Cronica teatrală [I] ³¹

Direcția generală a teatrelor a voit să dovedească în stagiunea aceasta că și cu băieți și tinere de la noi se poale face ceea ce odinioară făcea papa Franchetticu ragazzi italiani — și a dovedit-o cu prisos: ragazzi bătrânului impresariu au rămas cu mult pe jos. 

Sâmbătă, 28 septemvrie, s-a deschis stagiunea Teatrului Național cu Lucia de Lamermoor, preacunoscuta operă lirică a lui Donizetti. 

Rugăm pe cititori să nu ne ia în nume de rău că-i scutim de notița de rigoare despre viața melancolicului compozitor și despre circumstanțele în cari s-a produs și executat întâia oară această operă. S-au făcut de atâtea ori acele notițe de câte ori s-a dat la București Lucia, și de câte ori s-a dat Lucia la noi nu se mai poate număra: nu e cucoana de mahala, nu e ștrengar de uliță care să nu cunoască întreaga partițiepe de rost. 

Și apoi, unde mai pui flașnetele! flașnetele, flagelul capitalei tânărului nostru regat. Sâmbătă seara, când mergeam la teatru, o flașnetă cânta de vale, la “Gambrinus”, aria finală, “Tu, che al ciel spiegcisti...”, foarte încet și tânguios. Uite, acum, când scriu aceste rânduri, în biuroul redacției noastre, casele Lempart pe bulevard — de aceea și zic unii confrați “foaia de bulevard” — pe onoarea mea! a început să cânte o flașnetă în curte — e tot cea de la berărie: “Tu, che al ciel...” 

Dacă Nazarineanul ar propovedui cuvântul astăzi la București literatura biblică s-ar înavuți cu încă o fericire, a opta: 

„Fericiți cei fuduli de urechi, că aceia n-aud flașnetele!” 

Asta e partea grozavă a capodoperelor populare și ieftine! Mi-e rușine, dar trebuie să mărturisesc că pe mine multe capodopere de soiul Luciei, de care sunt infectate toate răspântiile și toate clavirele din mahalale, mă vâră într-un fel de furnicătură de nervi foarte neplăcută — o senzație analoagă cu efectul ce ți-l produce dulceața de vișine după ce ai luat cu ea multă vreme hapurile lui Morizon. 

Am dreptul, prin urmare, să crez că unul dintre cei mai mari șoviniști sâmbătă seara la Teatrul Național am fost eu. Daca Lucia era cântată de nu știu care Biscottina sau Biscottini din lume, nu mergeam. M-a apucat însă șovinismul pe dinainte și am înghițit-o românește de la inceput până la partea flașnetii; și mergea încet, domol de tot, așa că șovinismul meu a fost pus, probabil, la vreo zece minute de încercare în plus peste vremea cerută de tempo obligato al partiturii. 

Dar nu face nimica, nu-mi pare rău: când e vorba de așa încercări naționale, fiecare e dator să se sacrifice — chiar Donizetti. 

În condițiile în care s-a deschis stagiunea aceasta, este aproape peste putință cuiva, după părerea mea, să facă o critică teatrală amănunțită. În cinci seri am avut: o operă italiană, o tragedie englezească tradusă din franțuzește, după mai multe texte, cam în românește, o piesă-antichitate — cum ar zice elegantul Gionîn stilul lui tigheluit— și o operă bufă franțuzească... 

E cea mai prodigioasă productivitate ce o poate da un teatru, cu atât mai prodigioasă cu cât toate patru producțiile acestea s-au bucurat de un succes nemaipomenit. 

Patru succese nemaipomenite la București însemnează ceva ! 

Publicul nostru este, poate, cel mai cunoscător de pe continent. Nu știu cum se face, dar în orice seară mă pot prinde că de la galerie până la orchestră nu găsești un găgăuță măcar, unul singur, care să aplaude fără să priceapă, sau care să ia de bani buni cine știe ce speculă șarlatanească și grosolană a sentimentelor de patriotism și naționalism în artă. Nu, nici un gagăuță: toți, de orice sex și de orice vârstă, au o educație artistică hiperrafinată, și nu pot plăti nerozește, oricât ar fi eticheta de națională, o marfă de contrabandă artistică. 

Patru succese așa de miraculoase în patru genuri așa de deosebite! pas de te ține cu condeiul după ele! O cronică ușoară, mai mult niște notițe generale asupra vertiginosului avânt al teatrului nostru național — iată ce pot face eu deocamdată. 

