Cronica teatrală [II] ³²

Un copil răsfățat, un Pepi sau un Toto, a trăit în sânul familiei până la o vârstă cam înaintată. Papa și maman i-au permis să bage mâna în bucate, să se strâmbe la lume, să se vâre în conversația oamenilor bătrâni, să ocărască și să înjure pe trecători; i-au zis că e admirabil, extraordinar, fenomenal de frumusețe și de spirit; l-au lăsat sa fie leneș și să arunce cartea în capul pedagogului; într-un cuvânt, papa și maman, dintr-o dragoste rău inspirată, i-au încurajat copilului toate neroziile. 

Domnul Pepi al nostru a ajuns acum băiețel așa de mare, încât papa și maman trebuie să se desparță cu lacrămi de dânsul și să-l înfunde într-un pensionat. Junele nostru merge în institut cu acea zestre de rele năravuri, care a progresat, grație complezenței părinților lui simpli, până într-atât, încât a ajuns nesuferită pentru lumea straină. 

La pensionat, numaidecât, domnul Pepi începe să capete observații, admonițiiși în sfârșit pedepse, una mai aspră decât alta. Închipuiască-și oricine figura lunguiață și ochii rotunzi ce-i face băiatul când aude observația aceasta: 

“Domnule Pepi, ceea ce faci d-ta nu se face: mergi la arest!” 

Scurt. 

D. Pepi se revoltă, țipă, plânge, se zvârcolește; dă din mîini și din picioare: un adevărat scandal! 

Cum se poate, el, admirabilul, extraordinarul, fenomenalul, să capete observații! să fie pus la arest! Și seara, când merge acasă, face o reclamație plină de obidă lui papa și lui maman, că l-au certat la școală și că el nu vrea să mai meargă să învețe. 

Dar o să-mi zică cineva: ce are a face istoria lui Pepi cu teatrul? 

Iată ce are a face. 

Istoria băiatului corupt de laude și aplaude este numai o parimie: junele cel imposibil, care se minunează și se revoltă grozav când i se face cumva o observare critică, este Teatrul Național. Ca și Pepi, teatrul nostru s-a deprins a nu citi despre dânsul la gazetă decât: “Domnul X... admirabil! doamna Y... fenomenală! domnișoara Z... sublimă!” 

Și astfel, când un om care pricepe lucrul cutează să rupă armonia acestor platitudini și sa zică de bună-credință: “Domnul X... fals; doamna Y... lipsită de talent; domnișoara Z... imposibilă”, ține-te: obidă, nervi și istericale! 

Întrebăm: până când copilăriile astea à la Pepi cel fără viitor? 

Noi, artiștii, scriitorii, cronicarii, publiciștii, suntem oare o familie în sânul căreia trebuie să ne tămâiem reciproc și mutual spre a face admirația unui public de gură-cască? Ar fi trist să fie așa. 

Nu. Noi suntem o seamă de oameni pe cari dispozițiile noastre intelectuale și morale ne-au abătut de la o cale mai utilitară în viață și ne-au împins la niște cariere a căror răsplată completă nu poate sta decât în înalta satisfacție morală că, supunându-ne unei irezistibile vocațiuni, am muncit pentru cultura poporului nostru cu sinceră iubire de adevăr. 

Și afară de aceste considerațiuni mai înalte — prea înalte poate pentru unele naturi deplasate în mișcarea artistică — să ne coborâm chiar pe terenul mai strâmt al personalității unui artist: nu au obosit încă domnii și doamnele de la teatru de eternele laude banale cu care îi încarcă zilnic gazetele noastre? 

Cum adică? Noi, care ne pretindem că facem artă, literatură și știință, suntem, în mijlocul societății noastre, o conjurație, o conspirație, al cărei cuvânt de ordine ar fi nesinceritatea, neadevărul și tragerea pe sfoară a publicului profan, mai puțin deprins decât noi la judecata lucrurilor de artă? 

Nu, nu poate fi astfel, și — oricât ne-ar părea de rău dacă aceasta ar produce oarecare nervozitate în anumite locuri — ne simțim datori a-i spune teatrului nostru adevărul și a-i arata cusururile ce trebuie să și le îndrepte. Făcând aceasta, credem sincer că facem mai mult bine copilului rău nărăvit de răsfățuri decât i-au făcut aceia cari l-au încurajat în relele sale deprinderi. Și astfel, cât timp împrejurări materiale nu ne vor împiedeca de la împlinirea acestei datorii, o vom îndeplini-o după puterea noastră. 

