Lumea actuală

începutul lumii actuale şi veacul ei îl aşează mu-hummedanii numărînd cu Biserica greacă, adică anul de faţă e de la Hristos Mîntuitorul 1719, de la fuga lui Muhammed 1132, iar de la facerea lumii 7227 . Ei cred că toată făptura cea văzută şi nevăzută din ea este adusă de Dumnezeu dintru nimic la existenţă, prin lucrarea mîinii atotputerniciei lui Dumnezeu. In celelalte, fizicienii (naturaliştii) arabi, persani, turci şi indieni îi urmează lui Aristotel, iar matematicienii lui Ptolemeu. Ei declară împreună cu Aristotel că universul e alcătuit din materie şi formă. Principiile corpului sînt trei : materia, forma şi lipsa . Corpul este compus fiziceşte din patru elemente (stihii): aer, foc, pămînt şi apă. Materia primă (care se numeşte heiula) împreună cu forma a fost produsă aşa de Dumnezeu. Cînd savanţii lor au discuţii despre lucrurile fizice, spre confirmare citează vorbele filosofilor greci, adică Platon, Aristo-tel, Socrate, Democrit, Ptolemeu şi alţii. Pe Platon îl numesc Iflatun, pe Aristotel Aristatelis, pe Socrate – Sigrat , pe Democrit – Dimokritis. în geometrie ei urmează lui Euclid (la ei Iklidis), în ştiinţele medicale lui Hippocrat (la ei Bugrat), Galen (Djealinus), Avicenna arabul (la ei Ebualisina) şi cu sentinţele şi dogmele acestora se silesc să demonstreze problemele şi alte fenomene ale sistemelor lor. Iar cînd amestecă învăţătura Curanului cu fizica, spun într-aiurea lucruri aşa de ridicole şi contradictorii că nu se poate nimeni mira îndeajuns cum nişte bărbaţi atît de învăţaţi în filosofic şi iscusiţi în matematici sînt stăpîniţi de o ignoranţă atît de mare şi de neînvins, şi nu i-ar mai socoti animale raţionale care discută logic despre lucruri supuse raţiunii, ci i-ar judeca drept dobitoace cu totul lipsite de lumina înţelegerii, pentru că urlă, nechează şi spun cîte şi de toate ca nebunii. Ei pretind, deci, că Dumnezeu a creat un fel de bob, apoi l-a împărţit în două şi dintr-o parte a creat apa, iar din cealaltă focul ; iar apa a turnat-o peste foc, de unde a ieşit fumegare, adică abur şi fum. Apoi din fum a creat cerul, iar pămîntul l-a alcătuit din spuma apei, pe care o făcuse apa cînd se războia cu focul ; spuma a pus-o în faţa focului şi, cînd s-a uscat, a făcut pămîntul, iar din cealaltă spumă, pe care a făcut-o a doua oară, a zidit ţara sau locul unde este acum Mecca, pentru a completa raiul. Apoi a făcut cerul în doua zile, pămîntul tot în două şi locul Meccăi în alte două zile, cerul din fum, fumul din aburul Oceanului, marea din munţii numiţiKaf (vezi despre ei ceva mai jos), despre care socotesc că înconjoară întregul glob al pămîntului, ca un zid o grădină. Pe lingă acestea afirmă că cerul e rotund, iar pămîntul e larg şi plat şi se sprijină pe cornul stîng al unui bou, boul stă pe o piatră mare dreptunghiulară, piatra pluteşte pe apă, iar apa se ţine pe un peşte mare. Alţii spun că piatra e aşezată pe peşte, peştele pluteşte pe apă, iar fundul apei numai Dumnezeu îl ştie .

Cerul superior spun că este de cristal, numit şi Ars, unde ei aşază tronul lui Dumnezeu , lucru despre care am vorbit mai pe larg în alt loc. Ei socotesc că există şapte ceruri sau cercuri planetare solide şi materiale. Primul cer zic că este de smarald ; al doilea de rubin sau, după cum spun unii, de marmură ; al treilea din rubin galben sau chihlimbar, iar după alţii de fier ; al patrulea din argint curat, alţii zic din orichalc ; al cincilea din aur ; al şaselea din mărgăritar, iar alţii spun că e din aur roşu , al şaptelea din strălucire luminoasă, iar după alţii din rubin roşu. Dar mai afirmă că toate cerurile au chip de om, discută şi înţeleg. Soarele, luna precum şi toate zodiile şi stelele cele nemişcate zic că sînt de natură focoasă şi că mişcarea n-o au de la sine, ci din întîmplare, pentru că socotesc că ele sînt mişcate, purtate şi îndrumate de îngeri.

