SCENA VIII

PERUZEANU, IULIA, FIFINA

PERUZEANU (dă din umeri privind pe Victor cum iese și se întoarce spre ușa din stânga, pe unde intră Iulia. Unul se repede la celălalt): Iulio!

IULIA (același joc): Alexandre !

FIFINA (care a intrat numaidecât după Iulia, trece degrabă între ei la mijloc, înainte de a ajunge unul la altul; cătră Peruzeanu, făcându-i o reverență gingașe): Bună dimineața, domnule.

PERUZEANU (contrariat, aparte): Fifina! Nu mă-ndoiam! (stăpânindu-se, tare.) Bună dimineața, doamnă. (Iulia contrariată, trece la stânga în fund, ia gazeta și se așază s-o citească, aruncând din când în când câte o privire cătră Alexandru.)

FIFINA: Ești tot supărat pe mine?

PERUZEANU: Eu? Nu.

FIFINA: Nu te mai revolți, prin urmare, în contra autorității mele până la expirarea termenului convenit ?

FERUZEANU: Din contra, doamnă, aș dori, te-aș ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen.

FIFINA:Daca e sincer aceea ce-mi spui îți datorez o explicație.

PERUZEANU: Doamnă, despre sinceritate vă asigur; de explicație nu-i nevoie.

FIFINA: Ba da, daca nu pentru d-ta, pentru mine. Vino de șezi lângă mine. (ia un scaun și-l trage mai în față la stânga. Peruzeanu ia alt scaun și se așează lângă dânsa.) Teoriile mele...

PERUZEANU (aparte): Iar teoriile. (tare.) Mă iartă, doamnă; peste câteva minute o să dejunăm; îmi dai voie să te servesc cu o doză de chinină. (scoate prafurile.)

FIFINA: A! n-ai uitat; îți mulțumesc: dă-mi.

FERUZEANU (emoționat, merge la dulap, ia un pahar cu apă, face pilula cu hârtie de țigară aparte): Omul acela mi-a zis: Ia seama! (Fifina în timpul acesta ia o gazetă și ea) numai unul adoarme peste un ceas și se deșteaptă singură... Tocmai ce-mi trebuie. (prezintă pilula și paharul de apă Fifinii. Ea ia pilula și paharul. El se uită la ceas și la Fifina care înghite pilula și are un fior.) Și acuma (emoționat) ascult explicația, doamnă... Ziceai că...

FIFINA:Că teoriile mele îți par bizare și purtarea mea stranie.

PERUZEANU: Nu tocmai, de când am început să le înțeleg...

FIFINA: Nu le-ai înțeles și nu le poți înțelege pentru că ești bărbat... Iulia!

IULIA: Auz, mamă.

FIFINA: Du-te în odaia ta, copila mea. Am să spun ceva bărbatului tău și tu nu trebuie să auzi.

IULIA (se scoală în silă, plictisită, și pleacă spre stânga): Mă duc, mamă.

FIFINA (cătră Peruzeanu): Un înger, nu-i așa?

PERUZEANU (aparte): Ce folos!

FIFINA: Zic că nu-nțelegi teoriile mele pentru că ești bărbat; fondul sufletesc al bărbaților, fie cât de aleși, este, permite-mi cuvântul pentru că facem teorie - este brutalitatea; la femei, fondul acesta este sensibilitatea. Tendența suflării unui bărbat pornește de sus în jos și nu-și completeaza evoluția decât atingând un obiect real; din contra, sufletul femeii (Peruzeanu impacientat își mângâie buzunarul jilelcii) din orice împrejurare a vieții reale s-avântă în sus, tot în sus, până ajunge la acea treaptă de subtilizare a gândului și a simțirii dincolo de care este non-existența... Nu-i așa?

PERUZEANU: Ba așa. Teoriile acestea pe cari le-am citit și în ultimul roman publicat de d-ta în „Cimpoiul" sunt așa de clare, dar așa de clare...

FIFINA: De aceea nimic nu e mai îngrozitor pentru o femeie decât brutalitatea bărbatului.

PERUZEANU: Așa e...

