III
Cititorii noștri au urmărit desigur procesul literar, pe care l-am consemnat în două numere consecutive sub acest titlu, Cazu-Cuza.
Se parea că în acest proces domnul Cuza avea toată dreptatea și că amicul Teleor era amenințat să fie osândit de tribunalul Republicei Literelor.
Dar iată că un avocat nou se prezintă să apere pe amicul Teleor; el face apel la opinia publică și așterne o magistrală pledoarie prin Evenimentul din Iași în favoarea amicului nostru.
Iată în rezumat modul ingenios de apărare al acestui eminent avocat.
“Teleor nu poate fi nici acuzat, necum osândit, căr fi răpit bunul domnului Cuza. Pentru ce? Pentru cuvântul simplu că acel bun nu era al domnului Cuza. Cum poate cineva răpi de la cineva ceea ce acest cineva nu are? Sau dacă acest cineva are acel ceva fără să fie al lui, atunci opinia publică trebuie să osândească mai întâi pe acel cineva care a răpit acel ceva de la altcineva... Prin urmare, să lăsăm deocamdată, onorată curte, pe Teleor și să regulăm pe domnul Cuza.”
Și după această pledoarie de înaltă știință, avocatul produce în fața onoratei curți următoarele documente:
NEAMTUL (“'Fliegende Blätte”, de acum 16)
Manch Kleiner um sich gross zu zeigen
Hat versucht, empor zu steigen
Auf ein Gerüst.
Ach! Wenn er doch Wüsst',
Dass man in derHöh' noch kleiner ist
A. C. CUZA
(1886)
Te-ai înălțat atât de sus,
Iubitul meu amic,
Încât să nu te miri că-mi pari,
De jos, atât de mic.
TELEOR
(1901)
E lucru natural,
Iubitul meu amic:
Cu cât te-nalți mai sus,
Cu-atât te văz mai mic.
Și în fine, avocatul lui Teleor, ca să dispună și mai bine pe onorata curte în favoarea clientului său, ilustrează apărarea cu un truc ingenios.
Așază cele trei epigrame la rând, pe a lui Cuza întâi, apoi pe cea nemțească și la fine pe a lui Teleor; apoi își încheie pledoaria:
“Putem zice, onorată curte, punând pe Cuza de o parte și pe Teleor de alta, iar pe Neamțul la mijloc, că bietul Neamț șade răstignit ca domnul Christos între doi – epigramiști români”.
Moftul Român, nr. 4, 1902
