Din care se vede că metoda chinorozului nu-i atât de recentă pe cât s-ar crede

Iorgu se emancipase de frate-său Costache și locuia singur în casa unde se făceau probele, în dosul teatrului; avea un salonaș și o odaie de culcare. În casa aceea se aduna regulat un cerc de ștrengari veseli tot unu și unu, fel de fel de tipuri. Din cercul acela au făcut parte în tinerețea lor o mulțime de oameni, cari mai târziu au jucat un rol însemnat în țară: este destul să citez pe cel mai mare democrat al istoriei noastre — C.A. Rosetti. În această amestecătură de viitori oameni iluștri și de nulități, de oameni de spirit și de nerozi, pe cari-i aduna și-i ținea la un loc numai dragostea de păcăleli, de râs și de veselie, se afla și un oarecare Matache Pițirigă — cântăreț în dreapta la biserica Slobozia, corist la operă și actor la teatrul român.

Tot într-o vreme răsărea pe orizontul artei naționale o nouă stea ursită să eclipseze toată pleiada... Peste scurt timp de la apariția ei, ajunsese obiectul unui cult public. Tânăra stea monopolizase adorația eleganților timpului, iar pe de altă parte Iorgu monopolizase atribuțiile de preot al sectei. Unul dintre sectarii noului cult, un tânăr boier pe atât de urât și de zevzec, pe cât era de fervent, fiind și el membru în cercul ștrengarilor, vine odată la Iorgu și i se mărturisește:

— Aman, Iorgule dragă! sunt prăpădit, nenorocit, nu mai pot trăi de atâta chin: să nu mă lași!

Și-i spune că i-a scris „persoanii” multe răvășele cu miros de odagaci, dar că n-a avut parte de răspuns; că este desperat și s-a hotărât s-o isprăvească la un fel: ori să capete o întâlnire ca să-și declare focul, ori să-și ia adio de la lume; ș-așa îl roagă pe Iorgu, ca prieten și băiat de inimă, să nu-l lase și să-i facă rost de o ocazie, pentru care tânărul va ști să fie cu prisos recunoscător. La această propunere destul de boierească, Iorgu, care știa toate biletele și toate stăruințele urâtului, îi răspunde: 

— Îți fac rost, dar mai întâi să dai un chef ștrengarilor.

Se-nțelege că a doua seară se și înființase cheful în salonașul lui Iorgu. Șampanie din destul, și toți ștrengarii în păr.

Ghebosul, căci era și ghebos înamoratul, gătit, pomăduit și parfumat, până să nu se puie la masă era și amețit de perspectiva fericirii, și acum trăgea cu coada ochiului la Iorgu, așteptând semnalul — căci fericirea îi era promisă chiar pentru seara aceea... Ștrengarii erau mai nebuni ca todeauna, iar Matache, în capul mesii, cânta pe nas popește:

„Adevăr, adevăr grăiesc vouă: puțin și nu mă veți vedea și iarăși puțin și mă veți vedea!”

Și râsete... și chef!... Tocmai când se-ncinsese bine toiul petrecerii, lui Matache îi vine rău, se scoală de la masă și iese afară să ia aer... Era pân ianuarie. Mai trece puțin și Iorgu ridică un toast „pentru realizarea visurilor tutulor amorezaților”... era semnalul. Deodată se și aude în odăița de alături o tuse gingașe năbușită:

„Ține-mă, Născătoare! Să nu mă lași, sfinte Pantazi!”

Iorgu deschide ușa de la mijloc, pune mâna în cocoașa ipochimenului, îi face vânt în odăiță și-nchide la loc... Peste câteva minute se aud țipetele înamoratului înăuntru și ușa din fund bufnind; apoi se deschide ușa de la mijloc și s-arată Matache în négligé de jună cântând în falset ca o maică stariță: 

„...Și iarăși puțin și mă veți vedea!”     

Înamoratul intrase în odăiță, unde bătea pe fereastră lumina îndoioasă a zăpezii de-afară și numaidecât începuse să-și toarne declarația. Matache îl mângâiase pe obraz, pe gât, apoi, simțind că urâtul s-apropie să-l pupe, îl umflase de păr și de urechi și-i demonstrase că nu era ce-și închipuia. Nenorocitul a dat năvală la ușa din fund, care răspundea în curte, a luat-o la fugă pân zăpadă, pe din dosul teatrului, și s-a oprit tocmai la cafeneaua Fialcowsky numa-n gheroc și cu capul gol. 

P-atunci junimea aleasă se strângea la Fialcowsky. În cafenea era lume multă împrejurul biliardului: se juca o partidă interesantă. Cum a intrat tânărul nostru, toată lumea a părăsit jocul și a-nceput să bată din palme și să se strâmbe de râs. Tânărul a rămas încremenit câtva timp — nu-și putea închipui să fi transpirat așa de repede știrea despre trista-i aventură — până i-a spus unul să se uite-n oglindă...

Era peste tot obrazul negru strălucios ca o cizmă de paradă: Matache fusese uns pe mâini cu chinoroz.

Înamoratul nenorocit nu și-a făcut seama singur de desperare — chinorozul pesemne are efect răcoritor — dimpotrivă a trăit și încă bine, așa că mai târziu a ocupat multe funcțiuni și dignități înalte, a trecut de mare om politic, de mare orator și mare literat... bineînțeles că mai mare decât orice a fost și a rămas până la moarte aceea ce fusese când cu chinorozul lui Matache.

...Când acu câțiva ani adăogam la carnetul meu șirurile de mai sus, tânărul păcălit trăia încă; astăzi el e mort — Dumnezeu să-l ierte de toate versurile și de toată proza cu care a înavuțit tânăra noastră literatură, de toate discursurile pe cari le-a pronunțat pe rând în cele două Camere și-n întruniri publice! — și fiindcă „despre morți numai bine”, iată-i numele pur și simplu: Pantazi Ghica.