FIFINA: Când din regiunile ideale în care se ridică sufletul femeii, îl siliți să se coboare degrabă, îl smuciți și-l izbiți de jos... atunci acel suflet de femeie îl rupeți, îl nimiciți, îl pierdeți pentru totdeauna. Trebuie, prin urmare, spre a fi fericirea posibilă pentru amândouă părțile, trebuie ca bărbatul să se suie până la sufletul femeii, să-l îmbrățișeze binișor și să-l atragă în jos cu precauție prin mijlocul stărilor de tranziție. Pentru aceasta însă s-ar cere o știință pe care nici d-ta nici Iulia n-o puteți încă avea, un fel de, dacă pot întrebuința acest cuvânt trivial, un fel de economie a sensibilității. De aceea, eu, care cunosc știința aceasta și care țin a vă face fericiți, mă pun la mijloc pentru a te ajuta pe d-ta să o duci fără pripă și fără șovăire prin stările de tranziție de care am vorbit și a o cruța astfel pe dânsa de trista experiență ce eu am făcut.

PERUZEANU: Mulțumesc prea mult.

FIFINA:Eu am fost o femeie...

PERUZEANU: Mă iartă, doamnă, îmi pare că la vîrsta de 27 ani, o femeie n-are încă dreptul să zică am fost.

FIFINA: Am fost o femeie care a avut nenorocirea să facă această experiență. Rămasă de copilă fără mumă, crescută fără nici o afecție, m-am înamorat la vîrsta de 18 ani de un tânăr pe care-l întâlnisem în societate. Ne-am iubit fără să ne-o spunem doi ani... când colonelul mă ceru de soție. Tată-meu îmi dete un termen ca să răspunz, lăsându-mi toată libertatea hotărârii. Eram hotărâtă firește să refuz, pentru că iubeam pe... trec sub tăcere numele proprii. A doua zi mă aflam cu acela pe care-l iubeam la un bal. Toată seara am fost împreună: m-a rugat să nu danțez, m-am supus; am stat de vorbă într-un salon mic, la o parte de mulțime. După miezul nopții lumea strecurându-se încetul și tatăl meu fiind la cărți, mă pomenii rămasă singură cu tânărul meu. Mă cuprinse deodată frica. El, ca și cum ar fi pândit de mult momentul, se apropie repede de mine și cu lacrimile-n ochi, cu ochii rătăciți, cu obrajii îngălbeniți, mă apucă tremurând în brațe, strigă înecat: Te iubesc. Voii să mă smucesc din brațele lui; el mă strânse mai tare; voii să țip, însă el îmi înecă glasul strângându-mă în brațe și sărutându-mă cu d-a sila. Atacul unei fiare mi-ar fi făcut mai puțină groază. Am leșinat.

PERUZEANU: Și apoi ?

FIFINA: Apoi? Nu am mai avut un moment de pierdut. În seara aceea chiar, am rugat pe tatăl meu să comunice colonelului că consimț. Colonelul a doua zi ne-a făcut vizita formală și, peste zece zile, am făcut cununia.

PERUZEANU: Cu colonelul ?

FIFINA: Da, cu colonelul. L-ai cunoscut; era puțin mai bătrân decât tată-meu, era un om mărginit și bolnăvicios... Cum am trăit de atunci o jumătate de an până la moartea colonelului și încă cinci ani după aceea, să nu mă întrebi...

PERUZEANU: Dar el... el ce s-a făcut?

FIFINA: Din noaptea aceea grozavă nu l-am mai văzut. Am auzit în treacăt că făcând o călătorie în jurul lumii s-ar fi însurat în America sau în Africa, nu știu bine.

PERUZEANU: Și n-ai dori să-l mai vezi... cu toată brutalitatea lui vinovată?

FIFINA (mișcată): Să-l văz ? Pentru ce să doresc ?

PERUZEANU: Daca tot te-ar iubi ? căci te-a iubit, ai spus că te-a iubit.

FIFINA: Dacă eu nu l-aș mai putea iubi, ce folos! (se ridică de pe scaun mișcată.)

VICTOR (intră prin fund, purtând o tavă cu tacâmurile pentru dejun): Voila ! Voila ! on y vole ! (trece cu tava, privind lung și triumfător pe Fifina, și iese în stânga.)

PERUZEANU (care s-a ridicat și el): Doamnă... (oferă Fifinii brațul. Victor intră din stânga; a lăsat tava. Fifina ia brațul lui Peruzeanu și ies în stânga.)