Faraon

Faraon (la ei se spune Firaun), stăpînitorul întregului neam faraonit, foarte mare şi numeros pe atunci (ei cred că ţiganii de acum sînt de neam faraonit), nemaifiind mulţumit de domnia pămîntească, şi-a pus în minte să i se împotrivească lui Dumnezeu şi a vrut ca el însuşi să fie venerat de toţi şi cinstit ca un Dumnezeu. De aceea, el cel dintîi, şi-a născocit o podoabă şi şi-a cusut haine ţesute cu fir de argint şi de aur. îmbracîndu-se in ele şi strălucind de mult aur şi argint, de pietre scumpe şi mărgăritare, cu mare îngîmfare şi trufie s-a .arătat oamenilor. Văzîndu-l toţi pe neaşteptate, au crezut că este Dumnezeu şi căzînd la pămînt i s-au închinat (de aceea a purta haine de mătase şi pietre scumpe şi a se închina omului pînă la pămînt e acum oprit muhammedanilor, deşi de la această regulă sînt scutiţi sultanul şi cei ce slujesc la palat). Şi nu numai capul şi trupul, ci şi părul din barbă îl avea Faraon împodobit la fel cu mărgăritare şi pietre scumpe. Odată, fiica lui l-a adus la Faraon pe fiul ei adoptiv Musa (Moise), fiind încă de trei ani. Faraonul, foarte măgulit de frumuseţea şi vioiciunea copilului, l-a luat în braţe. Moise, inspirat de Dumnezeu, s-a înfipt cu mîinile în barba lui şi i-a sfîşiat-o aproape toată, iar pietrele scumpe şi mărgăritarele le-a scuturat la pămînt. La acestea, Faraon s-a ruşinat (pentru că au văzut slugile că au fost sfîşiate şi aruncate aşa de urît barba şi podoaba lui) şi, aprinzîndu-se de mînie şi de furie, a poruncit celor de faţă să omoare pruncul.

Dar fiica lui, cu sufletul rănit de prea multă tînguire şi mîhnire pentru pierzarea unui prunc blînd şi neştiutor, plîngea. Deci, mîniindu-se Faraon şi pe fiica sa a zis : „De ce, nebuno, plîngi cu suspinuri pieirea vrăjmaşului meu ?” Atunci Dumnezeu i-a dat fiicei lui Faraon înţelepciunea de care luminîndu-se a zis către tatăl său: „Nici pe vrăjmaşul tău, nici pieirea acestui prunc nevinovat nu le plîng eu, ci nebunia şi nesăbuirea ta, tată, care zici că eşti nu numai om, ci şi Dumnezeu peste toţi oamenii şi vrei să te cunoască şi să te considere că eşti astfel. Cum, rogu-te, ţi s-a făcut vrăjmaş un prunc de trei ani care n-are nici o înţelegere şi judecată? Şi de care neprietenie sau vrajbă fiind mişcat a putut el să dispreţuiască barba şi podoaba ta ? Căci dispreţul şi respectul unui lucru vine numai de la o desăvîrşită judecată, ceea ce acest prunc nu are. Deci, dacă vrei, tată, să afli adevărul cuvintelor mele, porunceşte să se aducă înaintea pruncului două bliduri, unul plin cu aur, iar celălalt cu cărbuni aprinşi. Şi dacă pruncul va alege aurul şi se va feri de foc, se va vedea limpede că are folosinţa înţelegerii şi a discernămîntu-lui ; iar dacă va alege mai degrabă focul decît aurul se va arata fără îndoială nevinovat de vreo greşeală sau călcare de lege.