Cît despre facerea soarelui şi mişcarea lui băsmuiesc astfel: Cînd a zidit Dumnezeu la început soarele şi luna, le-a făcut de o strălucire şi de o lumină egală, dar astfel n-ar fi fost niciodată noapte, lucru ce i s-a părut nepotrivit lui Dumnezeu. De aceea, i-a poruncit lui Gabriel să ia ceva lumină de pe faţa lunii, iar acela, lovind luna cu marginile unei aripi, a oprit-o şi a luat din lumina ei 69 de părţi, lăsîndu-i numai una. Lumina luată de la lună a adăugat-o la lumina soarelui şi de atunci luna s-a făcut întunecoasă şi împestriţată cu pete. Un teolog al lor cu numele de Abbas zice că circonferinţa soarelui este de70 fersahi şi a lunii de 40. Iar fersabul cuprinde trei mile mari sau nemţeşti, în rest, astronomii lor nu se deosebesc cu nimic de opinia lui Ptolemeu despre sistemul ceresc, despre mişcarea stelelor şi celelalte fenomene . Mai spun că soarele e prin firea sa foarte fierbinte, că e purtat de şaptezeci de mii de îngeri şi că tot atîţia aruncă necontenit zăpadă în el, pentru că altfel, dacă fierbinţeala lui n-ar fi domolită aşa, cu puterea arzătoare ar preface într-o clipă toată lumea şi chiar cerul în cenuşă. Deci îngerii aceia, luîndu-l de la punctul de răsărit, îl mută în cursul zilei la apus, iar cînd ajunge acolo îl acoperă cu aripile lor ca să nu mai trimită nici o rază, şi astfel se face noapte, în felul acesta, ascunzîndu-l de vederea noastră, îl duc iarăşi înapoi pe aceeaşi cale pe care au mers ziua pînă la punctul de răsărit şi acolo, descoperindu-l, îi îngăduie să-şi trimită razele ca şi mai înainte, de aceea a doua zi se face lumină iarăşi.Curanul nu crede că pămîntul e rotund, nici că există tuneluri subterane (opinie pe care o susţineau şi unii din părinţii apuseni) .

Am mai spus mai sus despre lună că a avut de demult lumină şi strălucire egală cu a soarelui şi că fiind atinsă uşor de aripa lui Gabriel a căpătat petele pe care le are şi acum.

Ei spun că există felurite vistierii ale vînturilor, norilor, grindinei, ploii, zăpezii şi altor fenomene meteorologice şi că acelea sînt luate de îngeri, ca din nişte rezervoare, magazii sau jitniţe şi sînt trimise pe pămînt după porunca lui Dumnezeu, la vremea rînduită şi plăcută lui. Mai cred că fiecare picătură de ploaie e luată din rezervorul ei şi dusă pe pămînt de un înger ca nu cumva, împiedicată în vreun fel, să cadă într-un loc care nu e rînduit pentru ea. Iar îngerul care duce picătura, după ce şi-a îndeplinit slujba, îndată moare şi se nimiceşte. Curcubeul, furînd din Sfintele scripturi ale noastre, îl cred nu o lucrare a meteorilor, ci un arc al lui Dumnezeu. Tunetele şi fulgerele zic că sînt săgeţile lui Dumnezeu cu care îngerii, păzitorii lumii, îi lovesc pe diavoli care se străduiesc neîncetat spre pieirea şi prăbuşirea lumii. Despre vînt există o altă fabulă, pentru ca după spusa lor Dumnezeu a făcut mai întîi o piatră mare şi verde pe care a pus-o pe apă şi din apă a făcut vîntul cu chip omenesc care, îndreptîndu-şi paşii spre Ars, a străbătut în spaţiu o cale de 30 000 de ani, adică atît cît poate face în acest timp cel mai iute cal sau pasăre zburătoare.

Mai socotesc că toate rîurile şi izvoarele ce curg pe întreg pămîntul au o singură gură sau început – rîul din rai, pe care îl numesc Keavser, şi că muntele Kaf înconjoară pămîntul şi-l îngrădeşte, fiind atît de înalt, încît vîrful său sprijineşte cerul ca un stîlp, ca să nu cadă. Despre focul cel de sub pămînt spun că provine din iad (fiind, după cum mi se pare, nu departe de purgatoriul catolic). De asemenea, spun că pămîntul este înşeptit, corespunzător cerurilor şi că e înconjurat de munteleKaf . Pămîntul cel dintîi, sau prima lui stare, este ţinut legat de 70 000 de funii, iar fiecare funie o ţin 70 000 de îngeri. Toate acele pămînturi au diferite nume şi toate sînt locuite de oameni şi printre ei sînt monştri, căci unii n-au ochi, alţii n-au mîini, alţii n-au picioare, alţii sînt negri ca arapii, în pămîntul al şaselea se nasc pietrele pregătite a fi legate de gîtul necredincioşilor, pentru a-i scufunda în tartar, care este în pămîntul al şaptelea. Muntele Kaf este în în­tregime din piatră de smarald. Dincolo de muntele Kaf este o altă lume de treizeci de ori mai mare decît lumea aceasta, în care oamenii şi dobitoacele sînt toate altfel. Oamenii lumii aceleia nu-l cunosc nici pe Adam, nici pe Beelzebul, ci îl mărturisesc pe unul Dumnezeu şi pe Muhammed prorocul lui. Că şi acea lume a fost cucerită de către Alexandru cel Mare, adevărul Curanului o afirmă în cartea Muhammedie, în capitolul Despre muntele Kaf.

