Cronică literară [jurasem că nu voi mai lua...]

Jurasem că nu voi mai lua pana în mână pentru a scrie umilitele mele cronici, spre a nu rădica asupra capului meu, ca mai zilele trecute, urgia nu știu câtor părechi de rime tot una și una.

Am pățit-o și n-aș mai vrea să o pățesc iarăși.

Mărturisesc că eu am fost culpabile. Într-un moment de uitare, am cutezat să arunc o glumă profană asupra numelui său. Înțelegeți bine că este vorba de tânărul Aamsky.

Recunosc deci că sunt dator să fac o amendă onorabile contelui de Geniadevsky. Nu vă mirați, doamnelor și domnilor, de acest nume nou; este numele lui; un nume pe care l-a luat de nevoie în călătoriile lui sentimentali, în espedițiunile lui byroniane. Nu ne-ar fi permis să ne închipuim că dânsul, care este tipul modestiei încarnate, a alergat la titula de nobilitate pentru paradă sau ciocoism. Din contra, zic ceva mai mult: poate nu și-a zis comte decât pentru a proba lumei, înc-o dată, că titulele de nobilitate nu opresc pe tinerii de calibru său a fi liberali sau democrați. Da! Mirabeau si Rochefort au avut fiecare titule nobili, și aceasta nu i-a împiedicat d-a fi ceea ce toată lumea știe: tribuni iluștri ai poporului.

Și-apoi, chiar dacă n-ar fi așa, trebuie să i se ierte totul pentru frumusețea numelui: Comtele de Geniadevsky.

Vedeți, doamnelor și domnilor, ce bine este să-și serve cineva singur de naș, dupe nopți întregi de meditare și combinațiune asupra numelui ce trebuie să-și dea. Ba nu, zău, să lăsăm și glumă și tot; aflați-mi ceva mai nemerit. Sfidez pe toți comții de pretutindeni s-aibă o titulă mai nobile, mai sonoră, mai poetică, mai caracteristică și cu o semnificație mai vastă.

Ia bine seama, iubite cititor, cum, prin o coincidință fericită, — care te face să presupui neapărat amestecul Providinței la făurirea acestui nume — primele trei silabe ale comției arată, scurt și coprinzător, ce-i plătește osul contelui: Geniadevsky... Genia... Geniu!

Dupe această incroducere esplicativă neapărată cititorului — fiindcă mai nimini nu te cunoștea pe aci de comte, — permite-mi, nobilele și genialele meu gentilom de Geniadevsky, a m-adresa d-a dreptul ție. Ascultă-mă cu atențiune; voi să-mi repar o culpă pentru care am fost teribile pedepsit citindu-ți versurile ce mă flagelează fără pietate.

Sunt criminale, o recunosc. Știu c-ai avut dreptate să te-nfuriezi asupră-mi, văzând că te numesc june geniu cu picioarele strâmbe; însă nu meritam aspra-ți sentință; oricât de gravă mi-ar fi fost crima, tot trebuia să admiți în favoare-mi și oarecari circumstanțe atenuanți. Îți jur că figura de retorică cu care te-am rănit și care m-a făcut condamnabile am întrebuințat-o, numai prin o eroare funestă, la propriu, pe cât timp eram decis a o întrebuința la figurat. Am voit să spui că aripele geniului tău june sunt strâmbe, cum sunt aripele tutor puilor de curând ieșiți din ghioace, iar nicidecum să atribui fisicului tău această calitate rară în climatul nostru.

Dupe ce, în sentința ce mi-ai dat, te dai frate de cruce și suferință cu reposatul Lord Byron, mă numești invidios. O! iubitul meu de Geniadevsky, cine dracul ți-a vârât în minte ideile astea betege[? ] Tu să fi invidiat! Cine ar cuteza să te mai invidieze? Eu? Să mă păzească toți sânții din calendar! n-am gândul tatii. Tu ești mai presus de invidie. Mărirea geniului tău, comte, nu mai dă loc nici chiar invidiei. Zi admirațiunea, respectul, venerarea, dar nu invidia, care, șchioapă și neputincioasă, nu te poate urma acolo unde te duc aripele geniului.

Și, chiar așa d-ar fi! Admit, pentr-un moment invidia - nu însă din parte-mi, te rog s-o crezi! — Cu ce-ar putea invidioșii oare să mi te atingă?

Să-ți împute că nu știi gramatica, ortografia, punctuarea? Dar nu știu dânșii că lucrurile astea nu se-nvață în clasile primare, ci pe pământul clasic al țării lui Tasso, de unde ți-ai datat neasemuitele tele bucățele poetice?

Să te tracteze ca p-un poet de contrabandă, intrat, fără știrea lui Dumnezeu și a sânților, în Republica literilor, ca mulți alții, în un timp când astă sărmană republică nu posede nici o vamă? Să-ți spuie că poesiile tale sunt niște nefericite fleacuri, niște provenințe nesărate de bucătărie poetică, niște nimicuri debitate în dialect meschin și în un metru hodorog? Însă nu recunosc dânșii că nu vor trece nici două secole și vei fi tradus în toate limbele globului și dat spre studii în Universități ca model non-plus-ultra de clasicitate?

O! nu invidiez geniul tău măreț, cum îți place să crezi; poate că dacă n-ar fi așa de măreț l-aș invidia! Ce[e ] a ce invidiez eu la tine, ilustre comte, este modestia ta proverbiale, care te face să-ntrebuințezi, în câteva linii din „Dâmbul” tău, de câte trei ori fiecare caz al pronumelui de persoana întâia singulară. Cu ce simplicitate în adevăr atică zici tu: „Eu, domnilor, lupt, căci pentru mine, ideea mea... „sau „poesiile mele inedite”, ori „eu mă sacrific, domnilor, c-așa-mi place mie; așa sunt eu, pentru patria mea...”

Convinge-te deci c-ai fost prea aspru pentru mine când m-ai numit invidios. Eu, vezi, sunt sincer; n-am spus tot. Mă muncea conștiința, mă-mpingea să-mi repar culpa. Mi-am reparat-o. Mă ierți?... M-ai iertat?... Da? Sunt foarte fericit. La revedere, dar, în curând, nobilele meu gentilom de Geniadevsky.