porunca lui, Dumnezeu s-a mîniat pe ei şi pînă la urmă i-a dat vrăjmaşilor în ascuţişul armei şi altele. Tot aşa nu pot avea nici un efect cele ce se povestesc de ai noştri despre Serghie, monahul nestorian în faţa muhammedanului, pentru că nu sînt adeverite de nici o mărturie anume etc.

Cercetînd, deci, acestea fără nici o părtinire, dacă vom vrea să arătăm că nu este cartea Curanului decît o tradiţie omenească, iar nu cuvîntul lui Dumnezeu, va trebui să arătăm Curanul drept fals şi pe Muhammed mincinos nu cu argumente creştine, nici cu mărturii luate din istorii şi tradiţii protivnice Curanului, ci chiar cu scrieri ale muhammedanilor, sau asemănătoare lor. Toată tăria argumentului pe baza căruia socotesc muhammedanii Curanul adevărat şi cuvînt al lui Dumnezeu constă mai ales în aceea că Muhammed fiind om simplu, neînvăţat, necunoscător al literelor, n-ar fi putut alcătui acestea altfel decît prin puterea lui Dumnezeu, de aceea ei deduc din acelaşi Curan că o asemenea scriere n-a putut să fie nici de la oameni, nici de la înger, nici de la diavol ci, conchid ei, numai prin puterea dumneze­iască. După înţelegerea lor, deşi argumentul este sofistic şi numai în aparenţă veridic, dacă vom accepta cele spuse mai înainte va trebui să admitem că ei conchid drept şi cu tărie. Dar pentru ca să nu se smintească cei ce vor citi acest nod pe care Curanţii l îl consideră drept cel mai tare şi nedeslegat, să ne apucăm cu ajutorul lui Dumnezeu să-l tăiem cu sabia noastră.