Apa vieţii

Aşadar, după ce au făcut cale de trei ani, s-a apropiat de izvorul apei celei vii, unde zăceau în jurul fîntînii o mulţime de oameni din care doar umbra părea de trup omenesc, căci nu puteau nici să mişte, nici să vorbească, nici să moară, doar ca nu le ieşea sufletul, nearătînd nici o acţiune a puterilor trupeşti (afară de o respiraţie foarte subţire şi foarte slabă). Văzîndu-i, Alexandru s-a înduioşat de starea lor, a aruncat la pămînt paharul plin de apa vieţii şi l-a sfărîmat zicînd : „Nu este omul făcut de Dumnezeu ca să nu moară, căci altfel şi fără ajutorul apei celei vii ar fi putut să fie nemuritor. Şi cu adevărat mai fericit este să petreci această scurtă viaţă cu bună rînduială, decît un timp îndelungat să cunoşti o asemenea ticăloşie”.

De acolo a trecut Alexandru hotarele lumii acesteia, care sînt munţii Kaf, şi a cucerit o altă lume, de treizeci de ori mai mare şi mai întinsă decît lumea aceasta. Acolo a subjugat popoarele adjiudj şi ma-djiudj, despre care Curanul, derivîndu-le greşit de la numele Gog şi Magog, povesteşte în chip minunat (vezi despre ele mai multe în capitolul Despre semnele premergătoare sfîrşitului lumii).

Omorîrea lui Alexandru o socotesc neştiută şi mor-mîntul lui necunoscut pînă acum. Aproape nesfîrşite sînt la muhammedani fabulele despre Alexandru cel Mare deoarece, precum am spus, faptele lui sînt cuprinse în zece cărţi. Acolo se citesc bătăliile, duelurile, asaltul cetăţilor care depăşesc orice închipuire a minţii, dar ei citesc toate acestea ca pe o adevărată istorie şi le spun ca pe nişte exemple neîndoielnice şi vii despre curajul vitejilor din vechime şi ca pe nişte fapte vrednice să fie imitate. Şi au obiceiul să citească asemenea istorii în nopţile Ramazanului pretutindeni, dar mai ales prin cîrciumi, unde se fierbe şi se vinde cafeaua (kofe), unde se adună mai ales ostaşii care socotesc că prin aceste fabule se pătrund de un duh treaz ş.a.