Minunea cu dintele

Iarăşi, într-o altă bătălie, un necredincios l-a lovit aşa de tare pe Muhammed în fălci cu buzduganul, încît i-a smuls unul dintre dinţii din faţă. Dumnezeu, văzînd că dintele lui Muhammed are să cadă pe pămînt, i-a poruncit cu asprime lui Gabriel (care atunci se afla poate tocmai în cerul al şaptelea), să se grăbească şi, mai înainte ca dintele să cadă pe pămînt, să-l ia cu cinste şi să i-l pună lui Muhammed în mînă. Gabriel s-a coborît din cerul cel mai de sus atît de repede pentru îndeplinirea acestei porunci, încît din cauza zborului şi mişcării lui toate cerurile şi pămîntul au fost cît pe ce să se sfarîme. Şi poate că întregul edificiu al lumii s-ar fi prăbuşit, dacă nu l-ar fi sprijinit atotputernicia mîinii lui Dumnezeu. Dîndu-i deci (lui Muhammed) dintele, îngerul a spus desluşit în faţa întregii oştiri : „O, credincioşilor fraţi şi rubedenii, de cînd m-a zidit Dumnezeu n-am suferit niciodată o asemenea năpastă pentru viaţa şi cinstea mea. Dacă ar fi căzut pe pămînt dintele celui iubit şi prorocul lui Dumnezeu, însuşi capul meu ar fi fost în joc” ! Şi scoţînd sabia, într-o clipită de ochi i-a ucis pe toţi protivnicii pînă la unul şi le-a aruncat sufletele în iad.