Știe cineva ce e teatrul, atunci trebuie să știe asemenea că: un artist necriticabil nu poate exista, o piesă fără cusururi nu se găsește până acuma, și o reprezentație teatrală absolut perfectă nici nu s-a văzut, nici se va vedea vreodată. Ei! nu e o copilărie să pretindem că aceste minunății nevăzute în toată lumea s-ar putea vedea la noi, în București? 

Chestia în artă nu stă în atingerea absolutei perfecții, ci în o relativă lipsă de imperfecțiuni. Și tocmai aci stă rolul criticei: să semnaleze imperfecțiile și să recomande eliminarea lor, daca lucrul e cu putință. 

Astfel, de ce e Manolescu mult mai bine în Hamlet decât în Ruy Blas? Pentru că în cel dintâi e mult mai puțin imperfect decât în cel d-al doilea. Și e mai ușor unui talent tânăr și sănătos să se apropie mai mult de perfecție într-un rol așa de bine făcut, cum este melancolicul și simpaticul prinț al Danemarcei — cu nehotărârea lui, cu desprețul lui pentru deșertăciunile omenești, cu filozofia lui și cu dorul acela, pe atât de nesecat pe cât e de neajutat de energie, de a răzbuna pe nobilul si nefericitul său tată — decât rolul lacheului blagomanși impertinent, debitând toată seara tirade piramidale, în care-și face reclama mărețelor sale calități de inimă. 

Firește, pentru o natură înzestrată și încă nedeprinsă îndeajuns ca a lui Manolescu, e mai ușor a compune o figură shakespeariană plină de adevăr decât un rol sec și imposibil de fals, product tipic al unei școale literare pe care pentru teatru n-o mai poate scăpa de părăsire și uitare nici chiar talentul retoric și frumusețile stilistice ale unui Victor Hugo sau Schiller. 

Ceea ce zicem de Manolescu în Hamlet și Ruy Blas vom zice și de d-na Ar. Romanescu-Manolescu în Ofelia și Jeanne d’Arc. 

Dar cum? cutezi să critici și pe Victor Hugo și pe Schiller? Da. în țara noastră, care e reputată ca foarte liberală și progresistă, poate că ne-a mai rămas să mai scuturăm jugul unui rest de fetișism și să cucerim încă o libertate foarte necesară culturii publice: libertatea judecății în materie intelectuală. S-a apucat odată să se știe că Victor Hugo și Schiller au fost mari poeți, s-a mântuit: daca vrei să-ți găsești beleaua, poftim de spune cuiva, și mai ales acelora ce n-au habar de scrierile acestor doi poeți, că Ruy Blas și Fecioara de la Orleans, cu toate admirabilele lor calități lirice, au ca bucăți dramatice o foarte contestată și slabă valoare. 

Și cu toate acestea, daca ar fi să-mi stârnesc o revoltă tot așa de mare în cercurile noastre artistice ca și cu cronica mea trecută, cutez a-mi spune părerea. 

Faptul cum că Victor Hugo și Schiller au fost mari gânditori, niște înalte talente artistice ca poeți lirici, nu împiedică de loc ca piesele lor teatrale să aibă, în loc de scene, niște conferențe, și, în loc de acțiune, numai o sarbădă concurență de tirade retorice. Aceste piese nu au în ele nici un tip, nici un caracter posibil și susținut; ele, de pe teatru, ca de pe o tribună, îndoapă publicul cu un optimism tendențios revoltător, arătându-i o galerie de păpuși — lipsite de atributele fatale ale vieții reale — toate bune, toate generoase și poetice, care toate vorbesc într-un lirism trandafiriu, insuportabil până la urma urmelor pentru publicul modern. Din piesele acestea se pot scoate acte întregi, și piesa rămâne tot piesă, și fiece act e aproape de sine stătător, ca și un organism de pe treapta zoologică din urmă, care, fragmentat în câte părți voiești, îți dă tot atâtea vietăți de același fel. 

Și cât sunt de grele de jucat, tocmai pentru că sunt false și indigeste ! 

Dar să mă opresc aci. Să critic eu pe Victor Hugo și pe Schiller! Cum se poate? 

Să trec dar la lucruri mai vesele și mai puțin compromițătoare. 

