Logică strânsă

În vremea războiului din urmă, pe vară, lui Iorgu Caragiale îi venise iar furia să joace — căci era retras din teatru de vreo câțiva ani și avea funcția de comisar comunal la hala din Piața Amzii. Despre „această ocupație burgheză și prozaică, și despre căderea lui din gloria artistică trecută” — așa zicea el — făcuse, într-un moment de inspirație, câteva versuri lirice cam așa:

Acuma, apucat de nostalgia culiselor, întocmise o trupă de nespălați și luase cu chirie locul viran de pe Podul Mogoșoaii în fața străzii Umbrii, unde s-a clădit mai târziu casele lui Ienciulescu. Pune dulgherii să-i facă o scenă [...] și-ncepe reprezentațiile.

Într-o sâmbătă seara, era și sărbătoare, juca Adam si Eva. Grădina era plină, mai ales de ovrei. Iorgu, directorul, n-avea rol; se plimba de colo până colo pântre public ca să se bucure de succes. Localul, cum era așezat, nu era prea potrivit pentru teatru: cu zgomotul trăsurilor de pe Podul Mogoșoaii, nu putea auzi publicul nimica de pe scenă.

Era tocmai monologul Satanii. Satana se vedea dând din mâini și din picioare, se vedea mișcând buzele, dar grai de loc. Un ovrei de la locul din urmă, lângă zidul care da în pod, îl vede trecând pe directorul și-l cheamă:

— Domnule director! Domnule Iorgu! iu n-avuz nimica; dracul ala vorbește prea încet.

— Strigă-i să vorbească mai tare, zice directorul și pleacă.

—Mai tare! mai tare! strigă ovreiul.

Degeaba... Iar:

— Domnule director!

— Ce poftești iar, nene?

— Nu m-avude.

— Apoi dacă nu te- avude dracul pe dumneata, cum vrei să-l avuzi dumneata pe el?

A rămas ovreiul deocamdată amețit de logica zdrobitoare a directorului, dar pe urmă s-a dezmeticit și nu s-a lăsat:

— Domnule Iorgu!...

— lar?

— Apoi nu mi-a plitit el să m-avuză: iu am plitit să-l avuz pe el! 

Văzând Iorgu că n-o scoate la căpătâi cu ovreiul, îi zice:

— Lasă, nene; nu vezi ce zgomot e afară? mai aibi și dumneata răbdare până la Sfântul Dumitru, pân' ne-om muta de aici! Era pe la Sântămărie.