Cronică?...

Găsiți-mi o posițiune mai tristă, în epoca noastră stearpă, când în totul ne merge după pofta inimei, decât a unui om care și-a propus să scrie o cronică. Ce fel de cronică? despre cine și despre ce?

O cronică teatrale? Și ce s-ar mai putea zice? Ce-aș mai putea-nșira în această coloană, când atâtea condeie ilustre, atâția maeștri celebri ai criticei din București, cu o deplină onestitate literară și în cunoștință de causă, și-au publicat producțiunile lor pline de erudițiune, gust, stil și justă punctuațiune în ziarele de la noi, spre luminarea desăvârșită a înaltei nobilimi și onorabilului public? Și apoi, dați-mi voie să-mi aleg o soartă mai bună decât ace[e]a d-a vă-ndopa cu câteva rânduri în cari, umflat de pedantism, aș căuta să fiu esclus din concertul criticei locale, fără ca mai-nainte să fi fost admis în sânul său și uns de capii respectivi ai acestei nobile corporațiuni.

O cronică sociale? și la ce ar servi, când publicul nostru, sânge nobil și curat, este foarte dispus a nu se lăsa nici mort de ce știe și a merge cu regularitatea și iuțeala drumului de fier pe șinele pe cari-l împinge buna lui disposițiune? Cu ce m-aș alege de m-aș apuca să vă trântesc un paragraf monstruos de morală, în care, cu întristare adâncă și cu tonul profetic al reposatului Ieronim Agathanghel de la Sânta Agora, să vă spui că lumea merge de-a-ndoasele, că este așa și că ar trebui să fie aminterea? Pe onoarea mea, nu! Nu voi să mă-ncarc de Doamne-ajută ca mai zilele trecute, când mi-am tras asupra capului nemulțumiri și supărări gratuite[,] dar motivate[,] pentru că vorbisem cu puțin respect de cafenelele concertante. Și mi s-a cuvenit una ca asta. Datoria mea de cronicar era să relatez fapte, iar nu să spui în vileag considerațiunile mele intime, cari, în această privință, diferă cu totul de ale unora din cele mai cunoscute condeie contimporane.

O cronică literară? Nu voi să mâhnesc atâția juni dintre cari fiecare, deși până acum o stea modestă, promite un luceafăr cât soarele de mare pe cerul literaturei române. Un cer cu atâția sori — că sunt mulți — cum Dumnezeu să nu fie luminos; și profanele mele rânduri de amator nu l-ar întuneca întru nimic. Oricâte mi-ar plesni prin cap să spui, Critica și publicul sunt d-acord în a susține fierbinte că literatura nu va să zică știința de carte, învățătura, ideile juste, sănătoase și frumoase, îmbrăcate în haine de sărbătoare și date omenirii spre luminarea minților și înălțarea inimelor.

Cu toate astea, dați-mi voie să vă spui ceva care de mult îmi stă pe inimă. Mai rotdeauna s-a luat la noi pasiunea drept talent. Așa, de pildă, cutare băiețoi, de mult somn palid și cu ochii în fundul capului, puțin cam sărit, pentru că, tot studiându-și chipul în oglindă, într-o zi i s-a părut că are în obraz ceva cam așa din trăsăturile lui Lamartine, suferă grozav de patima poeziei. În toate diminețile și serile, în pat, la masă, pe strade, în trăsură, în cafenea, în prăvălia lui Surzian, încercându-și o părechie de ghete, în locuri publice și private, el are condeiul de plumb gata spre a-și așterne pe carnet, fără voia lui Dumnezeu, a propos de fiecare ocaziune, câteva strofe pline de dulceață. Se scoală dimineața; slujnica îi aduce de spălat; e frumușică; el o privește, lasă săpunul din mână și-i trântește un sonet dulceag, care, dupe ce face omagini darurilor firești ale slujnicei, culminează cu versul:

„Dar ce folos, iubito! Păcat că ești servantă!!!”

Iese din casă și, trecând pe bulevard, firește trebuie să-l ia pe Mihai Viteazul la refec: Strofe la marele Mihai cel mare. Dacă merge seara la cafenea și se înfierbântă de discuțiuni politice, stropite cu bere, în furoarea lui, aci, pe loc, dăruiește posteritatea cu o bucată aleasă: La țeara patriă și mamă dulce și iubită.

Pe fiece zi face câte cinci bucăți. Socotiți și vedeți că pe an, dacă Pythagora merită crezământ, produce câte o mie opt sute douăzeci și cinci.

Dar talent!...

Critica a găsit cu cale că băiatul merită un jeț în Parnas lângă a lui Alecsandri, decanul din partea locului; și publicul a rămas uimit de solemnitatea faptului, recunoscând, fară să știe cam de ce e vorba, că Critica are dreptate.

Și închipuiți-vă că nu s-a găsit până azi nimini care să facă critica Criticei, și că ți-o ia la frecuș țeapăn, și să-i tragă o învârtitură să pomenească morților.

Am să mă gândesc d-aproape la asta și poate să i-o trag chiar eu.

Până atunci, însă, reclam indulgența dv., doamnelor și domnilor; permiteți-mi a-mi termina cronica pe care n-am început-o încă. Nu prea e politicos din parte-mi, dar comptez pe bunătatea dv. Cu altă ocaziune desigur voi fi mai corect.