Înainte de deschiderea stagiunii, s-a făcut multă discuție despre opera și opereta română. Erau și aci, ca în orice discuție despre ceva ce are să fie, pesimiști și optimiști. Ba are să iasă rău, ba are să iasă bine, ba nu, ba da, și, discuția încălzindu-se, pe lângă celelalte și cele late, s-au zis și vorbe groase. De aci apoi s-au ivit supărări, cari s-au tradus mai la urmă prin faptul regretabil că Direcția teatrelor a refuzat gazetelor pesimiste locul la care aveau dreptul în Teatrul Național după datină și bună-cuviință. 

Ce bine că noi am rămas în acea discuție neutri! noi avem bilet, și, fiindcă ținem mult la el și voim să-l păstrăm, promitem onor. direcții cea mai desăvârșită amabilitate. 

S-a deschis, în sfârșit, stagiunea în necazul pesimiștilor, și încă d-a dreptul, fără încunjur, cu operă. 

D-șoara Leria, deprinsă cu focul rampei, a început bătălia, și era peste putință, cu bravura d-sale artistică, să nu o câștige; cu atât mai bravă însă a fost d-șoara Leria cu cât comparșiicari o secundau erau cu toții recruți nedeprinși, cari intrau pentru întâia oară în foc. 

Să facem vorbă puțină despre Lucia. Chestiunea întreprinderilor artistice de acest fel internațional este o chestiune curat economică: cât dai, atâta iei — scurtă socoteală. Adevărul acesta îl ilustrează foarte bine împrejurarea că baritonul Popovicieste în ajun de a intra la Opera imperială din Viena, Teodorinieste la Barcelona sau mai știu eu unde, și Bîrseascaeste pensionară la Burgtheater. 

O ilustrare mai picantă a celor ce zicem se va vedea în anecdota pe care o dăm aci la sfârșit. 

În toată Europa este astăzi, în legătură cu criza economică, o mare criză de cântăreți de operă — amândouă din cauza Americii. Un confrate al meu, care se pricepe la economia politică, mă asigură că criza economică a Europei se datorește în mare parte cerealelor americane, care inundă piețele vechiului continent. 

Eu nu mă pricep la economia politică, dar cum îmi explică de bine confratele meu relația între cerere și ofertă și între valoarea convențională și cea reală, înțeleg lucrul foarte bine. Atunci stabilesc eu teoria: America ne dă grâne și ne ia cântăreții. 

Târgurile bogate, răsărite ca prin minune în câțiva ani pe nomolurile aurifere ale Lumii Nouă, au nevoie de petreceri de lux, și și le pot plăti mai bine decât noi. 

Unde mai pui apoi efectele dezastroase ale umidității coastelor americane, care ruinează în scurt timp vocile italienilor, și frigurile galbene, care dau o mortalitate foarte însemnată printre cântăreții de importație europeană. 

Pe un vapor cu destinație pentru Antile se îmbarcase odată un impressario cu o trupă de operă. În trupă era și un tenor care avea în contractul său anume stipulația că numai dânsul va cânta în operele de forță. 

Vaporul pornește. Era o seară de basmu: luna plină și marea liniștită.Toata lumea se tolănea pe covertă. 

Tenorul începe să cânte o cavatina. Numaidecât un alt tenor îi răspunde; apoi altul, apoi al treilea și încă unul: erau cinci tenori de forța. Imediat tenorul nostru exclusivist protesteaza: 

— Signor impressario, d-ta ai convenit cu mine să fiu numai eu tenor în trupa d-tale, și d-ta mai ai încă patru! 

— Caro signor mio, răspunde impresariul, d-ta nu știi ce sunt frigurile galbene; întreabă-mă pe mine, să-ți spun. Anul trecut am avut pentru Havana patru tenori și am rămas fără nici unul; anul ăsta am luat cinci, ca să-mi rămâie unul și mie. 

Închipuiască-și oricine puterea de concurență a Americei: pentru ca să capete unul, plătește cinci. 

Astfel am ajuns noi, europenii, bătrâni iubitori de teatru liric, în așa hal încât nu ne-a mai rămas decât să înființăm pretutindeni opere italiane... naționale. Desigur că pe d. Rașianu n-are să ni-l dispute America . Cât e de mititel și de slăbuț delicatul nostru tenoraș, impresariul, care știe ce sunt frigurile galbene, nu l-ar lua în corabie. 

Dar câte suveniri vesele din copilărie — răposatul Pio Motta, și el se lua la serios! — îmi deșteaptă mie arătarea nobilului lord Arthur Buclaw, ginere nenorocit, care cade în patul nupțial victima pumnalului Luciei, prea credincioasă amantului ei pentru a putea suferi pe un altul! 