Iar despre cutremurul de pămînt foarte frumos băs-muiesc. Ei spun că pe nasul boului aceluia (despre care am spus că sprijină cu cornul stîng pămîntul), aproape de nara stîngă, sade o muscă foarte mică. Aceea încearcă uneori să intre în nara boului şi cu mişcarea sa îl gîdilă iar boul (nesuferind gîdilarea ei şi temîndu-se să nu-i intre în nară) îşi clatină capul şi-şi scutură pielea (precum se vede şi la boii noştri), ca să sperie şi să alunge musca. Şi astfel din mişcarea capului boului şi scuturarea pielei se cutremură şi pămîntul care se sprijină pe cornul lui. Iar vuietul care e auzit înainte de cutremur, ei spun că este mugetul acelui bou. Pe aceasta, după cum mi se pare, şi Muhammed şi-a fun­dat fabula despre cutremurul pămîntului. Ei socotesc că cutremurul pămîntului e întotdeauna general sau si­multan în toate locurile lumii deşi, după cum ştiu bine naturaliştii, acest lucru e cu neputinţă, însă ei cred mai mult învăţăturii Curanulul decît adevărului arhicunoscut. Dacă acest lucru ar fi adevărat, pămîntul care se află sub punctul polar, precum este prea întinsul stat rus, nu s-ar sprijini pe cornul boului din Ciiran, nici n-ar fi o parte de pămînt locuită, pe care arabii o numesc Rubi meskiun, căci ţările situate sub Polul arctic n-au niciodată cutremure de pămînt.

Vietăţile tîrîtoare şi păsările sînt produse din pămînt, iar peştii şi toate cele ce vieţuiesc în apă – din apă afirmă ei. Mările, povesteşteCuranul, sînt făcute astfel : După ce din aburul sau fumul apei a fost făcut cerul, restul apei l-a împărţit Dumnezeu în două şi o parte a aşezat-o în Ars, iar cealaltă pe pămînt. Marea care se află deasupra cerului se numeşte Bahri mahdjiur. Şi a pus peste acele mări îngeri (a căror căpetenie se numeşte Keikeail) , fiecare din acei îngeri ţine în mînă o lance şi fiecare lance e lungă cît o cale de 500 de ani, şi cu aceste lănci păzesc hotarele mărilor, ca nu cumva apele să treacă peste ele.

Cînd eram în Constantinopol am avut ca învăţător la deprinderea scrisului turcesc pe un bărbat foarte învăţat, fizician ales şi matematician desăvîrşit, pe care odată, într-o convorbire, l-am întrebat de-a dreptul : „Domnule Isaad (aşa îi era numele) , tu fiind foarte iscusit în ştiinţele fizice şi matematice, dar mai cu seamă în cele astronomice, cum poţi crede că prorocul vostru a rupt luna în două, că îngerii aruncă zăpadă în soare ca să-i domolească fierbinţeala şi îl acoperă cu aripile ca să fie noapte şi celelalte, şi că întregul sistem al lumii este aşa cum învaţă Curanul?” El, zîmbind ironic, a răspuns zicînd : „Ca fizician şi matematician ştiu prea bine că luna nu se poate rupe, nici încăpea în mîinile prorocului (la fel şi despre celelalte), dar ca musulman şi ucenic credincios al Curanului cred, fără îndoială, după cum se povesteşte în Curan, că toate acestea s-au făcut şi sînt cu putinţă ; nu se contrazice aşadar axioma (sentinţa) care zice că unul şi acelaşi lucru nu poate fi în acelaşi timp şi adevărat şi fals, pentru că cele ce sînt contradictorii numai pentru mintea noastră sînt cu neputinţă, dar nu şi pentru voia lui Dumnezeu şi atotputernicia lui. De unde – a zis – se poate conchide că toate acelea au fost, pentru că aşa a voit Dumnezeu”. A citat, de asemenea, cuvîntul Domnului Iisus Hristos despre cămila şi urechile acului (căci era cunoscător iscusit al limbii greceşti şi al altor limbi, fiind de neam din Grecia), zicînd : „Nu este mai lesne cămilei să treacă prin urechile acului decît lunii să fie frîntă”.