Împreunările femeieşti

În capitolul Despre poruncile care ţin numai de „sunnet”, am spus că muhammedanilor le este îngăduit să aibă mai multe femei; aici însă, după amîndouă poruncile, adică atît după arz cît şi după sunnet, li se porunceşte să facă un război al lui Marte în cinstea lui Muhammed, stăruitor, des şi, dacă ar fi cu putinţă, fără de răgaz, cu femeile şi cu ţiitoarele lor, adică chiar pîna la eliminare de sînge (fie-mi iertate cele zise), cînd va lipsi sămînţa care dă naştere. Căci cu cît mai mult se va osteni întru această nevoinţă şi cu cît mai multe sudori va vărsa în acele eforturi de parcă s-ar apropia de ultima răsuflare şi se va istovi pînă la slăbirea trupului, cu atît mai meritoriu este acest lucru şi mai plăcut lui Dumnezeu (bunule Dumnezeu, iartă-mi că fără ruşine arăt în legătură cu cei perverşi cele perverse şi ţie scîrboase, dar aceasta o fac ca să vadă cei credincioşi şi să înţeleagă cît de departe de adevărul tău e minciuna acelui pseudoproroc Muhammed).

Această poruncă este foarte grea şi cumplită pentru bieţii bătrîni, sau pentru cei lipsiţi din vreo altă întîm-plare de puterile fireşti care, deşi cu sufletul şi cu senzualitatea trupului ar dori cu toată inima să fie credincioşi şi următori prorocului lor dar, pentru că natura le-a luat vigoarea, nu mai pot face nimic. Şi astfel, disperînd pentru răsplătirea aşteptată, chinuiţi de o frămîntare negrăită şi apăsaţi de suferinţe lăuntrice, nu mai văd bieţii de ei unde să se întoarcă. Porunca prorocului îi sileşte, iar organele virile, fiind veştejite, nu lucrează deloc. Prorocul strigă poruncind să dea lupta închinată lui cu inimă de bărbat, iar vinele şi puterile acestora sînt slabe, toate dorm, toate-s în nemişcare, zac fleşcăite de parc-ar fi moarte pe jumătate. Colo reproşuri, aici bocete ; colo ameninţări, aici tînguiri ; colo ocări, aici clevetiri, blesteme şi toate urmările rele se aduc, se fac şi se aruncă în ochi de către femeile lor. Ce va face, deci, nenorocitul, batjocura fericirii însăşi, muhammedanul foarte bătrîn aflat în această stare ticăloasă şi nenorocită ? Şi culmea răului este că după frămîntările acestea de zi şi de noapte, sculîndu-se dimineaţa vede ochii ca de fiară şi scăpărînd scîntei de furie ai femeilor sale, feţe întunecate, nasuri ascuţite, aude sfezi, certuri, hule, spargerea vaselor, zarvă şi tot felul de blesteme şi de cîrtiri.

Dar nenorocitul n-a ajuns la sfîrşitul relelor, pentru că prin puterea legii este obligat să-şi împlinească datoria şi, dacă nu poate cu ostenelile sale, e silit să le satisfacă prin ale altora. Şi cum acest lucru nu este îngăduit, nici tolerat să fie făcut prin unul mai tînăr, prinde mai mulţi vrăbioi (despre care naturaliştii spun că sînt foarte rezistenţi la împreunarea trupească), sau cumpără de cei prinşi, şi eliberează cu mîinile sale cîte o pereche din colivii, cu gîndul că împreunarea trupească pe care aceştia o vor avea toată viaţa după scăpare şi libertate, să-i fie socotită spre merit şi răsplată bătrînului slăbit, liberatorul lor. Astfel, bătrînul îşi răscumpără întrucîtva neputinţa şi nădăjduieşte ca prin înşelare şi cu ostenele străine să-şi plătească datoria.

Dar femeile, mult mai nenorocite decît el, ce fac ? Lor nu le pot ajuta nici păsările înaripate, nici cele fără aripi. De aceea, pierzîndu-şi nădejdea că vor căpăta răsplătire şi fiind lipsite de plăcerea poftei şi de mîngîie-rile senzuale se întorc spre ele înşile şi prin frecarea reciprocă a trupului (ca cioplitorii de piatră cînd se silesc să scoată lustru la marmură) se gîdilă, se muşca şi în nenumărate chipuri îşi aţîţă focul senzualităţii şi al poftei nedomolite. Dar cum ele n-au organele fireşti spre a săvîrşi acest lucru, se adresează celor artificiale. Făcîndu-şi foarte ingenios un instrument din catifea asemănător cu mădularul bărbătesc, de mărimea pe care fiecare socoteşte că o va suporta şi tolera mai lesne, în ale cărui testicule falşe, făcute din vezica unui berbec junghiat, toarnă apă caldă (după ce îl mişca de cîteva ori slobozesc apa) şi astfel, părîndu-li-se că au avut bărbat, aduc pe cît se poate răcoreală poftei lor aprinse.

Iar dacă mila sfinţitei Venera le va ajuta să prindă în iatacul lor femeiesc vreun tînăr, nu va ieşi cu adevărat de acolo decît pierzîndu-şi toată puterea şi vărsîndu-şi sîngele pînă la sfîrşit. De multe ori se întîmplă ca unii flăcăi lipsiţi de precauţie, intrînd în apartamentele femeieşti ale unor persoane înalte, n-au mai ieşit niciodată, căci cînd vreunul îşi pierde toată vigoarea în ostenelile acelea fără de răgaz, e omorît chiar de ele şi cadavrul lui este aruncat în fundul latrinei. Aceasta nenorocire i s-a întîmplat unui tînăr de neam bun din Moldova care, înşelat de o matroană turcoaică, a petrecut trei luni de zile închis în dormitorul ei, unde era silit de ea atît de nesăţios la ostenelile dragostei fără de răgaz încît, sleit cu totul de puteri, n-o mai putea în nici un caz satisface. Atunci ea, văzîndu-l că nu mai e bun de nimic, a poruncit roabelor sale, după obiceiul înrădăcinat, să-l omoare şi sa-l arunce în canal. Dar, sau din norocul lui, sau prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu care „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” , s-a întîmplat printre roabele acelea una moldoveancă de neam care, mişcată de nenorocirea compatriotului său, i-a dat drumul prin fereastră, iar stăpînei şi celor de o seamă cu ea le-a spus că l-a tăiat şi l-a aruncat în latrină precum a fost poruncit.