Cronica [își pune gazeta sub teasc...]

Își pune gazeta sub teasc, - înțelegeți bine, iubiți cititori, că vorbim despre un gazerar - satisfăcut până-n fundul sufletului de câteva rânduri pe care le-a tradus ciat-pat dintr-un ziar francez și le-a potrivit, ca nuca-n părere, în revista lin d-asră seară; plin de-ngâmfare cugetând că lumea, dupe ce va citi acele rânduri de fine considerațiuni politice, are să-l creadă, un moment, că este... acea ce, din păcatele lui, nu este gazetarul nostru se gătește a merge să prânzească la madamu (el, din obicei curat, scrie cu u scurt toate cuvintele franceze terminate în silabă mută), se gătește, ziceam, a merge să prânzească la madamu Y...

*

Madamu Y..., tânără bandită, fugoasă creatură, bătăioasă eroină ambulantă, pe lângă un chignon apelpisit si d-o formă exclusiv berbantă, posede un caracter escesiv nervos si romantic.

De multe ori, — cu iertăciune, doamnelor șl domnișoarelor - dânsa a ținut, nu în Ateneu, ci-n locuri dcschise mult mai spațioase, conferințe publice de parosismu amorosu și de furoarea gelosiei.

Madamu Y... (permiteți-ne să mânținem pentru acest cuvânt ortografia francesă inaugurată de gazetarul nostru), madamu Y...., ca temperament, este numai fosfor, numai vâlvoare, numai chibrituri Pollak; este, în fine, iarbă de pușcă. E capabile să facă o esplosiune sentimentale, în stilul tragic susținut, față c-o pacifică și numeroasă societate, care n-așteaptă decât astfel d-esplosiuni pentru ca să-ți toarne pe dată câteva pagine nostime de istorie contimpurană.

*

Gazetarul nostru, din contra, este tot atât de slab de înger pe cât e de slab și de carte, și de elocință, și de stil. Ca să vă faceți o justă idee de acest individ, închipuiți-vă un fel de creatură călită moale, povestea vorbei; un fel de mamăliguță pripită a gazetăriei.

Cum vedeți deci, gazetarul nostru trebuie să se afle foarte încurcat în disposițiunile lui sentimentali față cu madamu Y..., acest monstru feminin de energie firească. Este-namorat lulea de dânsa.

Ea, Doamne ferește nici habar n-are de el. Veți întreba: pentru ce atâta cruzime din parte-i? O! domnilor; d-apoi ea are nevoie de emoțiuni și comoțiuni, și el d-abia este capabile de locomoțiune.

*

Este pe seară, pe la 6 ore, ora prânzului.

Madamu Y... a fost în ziua trecută pentru o afacere la o instituțiune română. Afacerea nu i-a mers bine, și, dupe un leșin improvisat, însoțit de căscături isterice și zbuciumări nervoase, s-a întors acasă făcând jurământul solemn d-a-și rizbuna.

Acum, răsturnată pe canapea, cu un petec de flanelă muiat în unt-de-lemn, curăță de rugină, întocmai ca Saltabadil al lui Hugo, un pumnal italian antic cu prăselele de sidef. Poartă un costum negligé cam prea-prea.

Orologiul sună 6.

Gazetarul nostru, în acest moment, dupe ce a intrat în curte, ajunge la scară; își șterge cu respect picioarele pe papura de la intrare și stă puțin afară voind să-și stăpânească emoțiunea. Dupe ce se remite, cutează a străbate în sală și-ncremenește văzând ușa camerei deschisă.

Madamu Y... aude pași și, crezând, d-o-dată, că este vrun slugoi puțin respectuos, strigă cu accentul cocoanelor de pe timpul celor trei invasiuni:

– Ce dobitoc umblă p-acolo?

Gazetarul nostru, încoragiat de acest început măgulitor, își ia inima-n dinți și intră zicând:

– Sărut mâna, madamu, eu sunt. 

Ea surâde grațios și-i face semn să șadă; el înghite în sec de trei ori și se supune.

*

Scutim pe cititori de conversațiunea ce are loc între aceste doă ființe legendare, conversațiune pe atât de stupidă, pe cât de scandaloasă. De ajuns să spunem că se termină prin îndatorirea ce-și ia gazetarul de a sfărâma, în una din revistele lui cele mai apropiate, instituțiunea română, ai cărei administratori au rezistat, reci ca marmora, la toate farmecele seducătoare la cari, în van, a recurs madamu Y..., spre a le-muia gravitatea lor administrativă.

*

A doua zi, seara, răzbunarea eroinei se săvârșise. Insrituțiunea română era mărdăgită si feștelită în un articol al gazetarului, articol plin de eresii gramaticali, dar sec de bun simț si decință.

*

Articolul gazetarului nostru fu un adevărat scandal public. În aceeași seară, Cotzaro Cotzarovici vestitul, ce-a dat semnalul luptei contra instituțiunii de care vorbirăm (cu scop d-a câștiga secretariatul ei ca trofeu), bătea în palme-n o grădină publică strigând cu triumf:

– Iacă, domnilor! nu vă spuneam eu că nu merge; vedeți că și alți gazetari sunt de ide[e]a mea și fac causă comună cu mine în lupta ce-am întreprins? ce mai vreți?

— Ce vrem? zise un domn. Voiești să știi ce-am vrea? Am vrea să-nceapă lumea din țara noastră a fi mai puțin indulginte cu onorabilitățile de specia d-tele și a celor cari te secundează.