Nu e vorba, o domnișoară nu ar trebui să fie prea credincioasă unui altuia pentru a nu putea suferi o așa miniatură de ginere. Aceasta poate a fost chiar un truc admirabil al direcției teatrului de a întări efectul tragic al scenei de nebunie și a scuza mai bine crima nefericitei mirese. 

Bietul nobilul lord Buclaw! el este ursit pesemne a nu ni se înfățișa nouă la București decât cu niște foarte iconomice dimensiuni: voce subțirică, talie și mai subțirică, o spadă foarte subțirică și niște pulpe și mai subțirele — prea foarte slăbuț: un fel de lord de post. 

Ravenswood are și el cusururile lui: niște maniere prea de amploiatde la primărie; se cam lasă a fi smucit de Lucia pentru a înainta la rampă în momentele acute ale duetului; dar cel puțin e un băiat curățel, bine făcut, și picioarele i sunt mai groase decât spada. Cântă și el cam fals, cam prea sus, dar asta s-ar putea scuza cu aceea că atunci orchestra cântă cam prea jos — și cel puțin cântă, nu fluieră ca nenorocitul său rival. 

Cine s-ar duce în America dintre toți, știu eu — d-ra Leria. Cu minunatul său talent, cu maniera fină cu care interpretează până și cele mai mici fraze, și cât o prinde de bine a fi pe scenă, de mult s-ar fi și dus, dacă n-ar fi avut o sănătate cu deosebire debilă, care o osândește chiar la o inactivitate artistică, când nu poate cânta aici la noi, unde are îngrijirile și liniștea familiei. 

În această slăbiciune fizică a simpaticei cantatrice găsim explicarea avantajului că posedăm pe scena noastră o așa de superioară artistă, avantaj de care ne felicităm cu caracteristica cruzime a egoismului omenesc. 

Despre Hamlet și Fântâna Blanduziei s-au zis destule. Zilele trecute s-a dat chiar aci o critică amănunțită asupra executării tragediei lui Shakespeare. 

Giroflé-Girofla — încă un succes. 

Iulian este un om, un adevărat artist: el e comic nu numai pentru el, e comic pentru toți. 

Murzuc pare că abuzează de cafea nu numai pentru a-și zugrăvi chipul de maur: glasul îi e foarte înecat și intonează grozav de alături. 

Marasquin joacă pe găgăuță cu destulă sinceritate, și la falsete poate da mult înainte nobilului lord Buclaw — în once caz, e departe de a face o figură așa de tristă ca mititelul scoțian. 

Doamna Danescu, deși bucurându-se de niște proporții foarte respectabile, cancaneazăcu destulă furie. 

Cancanul a avut un succes monstru și e totdeuna bisat. 

Giroflé, Pedro și Paquitta... nici pe aceste tinere debutante nu e, din nenorocire, primejdie să ni le răpească Lumea Nouă. 

Dar ce e în lumea asta fără cuvânt și, prin urmare, fără scuză? într-un oraș mic de provincie a venit odată un fel de papa Franchetti cu câțiva ragazzi, tutti assoluti, să dea un șir de reprezentații. Prima reprezentație: Il Trovatore, alt capodoperă care-mi face mie efectul dulceții de vișine. 

La actul întâi, după canzona Trovatorului la cantonadă, publicul cheamă pe assolutul pe scenă și trage-i: 

“Abbasso, fuori, buffone! Alla porta, canaglia”

Și fluierături, și huiduieli zguduitoare, o tempestăturbată. 

Bietul Trovator se închină, mulțumește și iese. A doua seară iar așa, a treia seară iar. În sfârșit, a patra seară, în mijlocul unui zgomot infernal, Trovator își scoate casca, înaintează la rampă și face semn că vrea să vorbească. Tot publicul tace și ascultă, și el: 

— Signore e signori, le zice, știți dumneavoastră câtă leafă am eu ca să vă cânt aici? 

— Nu, nu! Cât? din toate părțile sălii. 

— Am cinci sute de lei pe lună. Ei! nu cumva poftiți dumneavoastră să vă cânt pe cinci sute ca pentru zece mii? îmi pare rău! Apoi daca eram tenor bun, nu mai găseam eu să cânt în altă parte? Tocmai aici la dumneavoastră era să ajung? 

Publicul a fost pe deplin pătruns de logica Trovatorului: din seara aceea s-a făcut pace, și tenorul a mers din reușită în reușită, ba încă la plecare i s-au făcut și ovațiuni. 

În așteptarea unui al cincilea mare succes, Teatrul Național reia pe rând Lucia și Giroflé. Se anunță pentru curând sosirea trupei de balet, care să ne dea pantomime. Cel puțin aceia n-au să cânte.