La Ruy Blas aveam în bancă lângă mine un vecin glumeț. Ruy Blas, ajuns prim-ministru, maltratează în o tiradă gigantică de 104 versuri pe miniștri, pe care-i surprinde certându-se ca bandiții, în gura mare, la consiliu în palat, în picioare, în lipsă de scaune, certându-se asupra împărțirii bunurilor Spaniei. Miniștrii — vreo cinsprezece, toți coriștii (pe atunci Spania avea cinsprezece departamente, se vede) — sunt foarte nespălați și rău îmbrăcați. 

Vecinul meu din bancă îmi șoptește observația: 

— Eu în locul lui Ruy Blas nu m-aș mira de loc că jefuiesc Spania; niște bieți zdrențuroși și nepieptănați ca ăștia cu greu pot rămâne, oameni de treabă! 

Adevărul e că tot firul, poleielile și mătasea le luase onestul Ruy Blas, ca tot lacheul ajuns, și colegii din minister aveau aerul nici chiar de bandiți, ci de-a dreptul de cerșetori. 

Regina din Ruy Blas are un vecinic surâs, grozav de dulce și de familiar, care contrastează într-un chip picant cu dignitatea cerută la curtea ei așa de rigidă. Tocmai această rigiditate ultracatolică o face pe rotunjoara Maria de Neubourg să exclame: 

“De când sunt, de-un an, regină , mă sting...” 

La acest strigăt de mâhnire al blondei și durduliei germane, vecinul meu din bancă îmi observă: 

— De un an se stinge! închipuiește-ți ce proporții trebuie să fi avut acum un an! 

Observarea trecătoare a vecinului meu are un important fond de adevăr, și anume acesta: artistul dramatic este un executant instrumental, al cărui instrument este însăși ființa lui materială. 

Un instrument poate fi minunat pentru o anume bucată, foarte nepotrivit pentru alta, absolut imposibil pentru o a treia. 

Țipătul feroce de alarmă nu ni-l poate da clarineta guturăiată: ni-l dă trâmbița metalică cu glasul ei strălucitor și eroic. Dar pentru aceasta, cu accentele-i mai slabe, și melancolice și vesele, clarineta nu rămâne un instrument mai puțin prețios: când e vorba a ne da fraza idilică, pastorală, o trâmbiță ce se respectă trebuie să lase clarineta să-i treacă înainte. 

Astfel, o artistă care se bucură de niște proporții relativ fericite este, prin chiar aceste avantaje demne de invidiat în viața privată, împiedicată de a ne reprezenta pe scenă personaje suferinde sau prea eterice. Tot asemenea, pe o damă cu proporții și linii mai delicate, micuță și agilă, nu o prinde de loc — cu atât mai puțin cu cât și-ar da mai multe sforțări — să joace pe o vitează amazonă. 

Nepotriviri de acestea ne amintesc totdeauna concertele populare ale muzicelor militare dirijate de sergenți-majori, care fac furori la grădinile publice din provincie cu variațiile Carnavalului de Veneția executate pe trâmbiță. Pentru gură-cască din provincie lucrul face un efect amețitor; pentru cine are, însă, gustul câtuși de puțin dezvoltat, e o anomalie artistică intolerabilă. 

Nu e foarte greu a arăta că e adevărat ceea ce spunem. E așa de plăcută apariția doamnei Ana Manolescuîn Casilda din Ruy Blas; e așa de gentilă și de convenabilă malițioasa spaniolă, încât ne rămâne dintr-o bucățică de rol o impresie mult mai vie decât din tot bagajul liric al eroinei din piesă. Asemenea și contele d'Onate, care n-are decât câteva replice, în raport cu colosalul hors-d'oeuvre Don Cesar de Bazan, căruia i se consacră un act întreg, al patrulea, tocmai când acțiunea ar trebui să se precipite. 

Pentru ce? Pentru că instrumentele sunt potrivite, în acord, și se cântă bine pe ele. 

Un alt exemplu, prin contrariu: Panu, în Jeanna d’Arc, apare în sfite grele, cu cârja arhiepiscopală, ca monseniorul de Reims . Deocamdată, publicul nu recunoaște sub venerabila barbă pe simpaticul comic: cum deschide însă eminenția-sa gura, deși spune lucruri foarte catolice, toată sala izbucnește într-un acces de veselie nebiruită. Nu e vorba, între noi fie zis, și eminenția-sa monseniorul de Reims prea seamănă cu popa Zăbavă. 

