CRĂCĂNEL, DIDINA, CATINDATUL
DIDINA (intrând): S-a hotărât! nu pot să scap de dobitocul ăsta... mă cunoaște.
CATINDATUL (urmărind-o pe pasul de polcă, șovăind puțin) : Mască, nu te las; trebuie să facem o polcă.
DIDINA (plictisită) : Mersi, mască, nu joc; fii băiat cumsecade și nu te mai ține după mine...
CATINDATUL (aparte): Strașnic le tachinez!...
DIDINA: Ți-am spus o dată că aștept pe cineva?
CATINDATUL: Ce adică, eu nu sunt cineva?
DIDINA (foarte plictisită) : Ba da, decât aștept pe cineva să mă ducă acasă...
CATINDATUL: Da' ce, eu nu te poci duce acasă?
CRĂCĂNEL (aparte) : Ăsta să fie ? că prea e obraznic... (observă scena.)
DIDINA (împingând pe Catindatul, care vrea s-o ia de zor la polcă): Vai de mine! mi-am găsit beleaua cu d-ta, îmi scoți sufletul! (aparte) Ce să fac ? Cum să scap ? A! (tare) Mască, am să te rog ceva: așteaptă-mă un minut aici... Mă-ntorc îndată...
CATINDATUL: Da' te-ntorci?
DIDINA: Mai e vorbă...
CATINDATUL: Să te-ntorci, să nu pleci până nu ne vedem, că ai pierdut ceva.
DIDINA (plecând) : Eu?
CATINDATUL: Da... (aparte) Acu am s-o tachinez...
DIDINA: Aș! Mofturi!
CATINDATUL: Zău!... cum ai venit, 'ai? N-ai venit cu Pampon? Vrei să te duci fără Pampon?!
CRĂCĂNEL (sărind) : Pampon ?!
DIDINA: Pampon?! Hotărât, mă cunoaște, trebuie să-mi schimb costumul, să-mi piarză urma... (iese repede. Catindatul se repede să iasă după ea; Crăcănel îl urmărește, îl apucă în ușe și-l trage cu putere înapoi)
CRĂCĂNEL (cu tonul sfidător și melodramatic): Eu sunt Bi-bi-cul, ne-ne Ian-cu-le!
CATINDATUL: Eu nenea Iancu? fugi d-acolo!
CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule; nu mai poftești? poftim de! ba nu, nu! ia poftim...
CATINDATUL: Ce să poftesc, domnule? știi că ești curios d-ta!...
CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule!
CATINDATUL: Bine, d-ta poți să fii Bibicul, dar vezi că asta-i asta, că eu nu sunt nenea Iancu... Nenea Iancu e frate-meu...
CRĂCĂNEL: Atunci, nen-tu Iancu al d-tale, este o canalie!
CATINDATUL: Da' pentru ce, d-le ?...
CRĂCĂNEL: Asta mă privește pe mine...
CATINDATUL: Ba privește familia, să mă ierți...
CRĂCĂNEL: Și-l aștept aici, pentru ca să-l iau de piept și să am o tălmăcire cu d-lui... Să vedem: pentru ce? da, pentru ce?
CATINDATUL: Aș! îl aștepți degeaba: nenea Iancu e la Ploiești...
CRĂCĂNEL: Mofturi! e la București...
CATINDATUL (sărind) : Nenea Iancu la București?
CRĂCĂNEL: Da, și are să vie aici! îl aștept!
CATINDATUL (aparte) : Nenea Iancu! să vie aici! M-am topit... Sunt nenorocit!
CRĂCĂNEL: Și o să fii față și d-ta la tălmăcire; am să te pui față ca să vezi și d-ta pentru ce nen-tu Iancu al d-tale este o canalie.
CATINDATUL (aparte) : Nenea Iancu! vine nenea Iancu, și ăsta cum mă cunoaște, o să mă spuie, o să mă puie față!... Trebuie să-mi piarză urma: trebuie să-mi schimb costumul... (iese fuga în fund la stânga)
CRĂCĂNEL: Fuge să-i dea de știre lui nen-su Iancu! Trebuie să-l țiu de scurt. (iese fuga după Catindatul. Se aude în bal semnalul cadrilului)