Și, în fine, Manolescu, un începător, cu toate imperfecțiile lui, este preferabil în Hamlet lui Rossi, cu toată virtuozitatea acestuia. Rossi este un virtuoz ; el joacă pe Hamlet și pe Romeo cu o interpretare miraculoasă. Ce folos însă? E o cavatină de Rossini, cu ruladele, pichetateleși fioriturileei, executată exact și bine, dar... de un trombon. 

Nu ! asta nu ne poate da o mulțumire artistică deplină; și de aceea preferim pe Manolescu. 

Așa e, actorul este un instrument, al cărui instrumentist este înăuntru: spiritul, sufletul lui. Interiorul artistului—acolo stă chestiunea cea mare; pentru că, mai la urmă, orice corp sănătos și întreg ar fi un bun instrument pentru teatru; dar câte instrumente admirabile, în interiorul cărora doarme o brută, incapabilă de a înțelege oricât de pe departe ce minuni ar putea face cu el; — interiorul, cu înțelegerea și simțirea lui! 

Despre Préville, vestitul comic și profesor francez, se povestește următoarele: 

O elevă care voia să debuteze repeta dinaintea lui scena de jale a unei amante delăsatepentru o alta de amantu-i necredincios. 

— Mai cald, domnișoară, mai cald! îi zicea mereu profesorul. 

Fata, însă, nu ieșea din al ei. În sfârșit, Préville, plictisit, strigă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnișoară! d-ta ești aici o amantă trădată și părăsită, fii mai caldă!... Ai dumneata amant? 

— Da, domnule. 

— Cum îl cheamă? 

— Ernest. 

— Îl iubești? 

— O, da! 

— Mult? 

— O, da, foarte mult. 

— Ei! ia presupune că te pomenești odată cu o nenorocire: Ernest, pe care-l iubești așa de mult, te lasă și fuge cu o prietină a d-tale; îți pierzi amantul pentru totdeuna: ce faci? 

— Iau altul. 

— Altul! strigă Préville deznădăjduit. Altul! Domnișoară, lasă-te de teatru și apucă-te de cusătorie! 

Bună vorbă, dar să poftească s-o zică la teatrul nostru daca vrea să treacă numaidecât de dușman al instituțiilor noastre naționale. 

Cum se poate să nu încurajezi începuturile noastre de cultură?! Dar, slavă Domnului! de la 1835 în fiece an — și e jumătate de veac la mijloc! — ce facem alta decât să încurajăm mereu la începuturi? N-ar fi odată vremea să isprăvim cu începuturile astea interminabile? 

Însă mă pun contra unui curent aproape general. Tocmai; recunosc. Dar de când n-are cineva voie să gândească și să-și spună părerea daca n-o mai împărtăsește și un altul? Se critică la noi tot, și profan și sacru, se critică aspru cei mai însemnați bărbați politici; din nenorocire, critica merge și mai departe; și teatrul să rămână sacrosanct, să n-aibă nimeni dreptul să vorbească de el fără să se închine? Ce absurdități sunt astea? 

Și-apoi, daca n-am dreptate, ce-i pasă teatrului de ce zic eu? E o întreagă lume care, neavând pretenții de artă, n-are unde să se arate iarna ca saison decât la teatru. Părerile unei critice izolate n-are decât să le nesocotească acest teatru, care se găsește într-un caz analog cu al birtașului din următoarea anecdotă: 

Un prieten al meu, după o călătorie de o zi în căruță de poștă, ajunge seara zdruncinat și flămând într-un orășel de provincie. În orășel, un singur birt; intră și zice birtașului: 

— Domnule, mi-e foame grozav; dă-mi ceva; ce ai? 

— Stufat. 

— Stufat! nu pot să sufăr; nu manânc stufat! 

— Ba ai să mănânci, zice birtașul imperturbabil. 

— Cum asta, să mănânc? Nu mănânc de loc, mă iartă! 

Și iese trântind ușa . Caută alt birt, nu e; vreo cafenea, nu găsește. Se plimbă un sfert de ceas, două, trei; în sfârșit, biruit de oboseală și de foame, intră iar: 

— Ei, daca n-ai altceva, dă-mi și stufat. 

— Nu ți-am spus eu că o să mănânci? zice birtașul triumfător.